Pitbulitza's Blog

Ofertă specială

2011-12-20T19:57:00.004+02:00

Înotam azi pe internet, de plictiseală... încercând de fapt să determin ce i-aş lua de Moş Crăciun lui KdD, cu condiţia să am mulţi bani. Îmi făcusem deja o listă considerabil de mare, pe care i-aş fi arătat-o lângă brad, în seara de 24, când... ce îmi văd ochii? Doar o privire a fost necesară... doar un click şi am descoperit cadoul perfect, cum de nu mă gândisem la asta din prima? Este vorba de această ofertă.

Dacă vă e lene să mergeţi pe pagină, vă spun eu pe scurt. Este vorba de o şedinţă de masaj erotic ce cuprinde: masaj de relaxare, body masaj şi masaj erotic cu Happy End plus un duş asistat! A nu se confunda cu meniul cu happy end de la McDonalds.

Revenind. Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar care bărbat ce se respectă, nu ar aprecia un astfel de cadou? Plus că, oferta este excepţională!!! Unde, pe lumea asta, mai găsesti hand job şi duş cu frecare, la preţul de 70 lei?

Totuşi nu preţul accesibil şi nici imaginea lui KdD uns cu smacuri mirositoare nu m-au făcut să consider că am dat lovitura... ci textul de prezentare al salonului. Citez:

"O sa va surprindem placut cu un nou ingredient si anume: camerele noastre in forma de cerc. Avem o camera imbracata intr-un alb pur care prezinta un candelabru urias in mijloc asemenea unui fulg de nea. De ce am ales alb? Albul reprezinta absenta culorii, claritatea si ne adresam barbatilor care se conformeaza neconditionat regulilor si principiilor, barbatilor iubitori de actiune libera. Tododata, am creat si contrariul camerei albe, culoarea fiind negru. De ce negru? Negrul, pentru noi rezulta din combinarea tuturor culorilor, reprezentand totul sau nimic si ne adresam categoriei de barbati misteriosi, secretosi, cei adepti ai necunoscutului."

Deşi respectul meu faţă de domnişoarele maseuze ce activează la salonul respectiv este enorm, nu pot decât să banuiesc că proprietarul sau proprietara textului de o mare valoare literară de mai sus, are în backgroundul educaţional tot o şcoală de curvăsăreală ieftină, ce probabil a înlocuit şcoală primară de 8 clase. Altfel nu îmi explic cum de albul a ajuns absenţa culorii, iar negrul, rezultanta combinării lor.

Rog patronii de la Hot Angels Private Dolls să mă contacteze pentru un premiu special, o carte de fizică clasa a V-a. Iar în ceea ce-l priveşte pe KdD, îmi pare rău, s-a lins pe bot, îmi retrag cadoul, nu vreau să-l trimit acolo. Mi-e că se întoarce şi nu mai ţine minte nimic din cei 18 ani de şcoală. Brrrr!

Vrabia, mihai viteazu'

2011-12-08T20:25:00.002+02:00

În ciuda faptului că proprietarul de drept al problemei ce urmează a fi prezentată, nu a binevoit să se anunţe pe blogul personal, eu nu mă voi lăsa abătută de la calea cea dreaptă şi vă voi dezvălui că domnul Varu' Iaţcu s-a îmbolnăvit iar. Bineînţeles că acest lucru vine ca un şoc pentru noi toţi. Cum poate un om cu o viaţă atât de sănătoasă şi exemplară din toate punctele de vedere, să se îmbolnăvească de o boală aşa grea cum este pancreatita???
Aşa cum uneori, în mod nedrept, nefumătorii se îmbolnavesc de cancer... aşa şi Iaţcu al nostru, mâncând în aceeaşi zi ciorbă de burtă, salata de vinete, iahnie de fasole cu ciolan afumat stropită din belşug cu două sticle de vin roşu, a reuşit surprinzător să facă a treia criză pancreatică!!!!! De ce doamne, pedepseşti nevinovaţii, de ce laşi să se întâmple aşa grozăvii? Încă o dovadă că nu exişti!

În acest context auster, de abstinenţă totală de la alcool, tutun şi orice fel gastronomic mâncabil, pe fondul supelor de pui fără pui şi fără sare, sunt contactată brutal pe messenger şi asaltată cu următoarele informaţii:

" Iaţcu: v-am visat
Iaţcu: cică se făcea că eraţi la mine acasă
Iaţcu: şi fabricasem o varză cu ciolan de porc afumat
Iaţcu: dupe care
Iaţcu: am dat cu spray pe pereţi
Iaţcu: şi am beut ţuică
Eu: e clar, tata Freud ar fi mândru
Iaţcu: şi ne-am uitat la filme
Iaţcu: da, dar eram la Dorohoi
Iaţcu: după care am făcut cartofi copţi direct pe jarul din soba de teracotă

Iaţcu: şi fumam ca turcii
Iaţcu: inclusiv KdD al tau
Eu: da????? ce fuma?
Iaţcu: care se şi imbatase groaznic
Iaţcu: de altfel şi noi eram varză
Iaţcu: camel fara filtru
Eu: aşa şi??? şi??? zi!!!
Iaţcu: şi.. o venit nevasta de la munca
Eu: nevastă-ta la Dorohoi?????? oh my god!!! ce coşmar!!!
Iaţcu: nu ştia că dorm
Iaţcu: şi o intrat ca o vijelie
Eu: ah, am înţeles... şi?
Iaţcu: şi... m-am trezit :((

Eu: atât???

Iaţcu: da

Eu: nici o orgie, nimic?

Iaţcu: nimica

Eu: :((((((( "

Deeeci, cu acest text, oficial, m-am întors!!!!

Ce credeaţi, javrelor?

Un test...

2011-10-30T14:43:00.000+02:00

Am o prietenă care...

2011-10-19T11:16:00.001+03:00

... a primit o comandă de prăjituri de la o tipă. Să-i zicem tipa D. Prietena mea (să-i zicem tipa A) a făcut oferta de prăjituri asortate, a calculat ingredientele, manopera şi tot ce mai era necesar. Tipa D a acceptat imediat şi a fost mulţumită. Era cică ziua ei şi vroia să ducă la serviciu ceva platouri.

Prietena mea tipa A s-a apucat de treaba, a făcut lista de cumpărături, s-a dus la supermarket, şi-a luat liber o zi de la serviciu, ca să aibă timp să le dea gata pe toate. A muncit până târziu în noapte, iar a doua zi la 6 era în picioare ca să o aştepte pe tipa D să vină să le ridice. A acceptat inclusiv ca plata să nu fie pe loc, ci peste 2-3 zile când respectiva tipă D primea salariul. Oricum era de încredere, nu era la prima comandă.

Asta se întâmpla într-o miercuri. Vineri, cel mai târziu duminică, fusese vorba să se întâlnească pentru bani. Şi era musai, că luni, prietena mea pleca din ţară.

Vineri nu a dat nici un semn. Eh, probabil o fi uitat, era ziua ei, na, ştii cum e, mai cu capul în nori, la corporaţie acolo între scorţoşi... hai să înţelegem, zic io.

Sâmbătă a sunat-o. Nu a răspuns. De vreo câteva ori chiar. Apoi a început să-i dea apel respins... Eh, o fi femeia la film sau cine ştie, e mahmură, a băut de ziua ei... dă-i un mesaj, că răspunde ea. I-a dat, chiar vreo 3 mesaje... Nu a răspuns.

Duminică la fel, apel respins de câteva ori.

Duminică seară... îl contactează prietenul tipei D pe prietenul tipei A ???!?!?!!! (care erau de fapt prieteni vechi) şi îi cere scuze că nu au dat nici un semn de viaţă... dar că ei au fost la părinţi să discute nişte chestii şi au uitat efectiv că au să-i dea bani tipei A ?!?!?!?!?

Tipa A atunci a început să se întrebe... cum dumnezeu a uitat, dacă îi dadea respins apel? Oare de ce credea că o sună? Să o întrebe de părerea ei despre criza din Grecia? Mă rog, între timp prietena mea pleacă din ţară, o lasă baltă temporar şi când se întoarce... o caută din nou pe tipa D.

Evident după nişte conexiuni proaste la internet şi nişte offline-uri care nu au mai ajuns, cele doua reuşesc să vorbească. Aparent tipa D era surprinsă că încă o mai caută pentru bani, deoarece ea a înţeles de la prietenul ei că aceşti bani se scad din datoria pe care prietenul tipei A o are la prietenul tipei D. Mai mult, cică cei doi au vorbit în acest sens şi au stabilit aşa foarte clar.

Tipa A, surprinsă la rândul ei, îl întreabă de sănătate pe prietenul ei şi de discuţiile cu amicul lui. Ăsta zice că nu au vorbit nimic clar, a repetat discuţia avută anterior şi a zis că respectivul doar a insinuat subtil şi foarte pe lângă, că ar trebui stornată datoria cumva... însă el nu a fost de acord, pentru că borcanele nu se amestecă. Datoria lui e datoria lui, prăjiturile prietenei sunt altă treabă, plus că nu a fost vorba asta de la început.

Pâna la coadă femeile au vorbit între ele... s-au înţeles, nu ar fi corect să se bage în discuţie alte probleme, de abia DUPĂ ce s-a realizat comanda, s-au ridicat prăjiturile, s-au mâncat şi evacuat deja.

Eu nu am ştiut ce s-o sfătuiesc pe amica asta a mea, mai ales că nu cunosc foarte bine personajele implicate. Optimismul meu şi încrederea în oamenii care nu trebuie, mă fac să fiu subiectivă poate în această problemă... Aşa că de asta am pus-o aici... să o vedeţi şi voi... şi să-mi spuneti ce credeţi?

E făcătură? Adică cei doi aveau în cap asta de la început, dar au fost prea pizde să spună pe faţă că nu mai plătesc prăjiturile în contul datoriei celeilalte?

Sunt doar ameţiţi şi asta e doar o mare neînţelegere?

Ar fi normal să se storneze datoria postcomandă sau înţelegerea fetelor e separată de înţelegerile băieţilor?

Prietena mea, tipa A, îşi mai vede banii până la urmă?

Să mai accepte vreodată vreo comandă de la acea clientă?

Oare prietena mea ar trebui să-şi schimbe modalitatea de plată la comandă? Adică, dai banu', iei prăjitura. Nu dai banu', asta e, o mănânc eu. Sau chiar poate chestii extreme, cum ar fi plata în avans? Ca să nu rămână şi cu banii daţi pe ingrediente şi cu glicemia ridicată?

Credeţi că Cioacă şi-a făcut nevoile între Rucăr şi Bran? Şi dacă da, de ce?

Răspundeţi acum prin sms, comment, mesaj privat, pentru că sunt răcită, nu am voce şi rag mai rău ca măgarul lu' tanti Joiţica. Mi-ar trebui telefon pentru surdomuţi.

Festivalul George Enescu - Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia

2011-09-30T10:49:00.005+03:00

Unde: Sala Palatului

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"

Când: joi, 22 septembrie, ora 19,30

Ce: G. Enescu - Simfonia de cameră op. 33
S. Rachmaninov - Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor op. 18
N. Rimsky-Korsakov - Suita simfonică Sheherezade op. 35

Dirijor : Antonio Pappano
Solist : Denis Matsuev - pian

Am întârziat atât de mult cu această cronică, pentru că nu eram hotărâtă dacă să v-o împărtăşesc sau nu. Până la urmă am luat decizia că NU voi face asta. Aşadar vă spun doar că am fost acolo, că Daniel Matsuev este un geniu, că a ridicat sala în picioare şi a făcut trei bisuri unul mai extraordinar decât altul. Nu vă spun nici că după aceea nimeni nu se aştepta ca Orchestra să fie şi mai genială şi să ridice iar sala în picioare şi probabil şi toate fantomele care erau pe acolo. Suita Sheherezade te unge la suflet, iar modul în care a fost interpretată de Orchestra din Roma... nu poate fi descris în cuvinte. Toţi oamenii ăia erau un tot unitar, cu tot cu dirijor şi la un moment dat cu tot cu sala. Nu am văzut la nici o altă orchestră atâta implicare, săreau de pe scaune efectiv când aveau o bucata mai allegro... na, până la urmă sunt italieni, logic nu???

Şi oare este o coincidenţă că tocmai Orchestra din Roma mi-a plăcut cel mai mult?
Deci nu vă mai zic nimic. Experienţa asta a fost probabil unică şi vreau s-o ţin pentru totdeauna numai şi numai pentru mine şi KdD evident. Peste ani când probabil mă voi gândi în urma şi îmi voi aminti de acest festival... cel mai probabil va reveni pregnant imaginea acelei seri magice cu Pappano şi Sheherezadele lui... pentru că aşa ceva nu se uită niciodată.

- The End -

Festivalul George Enescu - Israel Philharmonic Orchestra

2011-09-25T22:00:00.002+03:00

După cum menţionam în episodul trecut, în seara zilei de luni 19, dintr-o răsucire fericită de situaţie, am avut două evenimente culturale. Primul la Ateneu, aproape dezastru, ca să nu zic praf, iar al doilea la Sala Palatului, un eveniment special de altfel muuuult aşteptat de mine. Aşadar:

Unde: Sala Palatului

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"

Când: luni, 19 septembrie, ora 19,30

Ce: P.I. Ceaikovski - Andante Cantabile pentru violoncel și orchestră op. 11
P.I. Ceaikovski - Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
P.I. Ceaikovski - Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36

Întâi şi intâi, să ne înţelegem, era să-mi rup tocurile pe piatră cubică fugind dracului de ultima capodoperă a lui Iorgulescu, aveam timpanele grav afectate, nervii întinşi maxim, mai ceva ca o vioară nervoasă şi nu doream decât să ne întâlnim mai repede cu Iaţcu, să ne tragă două băşini şi o râgâitură, să ne revenim la stări mai bune.

Ceea ce am şi făcut 10 minute mai târziu, după ce am povestit tot ce aveam pe suflet şi pe nervi, apoi relaxaţi şi aerisiţi ne-am dus să ne întâlnim cu Zubin Mehta şi domnul Ceaikovski. Acesta din urmă eram cam mort, dar nu conta asta, că ştia Filarmonica din Israel ce să-i facă, să-l învie mai bine ca pe Isus. If you get the irony...

Seara a fost superbă. Suspans, inima în gât, pasiune, viaţă, ce să mai, minune pe scenă. Zubin Mehta, în stilul caracteristic, mişca 3 degete şi orchestra făcea minuni. De fapt, se ştie că el nu se prea agită, decât la concertul de anul nou de la Viena, când îl apucă dirijatul publicului pe marşul lui Radetzky. KdD era cu gura căscată, Iaţcu avea erecţie şi saliva, partenera era roşie cu buline şi udă toată.

Andantele cantabil mi-a plăcut dar nu m-a omorât cu zile, Concertul pentru vioară, seeeenzaaaaţiiiooonaaaal, iar simfonia... la dracu', fără cuvinte... deşi suna un pic cam ca Simfonia Destinului a lui Beethoven. Probabil au băut împreună şi au amestecat partiturile. Nu contează, foooooarte foooarte frumos. Deci DA. Io extaz.

Bine, recunosc, 10% din extaz era dat şi de faptul că în prima parte a concertului am savurat nişte şampanie servită într-un foarte frumos pahar flute, cu picior regulamentar... doar că era din plexiglas. Super idee de marketing, păcat că nu mi-au dat toată sticla, să vezi atunci ce aplauze băgam. Cred că mă duceam şi-l pupam pe musieu Mehta pe toţi obrajii.

Uof, şi după ce va citi KdD articolul ăsta, ca să-l aprobe pentru publicare... o să-mi reproşeze iar că trebuia sa scriu atunci imediat, nu acum, pentru că o să mă las influenţată de celelate concerte şi o să fac inevitabil un clasament şi nu o să-i mai acord importanţa cuvenită acestuia. Pentru că, da, în seara lui luni 19, aş fi zis cu mâna pe inimă că Zubin şi Ceaikovski fac o pereche extraordinară, iar eu mă bucuram că am fost între ei... acum însă, am altceva în inimă... şi mi-e dor şi jale... dar despre asta, într-un episod viitor...

- va urma -

Festivalul George Enescu - Romanian Brass

2011-09-22T13:31:00.004+03:00

Săptămâna asta am avut mare aglomeraţie de spectacole pe minutul pătrat, aşa că sunt în urmă rău cu scrisul, iar eu chiar nu sunt obişnuită cu o aşa mare frecvenţă la articole. Deci, să băgăm cărbuni!

Unde: Ateneul Român

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Recitaluri şi concerte camerale"

Când: luni, 19 septembrie, ora 17,00

Ce: A. Copland - Fanfare for the Common Man
       I. Stravinski - Concertul pentru pian şi instrumente de suflat
       A. Iorgulescu - Rondo-ul de noapte (piesă în primă audiţie)
       P. Hindemith - Konzermusik für Streicher und Bläser

Înainte de a apăsa pe trăgaci, trebuie să explic cum am ajuns acolo... iniţial nu aveam invitaţii la Ateneu, însă o prietenă veche şi fostă colegă cu frati-miu de şcoala generală, actualmente cântă în corul Filarmonicii, iar ză boifriend cântă la trombon în Romanian Brass (şi în ciuda acestui fapt, am înţeles că e băiat bun, nu un trombonist)... deci ne-am înţeles, hai la spectacol. Ne-a avertizat Cristi că vor cânta ceva mai greu de digerat, muzică modernă şi contemporană, dar dacă ne place, suntem bineveniţi. Bineînţeles că eu nu aveam de unde dracului să ştiu dacă îmi place sau nu... that was the point, să încercăm şi altceva, nou, nu numai clasici, clasici, clasici.

Am intrat pe la intrarea artiştilor ca nişte vedete ce suntem, ne-am făcut vânt cu evantaiele, am admirat Ateneul (recunosc, eu nu am mai fost niciodată şi cu atât mai mult eram bucuroasă că intram în cadrul Festivalului), chit chat, găsit loc în sală... boooooon.

Fanfara pentru Omul Comun e scurtă. Nici nu te prinzi bine că a început, că s-a şi terminat. Gata? Aplaudăm? S-a terminat de tot sau începe partea a doua? Nu? E gata. Bineee.

What's next? Nişte Stravinski. Oooook...
Greu, tată, greu. Tocmai luasem masa... şi nu ajuta deloc la digestie. Urechile mele neatrenate n-au apreciat mare lucru. Nu suna chair rău, dar nici bine. Aducea cu un jazz haotic, psihotic şi pe alocuri agasant. Asta se întâmplă de obicei când amesteci antidepresivele cu alcoolul. Ne-am bucurat când s-a terminat... şi dacă dura mai mult cred că începeam serios să ne gândim să plecăm.

Hai că poate Iorgulescu o fi mai bun. Ia uite, primă audiţie, Rondo-ul de noapte. Haoleo, viaţa mea, când a început piesa, am regretat cu fiecare celulă din corpul meu că nu ne-am ridicat să plecăm la pauză. O aglomerare de sunete mai infectă decât aceea nu am auzit în viaţa vieţilor mele. Voi mă ştiţi pe mine, ştiţi cât urăsc ţiganii şi manelele! Eh, mi-aş fi dat 10 ani din viaţă să se întâmple ceva miraculos, să se despice cerul, să vină o rază de lumină şi să-mi sune în urechi orice de la Salam la Guţă. Inclusiv aş fi lăsat un manelist înfocat să aleagă el playlist-ul.

Apăi dragii mei, pe cuvântul meu de onoare, am auzit tramvaie care scoteau sunete mai interesante. Măcar nu erau agresive, nu mă speriau, nu erau isterice, ilogice, şi cred că ar fi avut mai multe legături cu muzica. Sintagma perfectă să descrie porcăria aia oribilă a găsit-o KdD într-un moment de disperare în care vroia să urle să înceteze... şi anume "diaree sonoră". Trecuse de mult de nivelul de poluare sonoră, timpanele mele ameninţau cu sângerarea. Cu prima ocazie când găsesc "opera de artă" pe youtube, voi da link, că poate nu mă credeţi pe cuvânt. Deşi, sper din tot sufletul ca acea primă audiţie să fie şi ultima şi să nu mai aibă cineva vreodată ghinionul să o asculte.

Din fericire, sala Ateneului era doar pe jumătate ocupată, în mare parte cu snobi fiţoşi (pot să zic aşa?) cu aere de cunoscători şi priviri tâmpe, tăcuţi şi contemplativi deşi era evident că erau oripilaţi. Pe o domnişoară afectată din faţa noastră, KdD chiar a întrebat-o politicos dacă i-a plăcut. A răspuns candid că da, a fost "interesant" şi a zâmbit impresionată... deşi nu a observat că de lângă ea tocmai se ridicase o femeie gravidă şi se îndrepta grăbită spre ieşire. Expresia de pe faţa ei spunea totul. Probabilitatea ca ea să nasca un copil tâmpit şi surd, creştea exponenţial cu fiecare minut pe care îl mai petrecea în preajma vreunei compoziţii de Iorgulescu.

Eu totuşi cred că nu e vina lui Iorgulescu săracu (despre care o să vorbim imediat)... ci e vina "vremurilor" şi "societăţii". Cum să se mai nască un alt Mozart în cacatul de lume în care trăim? Ok, Mozart e inegalabil, să zicem. Dar cum ar putea oricine, un compozitor "normal" să compună ceva deosebit în condiţiile astea. Acum o sa ziceţi că eu nu sunt critic de artă şi că nu pot spune eu ce e frumos şi ce nu în contemporaneitate. Măi dragă, arta trebuie să fie frumoasă şi nu mă luaţi cu "frumuseţea este în ochii privitorului" că vă trimit la cumpărături de UGG-uri şi cizme de cauciuc vara şi să vedem atunci pe unde scoateţi cămaşa.
Nu vreau să mă lansez acum în filosofii despre frumos, despre artă şi relativitate, despre păreri, majorităţi şi etc. O să mă plictisesc inclusiv pe mine. I'll stick to my opinion. Trăim într-o societate bolnăvicioasă, infectă, viermănoasă şi împuţită. Şi asta se vede în orice manifestare artistică, în diferite forme.

Despre Adrian Iorgulescu citiţi aici. O să înţelegeţi repede că titlurile şi premiile pe care le are sunt "de raţiuni politice". Mă bucur sincer pentru doctoratul său în muzicologie şi estetică muzicală, probabil că a studiat multa istorie muzicală la viaţa lui, însă pentru numele lui dumnezeu, ar trebui cineva să aibă curaj să-i spună SĂ SE LASE DRACULUI DE COMPUS! L-am văzut în sală, dar a dispărut repede, nu l-am prins. Aş fi aruncat cu nişte roşii stricate în el.

Cu Hindemith ne-am încheiat experienţa deosebită la Ateneu. Ăsta a mai salvat situaţia puţin. După căcarea cronică a lui Iorgulescu, Hindemith a venit ca un Furazolidon nesperat. Nici nu mai ştiu să vă descriu ce am ascultat. Ştiu doar că era grav şi intens, dar plăcut. În momentul ăla, v-am zis, orice ar fi fost bun. Nu ştiu cât aş fi apreciat bucata în afara contextului, însă atunci a mers la fix.

L-am aplaudat rapid pe Cristi, că doar pentru el venisem şi nu avea nici o vină săracu' pentru evacuările excremenţiale ale altora, am pupat-o pe Ana şi ne-am tirat cât am putut de repede spre Sala Palatului, unde urma să ne vedem cu varu' Iaţcu şi partenera pentru o seară specială cu Ceaikovski şi Zubin Mehta. Dar despre asta într-un episod viitor.

- va urma -

Festivalul George Enescu - Wiener Philharmoniker

2011-09-19T14:32:00.000+03:00

Unde: Sala Palatului

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"

Când: vineri, 16 septembrie, ora 19,30

Ce: W.A. Mozart - Simfonia concertantă 320d pentru vioară şi violă

G. Enescu - Intermezzi pentru orchestră de coarde op. 12
A. Dvořák - Simfonia nr. 5

De data asta am progresat. Am ajuns la 7:20. Am avut chiar timp de poze în părculeţ, nu puteam rata ocazia... am avut un outfit special creat şi asamblat... să-i zicem niţel cam original, dacă nu chiar sărit de pe fix. Rochie roşie scurtă cu pantaloni largi negri, săndăluţe cu toc şi baretă pe gleznă, trandafir în păr şi un singur cercel mare şi roşu. Kinky ha?

Şi dacă ultima dată am fost însoţită de un KdD în alb complet asortat cu rochia mea albă... acum am avut un alt KdD, în negru complet. Parcă eram extraşi din Carmen.

Deci plimbare, poze, tacataca... salivat la hostesse, pozat pe covorul ocru al Sălii Palatului, evitat marmura ca să nu mă dau cu roţile în sus din cauză de flecuri de metal.

Ca de obicei, Mozart e Mozart. Ce satana să zic? Poate că am avut rara onoare să ascult o simfonie concertantă, care nu e nici simfonie, nici concert, însă ia tot ce e mai bun de la ambele stiluri. Ca "solişti" am avut o vioară şi o violă, vioara gâdilată de o domnişoară simpatică... iar viola de un domn artist şarmant. Ce au cântat ei acolo a fost mai mult decât o partitură cu siguranţă. "S-au duelat"... "s-au certat"... au fost de acord unul cu altul sau nu, s-au iubit, s-au urât... însă au fost perfecţi împreună. Nici nu cred că aş putea vedea o altfel de interpretare, decât cu o Ea la vioară şi un El la violă. Poate chiar o fi o cerinţă şi nu ştiu eu... poate Mozart aşa a văzut-o... ca o "discuţie" între doi îndrăgostiţi.

Intermezzo nu m-a dat pe spate... dar, la o adică nici nu trebuia să facă asta... trebuia probabil doar să golească urechile şi să le pregătească pentru Dvorak. Ca şi cum ai bea apă între două degustări...

Pentru că Dvorak... e dur, plin şi dintr-o bucată. Recunosc că pentru mine era prima dată... şi eram oarecum curioasă, mi-era teamă că nu o să-mi placă... însă nu am fost deloc dezamăgită. Chiar pot să spun că mi-a plăcut la nebunie. Dacă până în acel moment îmi puneam semne de întrebare, de ce oare am fost mai impresionată de Staatskapelle Berlin... după Dvorak m-am lămurit. Wiener Philharmoniker au lăsat la urmă ce a fost mai bun. Şi au smuls ropote de aplauze în schimbul cărora au oferit un extraordinar bis.

Am mai bifat deci încă un eveniment special. Filamonica din Viena live. Cine ştie când voi mai avea o astfel de ocazie.

Fun fact: în stilul meu caracteristic, pe lângă evantai, ceva farduri, mobilul şi nişte şerveţele, am reuşit deosebita performanţă să car după mine în geantă un separator de roşii pentru maşina de tocat. În trecut am mai avut un patent, cleşti, chiar un mini ciocan sau burghiu pentru bormaşină... dar separator de roşii chiar nu credeam că o să duc la spectacol de muzică clasică. Trebuia să trec înainte pe la mama să i-l las, dar nu am mai avut timp... aşa că am trecut după... Cine vrea să meargă la spectacol cu mine, să-mi lase un mesaj. Prefer mai slabuţi, până în 70 kg, să încapă în geantă.

Dragă Moş... Crăciun...

2011-09-16T12:47:00.001+03:00

Dragă Moş Crăciun, îţi scriu această scrisoare cu ochii plini de lacrimi. Nici nu văd bine monitorul. Am o suferinţă la inimă, medicii nu îmi dau şanse prea mari, mi-au spus că nu mai am mult de trăit. Nici nu ştiu cauza bolii mele, au zis că este ceva misterios şi fără vindecare.

De aceea apelez la tine, dragul meu Moş. Ştiu că tu eşti prieten şi cu Moş Nicolae, şi cu alţi moşi mai recenţi, ca de exemplu... Moşul din octombrie, am uitat cum il cheamă.

Poţi tu te rog, dragule, să vorbeşti cu el şi să-i spui de suferinţa mea, poate reuşeşte să mă ajute? Sunt sigură că poate dacă măcar află... va face tot posibilul să-mi salveze viaţa. Din cât am studiat pe internet şi m-am interesat de vreun remediu... tot ce am putut găsi a fost asta:

De aici. Sau din Baneasa Shopping Center... am înţeles din surse sigure...

Te rog eu ajută-mă, mi-e frică de moarte. Nu sunt pregătită... mai vreau să trăiesc. Vorbeşte cu Moş Octombrie... sau măcar cu Moş Noiembrie... cerem şi alte păreri dacă este nevoie... dar mi-e teamă că zilele îmi sunt numărate...

Of, simt cum mă ia fiorul rece al morţii... mă cuprinde, mă învăluie... of, lume, ce dragă mi-ai fost...

P.S. Port nr. 38... şi sunt ok şi pe maro.

Festivalul George Enescu - Staatskapelle Berlin

2011-09-15T00:22:00.001+03:00

Tocmai m-am întors de la spectacol. Sunt încă în transă, aşa că scriu la cald.

Unde: Sala Palatului

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"

Când: miercuri, 14 septembrie, ora 19,30

Ce: W.A. Mozart - Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră
Fr. Liszt - Simfonie pentru Divina Comedie a lui Dante

Cu participarea corului de femei al Filarmonicii George Enescu

Nici de data aceasta nu ne-am dezminţit. Acelaşi ritual cu pregătitul târziu, stat în baie o mie de ani, pierdut sandale, schimbat bijuterii de cinşpe ori... ia geanta, ia invitaţiile... unde e cheia... hai mai repede!!! Oooof! Nu ştiu cum reuşim de fiecare dată... bine că măcar devine distractiv, că altfel... Oricum eforturile mele pregătitoare au fost răsplătite când, pe drum spre Sala Palatului, am fost remarcată şi am primit complimente de la o băbuţă care a spus citez: "Sunteţi foarte frumosă, foarte frumoasă, îmi place... şi aveţi şi ţinută... foarte frumoasă..." Hm, şi nu eram decât într-o rochie lungă, largă şi cu volane, albă cu flori negre, perluţe albe de cultură la gât şi cercei hand made by me, cu aceleaşi perluţe şi pietre de onix. Dar hai să nu fac pe modesta că nu mă prinde. La dracu, aratăm foarte, foarte bine!

Aşadar, brusc înveselită, am uitat că iar am plecat târziu de acasă, timpul s-a dilatat în favoarea mea, şi am ajuns fix la timp, exact la ora la care ar fi trebuit să înceapă. Probabil că organizatorii ştiu ce neserioşi sunt românii şi la 8 fără 25 când tocmai intram noi, se auzea gongul şi oamenii se îndreptau rapid spre locuri.

Noi le-am găsit destul de repede... ocupate. A da, am uitat să vă spun că se intră "pe najpa" destul de mult, şi dacă găseşti loc, eşti norocos, dacă nu, stai in picioare pe margine, cum au stat în această seară peste 50 de oameni. Ca să nu mai zic cât de mulţi intră la pauză. Nu mă deranjează acest aspect, chiar mă bucur. Şi ce dacă unii au dat bani grei, iar alţii vin la noroc şi fentează? Bine că sunt interesaţi de astfel de manifestări culturale. Absolut excelent. Şi cu atât mai mult la acest Festival, ştim cât de greu s-au obţinut biletele şi ce repede s-au terminat... plus că la naiba, au fost în număr limitat.

Revenind. Seara a început cu Mozart, cu sclipitorul Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră, dirijat de Daniel Barenboim, de asemenea solist, compus din trei mişcări: allegro, andante şi iar allegro. Încă de la primele acorduri... chiar dacă nu ai mai audiat vreodată concertul nr. 22, îl recunoşti pe Mozart şi instant ţi se zbârleşte pielea pe tine. Mirific. Mozart live. Wow! Publicul e mut.

Interesant a fost că distinsul Daniel Barenboim, celebru pentru preferinţa sa pentru Mozart, şi-a pemis să se joace puţin cu pianul... iar ceea ce a rezultat cred că l-ar fi surprins plăcut pe însuşi Mozart. Am o bănuială că el l-ar fi "agresat" puţin mai tare... dar o astfel de interpretare originală şi deosebită nu poate constitui decât un privilegiu pentru urechile noastre.

Eh, Mozart ca Mozart... mai ştim, mai cunoaştem. Pentru partea a doua însă, ne-au pregătit ceva special probabil mai puţin cunoscut de public. Cu siguranţă necunoscut pentru mine. Liszt - Simfonie pentru Divina comedie de Dante, care de fapt este un vast poem simfonic în care temele ilustrează direct anumite versuri din poem. Citez din program: "Într-o primă fază, Liszt intenţiona să pună pe muzică în trei părţi Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, dar observaţia lui Richard Wagner că nici un pământean nu poate da o imagine convingătoare a Paradisului, l-a decis să încheie cu un Magnificat pentru cor de femei. Partea I imaginează un limbaj (îndrăzneţ pe atunci) capabil să evoce stihiile infernului printr-un Allegro frenetico dezordonat [...] Purgatoriul cu al său Andante tranquillo este o meditaţie gravă despre parcursul conştiinţei prin căinţă spre lumina divină. Progresii sonore în mişcare ascensională se revarsă într-un strălucitor Magnificat, imn de slavă solemn în spiritul cântării gregoriene. Simfonia e stinge în sonorităţi radioase."

Eu nu pot să spun mai mult decât că, prima parte te trezea din morţi şi te zorea s-o iei la goană. Nu se recomandă celor cu inima slabă sau mahmuri. Stăteam cu răsuflarea tăiată şi eram curioasă până unde va merge. Şi, o da!, a mers foarte departe... doar ca mai apoi să te liniştească pe Andante şi să te înalţe pe Corul de femei, plasat strategic sus, în spatele sălii, ascuns după draperii. Vocile păreau că vin de peste tot şi te învăluie... într-o îmbinare perfectă cu orchestra, ce îşi pregătea finalul "paradisiac".

Şi uite aşa, s-a încheiat încă o seara fantastică... din păcate aş adăuga... pentru că în acest moment aş da orice să mai ascult o dată Infernul.

- va urma -

Festivalul George Enescu - "Lohengrin" de Richard Wagner

2011-09-04T15:17:00.001+03:00

Unde: Opera Naţională Bucureşti

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Spectacole de operă şi balet"

Când: sâmbătă, 3 septembrie, ora 19:00

Ce: premiera operei "Lohengrin" de Richard Wagner

Nu pot să fac un review adevărat, o dată pentru că nu mă pricep şi a doua... dacă vreţi review, găsiţi pe net. Nivelul meu de înţelegere a unei astfel de lucrări este limitat... şi nu îmi place să mă fac rotundă când nu sunt. Prefer să vă împărtăşesc ce am simţit eu... un profan.

De fiecare dată când casa Pitbu' & KdD programează un eveniment cultural... se lasă cu show. Se ştie. Ne-am obişnuit. Slavă domnului că nu ne programăm împreună cu alţii. De data asta era şi mai cu moţ situaţia, că nu mai fusesem la operă, şi cu siguranţă nu în acest cadru.

Cu ce mă îmbrac? Ce bijuterii îmi pun? Îmi iau pitonii cu toc sau pantofii bej? Cum imi ţin părul? Coc? Nu. Desfăcut? Ce curea merge la pantofii ăia? Cămaşa asta sau ailaltă? Cum îmi stă părul? Unde sunt pantofii? Unde sunt curelele? Auzi? Dar eu unde mi-am pus părul??? Nu mai sta o mie de ani în oglindă???? Pentru Dumnezeu, eşti gata secolul ăsta???? La dracu'... dacă mai ţipi la mine nu mai merg nicăieri! Unde e geanta?? Ai luat bani??? Spune-mi te rog, că nu ai uitat invitaţiile!!?!

Toate astea în intervalul 16,30-17,45... oră la care urma să plecăm de acasă, pentru că eu trăiam cu impresia că spectacolul începe la 19,30. Evident de abia la ora 18 am ieşit pe uşă... moment în care KdD mi-a menţionat fugitiv că... citez... "nu ajungem noi până la 19". În puii mei!!! Taxi rapid, trafic zero. Pfiu, am ajuns cu jumătate de oră înainte... pe care am folosit-o constructiv împăcând situţia şi promiţându-ne fierbinte că data viitoare vom fi mai organizaţi şi nu vom face dezastru în casă disperându-l pe Taku, ce probabil s-a bucurat că scapă de noi de acasă şi poate aduce nişte gagici.

La Operă. Maşini scumpe, lustruite. Şoferi personali. Bodyguarzi. Doamne bine îmbrăcate. Pantofi, poşete. Rochii de seară. Personalităţi. Mulţi străini. Şi noi...

Mai erau "specimenii" la tricou si blugi, care nu ştiu ce căutau acolo... probabil erau alternativi sau veniseră cu mamele sau bunicile. Fumau de zor. Atât.

Spectacolul... superb. Şi se pare că nu zic doar eu asta. O zic oameni al căror cuvânt cântăreşte mult mai mult. Impecabil. Perfect. Cea mai bună voce feminină, Ortrud, personajul negativ. Bine, de fapt toată reprezentaţia a fost extraordinară. S-a putut măsura şi la sfârşit la aplauze. Uralele au fost peste cele acordate personajului principal feminin pozitiv, Elsa.

Punerea în scenă... modernă dar simplă şi elegantă. Corul, fenomenal. De fapt am înţeles că în această lucrare, partea cea mai dificilă este bucata corului. Adevărul este că în anumite momente dramatice, duduiau scaunele de forţa vocilor... Lumini, culori, costume... superbe.

Ce mai pot să spun... Din loja în care am stat... totul mi s-a părut perfect... şi lung. Al dracului de lung! Şi singura problemă a avut-o dorsalul meu, din cauza scaunelor de lojă, ce nu sunt foarte confortabile. Mă suceam de pe-o bucă pe alta... Dacă eram pe fotoliul meu flexibil de acasă, aş mai fi stat 4 ore acolo.

Un moment interesant a avut loc după Actul 2... chiar după o bucată importantă de cor. Directorul festivalului, Ioan Holender, a intrat pe scenă şi a ţinut un mic discurs despre importanţa acestei lucrări lirice... că nu s-a mai jucat de prin 1960 şi că a fost primul spectacol al nou înfiinţatei Opere Române, în 1921... că acum au făcut un efort imens şi au jucat-o în germană, cum este ea în original... apoi pe nepregătite aşa, l-a invitat în scenă pe maestrul de cor, Stelian Olariu, care împlineşte în acest an, 50 de ani de colaborare cu Opera Română.

Moşulică mai avea puţin şi plângea... se pare că nu era pregătit, nici măcar nu era îmbrăcat accordingly. Emoţionat teribil, nu ştia ce să zică, şi-a găsit greu cuvintele... a mulţumit modest tuturor şi s-a retras în urale şi aplauze... Absolut impresionant şi fără cuvinte.

Final fantastic. Aplauze la scenă deschisă. Ortrud (Petra Lang) ovaţionată îndelung, la fel şi Lohengrin (Johan Botha). Am aplaudat şi noi până ne-au durut palmele, apoi am plecat fericiţi aproape de miezul nopţii.

Aş mai fi vrut! Noroc că mai am invitaţii şi la alte evenimente, că altfel aş fi plâns trei zile. O astfel de seară îţi deschide apetitul şi nu te saturi. Nu trebuie să fii mare cunoscător, frumosul place oricui are ochi şi urechi să-l perceapă. Fiecare înţelege ceva, imposibil să nu!

Şi noi am înţeles multe. Printre altele, am concluzionat clar că femeile, dacă îşi bagă ele coada, strică tot. A mâncat-o undeva pe Elsa, a ros-o curiozitatea, să afle ea de unde vine Lohengrin. Eh, uite că a aflat. A aflat, a părăsit-o, apoi a murit. Frumos nu? Doar pentru că era ea domne, curioasă!

Bineînţeles că am dezbătut intens această problemă la o plimbare pe Splai, la lumini de noapte romantice, pe tocuri de 14.

V-aş zice să mergeţi şi voi să vedeţi Lohengrin în varianta asta. Dar mi-am amintit că nu mai aveţi cum. Nasol.

P.S. Sexul după o ieşire la Operă este fantastic.

Festivalul George Enescu - calendar personal

2011-09-01T14:09:00.002+03:00

Ca să nu vă mai plictisesc cu Sâc, sâc, sâc reloaded şi se întoarce... alcătuiesc calendarul cultural al lunii septembrie, ca să ştie toată lumea pe unde umblu eu şi cât de modestă sunt.

Aşadar, avem aşa:

Sâmbătă, 3 septembrie, ora 19 - Opera - premiera operei Lohengrin de Wagner (vezi Sâc, sâc, sâc 2) - invitaţie la lojă.

Miercuri, 14 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Staatskapelle Berlin - din program: Mozart (concertul nr.22) şi Liszt.

Vineri, 16 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Wiener Philharmoniker - din program: Mozart, Enescu, Dvorak

Luni, 19 septembrie, ora 17,00 - Ateneul Roman - Romanian Brass - ceva muzică modernă, în special pe bază de suflători

Luni, 19 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Israel Philharmonic Orchestra interpretând Ceaikovski dirijată de Zubin Mehta

Marţi, 20 septembrie, ora 19,30 - Sala Radio - concert Missa Johnouchi, muzică japoneză contemporană

Miercuri, 21 septembrie, ora 19,00 - Opera - Evgheni Oneghin de Ceaikovski - ah, tot la lojă, era să uit.

Joi, 22 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecilia, din program: Enescu, Rachmaninov, Rimsky-Korsakov.

Sâmbătă, 24 septembrie, ora 19,00 - Sala Radio - Gustavo Beytelmann & Friends

Duminică, 25 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestre National de France, din program: Enescu, Brahms, Debussy şiiiiiiii Ravel (da, aţi ghicit, Bolero). Acesta este şi ultimul spectacol al Festivalului, deci mă aştept la ceva special... Nu degeaba au pus încheierea pe Bolero.

Sper să se mai îmbogăţească lista... mai erau chestii interesante la Festival. Later edit: După cum se observă mai sus, s-a îmbogăţit deja cu încă 3 spectacole. Oh, Dumnezeule! I'm a classic music freak!

Deocamdată mă retrag, am de copt vinete şi ardei şi făcut zakuskă şi passata di pomodori, şi ....

Ca să nu mai existe discuţii...

2011-08-30T12:21:00.001+03:00

Roshanak (Persian: روشنک) is a traditional Iranian name for a female. Its meaning is "luminous beauty".

This was the name of a Bactrian noblewoman who was the daughter of Oxyartes of Sogdiana (or Bactria) and the official wife of Alexander the Great, known as Roxana in Greek.

The names Roxanne and Roxane are English and French variants of this name. Diminutives are Roxie and Roxy.

In Spanish and Romanian, the form Roxana is used while Ruxandra is used in Romanian only. Russian, Ukrainian, and Polish have a similar name, though probably of different etymology. In Russian, the form Роксана (Roksana) is used; in Ukrainian and Polish, Roksolana.

There used to be an eastern iranian tribe called the Roxolani in eastern europe around present day Ukraine, Moldovia and Romania.

Aud?

Sâc, sâc, sâc... 2!

2011-08-29T18:24:00.000+03:00

Dacă nu v-am impresionat cu Zubin Mehta şi Ceaikovski... deşi asta ar însemna că nu ştiţi nimic şi mai bine băgaţi un Guţă... revin în forţă şi vă întreb cine se duce la premieră la Lohengrin de Wagner, sâmbătă la Opera Naţională Bucureşti? Ah şi nu oricum... tocmai la lojă!

I-auzi ce zice la review: Pe 3 şi 6 septembrie vor avea loc primele două reprezentaţii ale operei „LOHENGRIN” de Richard Wagner, titlu ales în directă legătură cu aniversarea celor 90 de ani de la înfiinţarea Operei, când spectacolul inaugural a fost acelaşi titlu liric, interpretat atunci sub bagheta lui George Enescu însuşi. Inspirată dintr-o poveste mitologică din foclorul german, opera „Lohengrin” este una dintre creaţiile care solicită cel mai mult colectivul unui teatru liric şi impune un înalt standard de calitate artistică, montarea lucrării reprezentând o sărbătoare în sine pentru orice operă din lume.

Cineeeeee? Cineeee?

Eu.

Sâc, sâc, sâc!

2011-08-29T11:02:00.000+03:00

Cine îl vede pe Zubin Mehta dirijând Filarmonica din Israel, ce va interpreta Ceaikovski - Andante Cantabile pentru violoncel şi orchestră op. 11, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35 şi Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36... la Sala Palatului, în cadrul Festivalului George Enescu?

Cineeeeee? Cineeee?

Eu.

Moartea prin ciocolată

2011-08-26T12:09:00.005+03:00

... a venit!

M-a chinuit vreo 3 luni. Lipsa ei mă ţinea în viaţă. Masochismul meu era satisfăcut la maxim.

Apoi totul s-a schimbat... Am căutat-o... intens, febril... am găsit-o, dar era departe. Mi-am stors creierii, m-am chinuit... şi ea încet încet a început să se apropie... Şi în final... a ajuns!

M-a încercat un soi de tristeţe la început... oare ce voi face când, sleită de puteri mă va termina? Şi dacă mă termină prea repede, cum au făcut şi altele în trecut... ce mă fac?

Aseară însă am studiat problema în amănunt şiiiiiiii.... nici o şansă să mor curând! Sau poate o să mor, dar nu de ciocolată, ci de nervi!

Moartea mea arată cam aşa:

E de aici.

Şi să dea dracu' dacă nu o sa mor în chinuri până îl fac. Am desfăcut cutia şi nu ştiu la ce dracu mă aşteptam... pur şi simplu am găsit 1000 de piese, toate maro. Cum le potrivesc eu pe astea? În afară de bomboanele alea două albe, pe care le-am dibuit imediat... restul pieselor sunt.... MARO!

Aolică mamă, nu eram eu destul de albă prin cap, să vezi câte fire or să-mi iasă după puzzle-ul ăsta! Măcar dacă ar ieşi fire maro, mai intineresc şi eu!

P.S. Grazie amica mia, italianca lu' mama. Dacă sughiţi în următoarea lună... ştii de la ce ţi se trage!

Tutorial: Despre diversiune şi cum să nu fii prins

2011-08-19T12:48:00.001+03:00

La început a fost aurul.

Apoi a fost una bucată Pitbulitză... căreia nu îi place aurul. A făcut totuşi o concesie de dragul unei pietre preţioase roşie şi frumoasă, care evident nu putea fi montată pe sârmă, nu?

Apoi a fost aceeaşi bucată de Pitbulitză, care a vândut tot aurul, inclusiv piatra aia... şi s-a apucat de reparat elemente din colecţia de gablonţuri şi margelele. Şi cum avea nevoie de diverse elemente, ca tortiţe, zale, închizători... s-a apucat de documentat. După ce s-a documentat, s-a apucat de comandat... azi nişte lanţişoare, mâine nişte tortiţe, altădată nişte ace cu buclă, cap şi bilă... şi chiar nişte mărgeluţe, mai mici... mai mari... să mai inventeze diverse... Mai un cerceluş, mai o brăţărică... nimic simandicos... de purtare aşa...

Încet încet s-a reprofilat pe pietre semipreţioase... de la agate, până la corali sau onix... bineînţeles mai pe sub mână aşa, că aşa se fac lucrurile cu adevarat importante, departe de ochii iscoditori ai iubitului sau soţului.

Până într-o zi... când aceeaşi Pitbulitză a ridicat ultima comandă de goodies de la Poştă, comandă plină de pietricele care mai de care mai frumoase şi semipreţioase... şi ieftine, numa' 60 şi ceva de lei. Evident că o astfel de achiziţie ar fi ruinat imaginea de persoană echilibrată şi cumpătată, ce cu greu mi-am format-o... şi ar fi distrus efectiv orice argument viitor împotriva vreunei achiziţii iraţionale de-a lui KdD. Cum să mai combaţi în astfel de condiţii vreo comandă de shinai sau alt accesoriu de kendo? Ce dragă? Alea vechi nu mai sunt bune?

Soluţie practică... mers pe burtă. Pe pachet scria doar valoare 20 de lei, că atât e minim la poştă... ce să mai, la fix!. Uite dragă ce pietricele mi-am mai luat, suuuper frumoase.... şi ieftineeeee, nici mie nu îmi vine să cred... uite pe toate astea am dat 20 de lei, super ofertă.

Desfac pachetul... mă uit... şi nu anticipez că dealerul meu de mărgeluţe mi-a pus şi factură. Moaaa, subtilizez repede, palmez, mototolesc cum pot eu mai bine, schimb vorba, hai să mâncăm un pepene în altă cameră din casă, sau poate nişte sex în dormitor... nu, nu, nu în sufragerie, în dormitor, în baie, chiar şi pe balcon.

Sunt mândră de mine, schema a reuşit, factura este în siguranţă. Chiar mă aventurez să îl trimit după apa din frigider deşi mă gândeam să mi se facă brusc pofta de coacăze din piaţă... dar zic, eh, să nu bată la ochi.

Se duce după apă... se întoarce şi îmi zice: "Vezi că ai mototolit factura din greşeală probabil, cât ziceai că ai dat pe mărgeluţele alea?"

Mdea... şi mai şi râdea...

Later edit cu citare de la KdD: Morala este că bărbaţii sunt mai deştepti decât par (n.r. culmea!!!)

La dracu' cu Salsa 4 Summer Club

2011-08-14T15:26:00.000+03:00

Continui seria review-urilor... astăzi vorbim (după cum scrie şi mai sus) de Salsa 4 Summer Club.

Zice jumătatea mai inteligentă a familiei, pfoai iubita mea, te duc la paella. Luăm vouchere de pe mydeals.ro, facem rezervare regulamentar şi ne înfiinţăm sâmbătă seară la locaţie.

Prima impresie... naşpa. Cam pustiu, 3 mese ocupate în toată terasa... şi e mare, nu glumă... o pereche obosită şi speriată pe ringul de dans, exersau nişte paşi timizi de salsa... hm, zic, o fi lumea plecată la mare. După ce mi-au intrat tocurile între scândurile de lemn de pe podea şi am înjurat de toţi sfinţii, ne-am aşezat la o masă pe care scria rezervat şi am presupus că este a noastră. Oricum nu conta.

A doua impresie... naşpa. 10 minute pe ceas până a venit chelneriţa. Probabil era ocupată rău de tot cu celelate 3 mese...

- Bună seara, aveţi voucherele?

- Da.

Tipa ia voucherele şi pleacă. Ah, se întoarce scurt şi ne întreabă: sangria sau bere? Sangria. Ok.

Noi deja ne uitam cam nedumeriţi unul la altul... chiar îşi aduce aminte KdD că ar fi trebuit să ne alegem paella nu? Că doar erau 6 feluri acolo... Mă rog... să zicem, poate se întoarce ameţita.

Ne uităm în jur... cam ciudat. Mese de răchită acoperite cu sticlă... şi atât. Nu tu o lumânare, un bec ceva... ţinând cont că era cam întuneric pe acolo... o floare ceva, o păpădie, nimic. Deja eram din ce în ce mai nedumeriţi...

Nu ne nedumerim noi bine, că apare ameţita cu două farfuriuţe de plastic mici, genul ăla pe care serveşti fursecuri la birou, ce conţineau un amestec ciudat de... chestii... cam ca o tocăniţă aşa. Ni le-a pus direct pe masă... nu ştiu cum de mă aşteptam eu la un d-ăla de bambus ieftin măcar... Bine că aveam şi furculiţă şi nu a trebuit să cerem... ceea ce nu pot spune despre şerveţele.

O să ziceţi: da', la ce vă trebuiau şerveţele... doar nu aţi mâncat? Păi... trebuia să identificăm măcar ce avem în farfurie... poate cine ştie, era bună la gust... chestia! Hăhăhă... ăăăăă, nu era! Semăna aşa... să zicem... cu un pilaf vechi, sau o ciorbă mai închegată... de o culoare incertă, ce conţinea nişte resturi de carne cu zgârciuri şi grăsime, doi cârnaciori reci şi nişte mazăre. Restul... pilaf şi zeamă maro. Iar şerveţelele le-am folosit să scuipăm bucăţile de carne, ce am încercat să le mestecăm... dar nu am reuşit să le înghiţim. Aş fi făcut poze dar era prea întuneric.

Am băut sangria să ştergem gustul şi în 5 minute ne-am cărat urgent. În drum spre ieşire, iuţeam pasul şi încercam să scăpăm de senzaţia de sinistră uimire ce ameninţa să se transforme în scârboasă şi nervoasă uimire.

Pe drum spre casă ne uitam ca proştii unul la altul şi ne întrebam... what... the fuck... was that????? Adică, ok, nu toate localurile sunt super mega extra. Am fost în locuri unde ne-a plăcut extraordinar de mult şi am promis că mai mergem. Şi chiar am mers, deci sistemul ăsta cu atragerea clienţilor cu vouchere de reduceri chiar funcţionează. Bineînţeles cu condiţia să oferi servicii ireproşabile şi să te porţi frumos cu acei clienţi, pentru ca altfel nu devin clienţi fideli. Am fost şi în localuri obişnuite, unde nu am fost daţi pe spate... dar o aşa ţeapă ordinară nu am mai păţit niciodată... Mie încă nu îmi vine să cred că fiertura aia obosită împreună cu sangria costau 40 lei în mod normal. Say whaaaat??

Deci, fără Salsa 4 Summer Club! Sub nici o formă. Deci nu!

După faza asta... dau mail la MyDeals să le spun să-şi selecteze mai cu grijă clienţii. Am rămas surprinsă că într-o zi de duminică, mi-au telefonat şi mi-au spus că deşi nu intră în politica site-ului returnarea banilor, pentru situaţii excepţionale, pot face acest lucru. Foarte frumos din partea lor. Le urez să aibă cât mai puţini clienţi de genul ăsta.

După care le-am dat mail şi celor de la Salsa 4... şi deşi nu mă aşteptam la un răspuns... culmea! Acesta a venit! Scurt!

Buna ziua,

Ne cerem scuze pentru inconvenientul creat.

Octavian Firan

Sunt absolut şocată. Am trecut de la uimirea de aseară la şoc de-a dreptul! Vorba lui KdD. Ar trebui să văd partea pozitivă a lucrurilor, cel puţin mi-a răspuns, simplu şi frumos, nu m-a înjurat şi jignit precum patronul de la El Torito. Deci totuşi e bine, nu?

Trăim în România şi n-ar trebui să ne mai uimească nimic... zic eu.

Şi ne mutăm din nou...

2011-07-19T15:22:00.003+03:00

... din păcate, nu la marmacie, cum ar zice unii. Ne mutăm pe bune. Surprinzător? Pentru cine a stat în chirie cel puţin, n-ar trebui să fie. România, ca şi la alte capitole... excelează în căcaturi. De fapt nu e vina României în sine... că pământul săracu' n-are nici o treabă, ba din contră, trebuie să suporte specimenele locuitoare.

Vă spuneam prin ianurie, că a trebuit să plec din Ştefan cel Mare, "datorită" fostului meu soţ, care a avut grijă să-mi pună o "vorbă bună" la proprietar. Rezultatul... la sfârşitul lui februarie mă mutam într-un apartament pe lângă Podul Grant. Cel mai tare mi-a plăcut că arăta la fel ca fostul apartament, cel puţin în privinţa configuraţiei, dacă nu şi a îmbunătăţirilor... dar na... nu le poţi avea pe toate. Spaţios, luminos, cu vedere în spatele blocului... deci linişte maximă... privelişte la podul nou... bucătăria mare şi pătrată, exact cum îmi place mie, ca să îmi pun masă rotundă în mijloc... Deci în principiu, ok.

Nu avea termopane. Însă se preconiza că vin echipele de la Primărie să izoleze blocul, şi pun ei pe gratis. Într-o lună două maxim, urma să avem şi termopane peste tot.

Gresia şi faianţa erau vechi... dar nu arătau chair rău. Bine că măcar erau albe simple şi nu deranjau la ochi.

Mişto parchetul, din ăla vechi masiv.

Uşile de interior nu stăteau deschise, iar cea de la baie, nu avea clanţă, era umflată şi scorojită... dar am înţeles de la proprietară că le va schimba şi p-alea, tot cam când vin cei de la Primărie... ca să nu facă şantier de două ori... Uşa de la intrare urma să o schimbe urgent.

Schimbăm şi bazinul de wc că e spart... schimbăm şi bazinul de apă de la wc, că e vechi şi nu prea funcţionează bine... eh, uşor, uşor le facem pe toate... înţelegere să fie.

Înţelegere a fost... pe 250 euro, cu 50 mai mult decât în Ştefan cel Mare... dar am zis noi că merită. Arăta mai bine, urma să fie îmbunătăţit... parchet mişto... complet gol cum vroiam noi, ca să ne putem aduce mobila noastră... proprietara drăguţă, n-a vrut nici avans, nici garanţie. Ce să mai, noroc chior!

Ne-am mutat. Iarna. Pe ninsoare. Camion de 7 tone plin. Mobilă claie peste grămezi, acareturi, prostii, mărunţişuri. Haos.

Din prima seară când am venit şi am început să cărăm lucrurile sus în apartament, au început bătăile în ţeavă. Se pare că domnii bătrâni "care sunt un pic mai sensibili, dar nu vă vor face probleme" cum zicea proprietara... erau nervoşi, fix în seara aia. Ne-am văzut de treaba noastră... A doua zi... vine administratorul la uşă... că a primit telefoane insistente cu o seară în urmă, în legătură cu zgomotul făcut. El ne înţelege domne' că până ne acomodăm şi ne aranjăm lucrurile, o să facem gălăgie... dar să avem grijă cu vecinii de jos...

În următoarea zi, vine iar administratorul la uşă... să ne ia pe amândoi să mergem la vecinii de jos, să ne cunoască şi ei şi să vorbim puţin. Io, arţăgoasă mereu, îmi venea mie aşa o înjurătură pe chelie... dar diplomatul familiei a insistat să fim civilizaţi şi să mergem să vedem ce vor să ne zică. Ne-a întâmpinat moşu' îmbrăcat old school cu cămaşă şi cravată, vestă în carouri şi pantaloni impecabil călcaţi, ne-a invitat în bucătărie şi a început ... discursul.

"Suntem oameni şi trăim împreună în blocuri. Blocurile sunt făcute din beton ca să fie rezistente... însă problema lor este că nu sunt izolate fonic foarte bine şi se aude orice mişcare. Aşa că vă rugăm să fiţi civilizaţi, să vă adaptaţi la regulile blocului şi în special, pentru că soţia mea este foarte sensibilă să aveţi grijă la următoarele lucruri:

1. Când veniţi acasă, nu intraţi încălţaţi în casă, pentru că se aud tocurile pe parchet... luaţi-vă papuci. Dacă nu vreţi aşa, măcar să vă gândiţi să mochetaţi, vă ajutăm şi noi cu bani dacă este necesar.

2. Când daţi drumul la cadă, să o umpleţi, nu lăsaţi apa să curgă pe robinetul de cadă, că face mult zgomot apa căzând... daţi drumul pe duş şi lăsaţi furtunul sub apă.

3. Când faceţi pipi, mai ales noaptea... încercaţi să faceţi pe bazinul de ceramică... nu direct în apa de pe fundul bazinului.

4. Exclus orice fel de muzică tare, dacă simţiţi nevoia de muzică tare... vă recomandăm nişte căşti mai puternice."

Cam ăsta a fost în mare discursul moşului... la care noi eram destul de catatonici şi nu ne venea să credem ce comunist băşit aveam în faţa noastră. Brusc ni s-a făcut dor de nebuna din Ştefan cel Mare, care ne punea manele la ora 9 dimineaţa, apoi ne bătea în ţeavă la 11 noaptea, că ne uitam la film cu împuşcături. Zic, am belit-o... cu ăştia în coasta noastră... eh poate totuşi nu o fi aşa de rău, respectăm şi noi orele de linişte, n-au ce să ne facă.

Şi am avut dreptate... n-aveau ce să ne facă, decât să ne streseze, să ne bată în ţeavă, să se plângă la administrator că pisicile mele se aleargă noaptea prin casă şi ei le aud şi nu pot să doarmă, să o sune pe proprietară să îi spună să pună covor şi în final să mă sune pe mine. Pe mine m-a sunat ea, spera să rezonăm "feminin". N-a mers. Ea a încercat să sugereze să dăm somnifere pisicilor sau să le duc la ţară undeva. Eu i-am sugerat să ia ea mai bine nişte somnifere ca să nu o mai deranjeze nimic din jur, dacă nu funcţionează, să vândă apartamentul şi să se mute ea la ţară undeva... şi dacă nici asta nu merge, i-am sugerat să se mute la cimitir, ca să nu ne mai deranjeze ea pe noi toţi.

După aia nu m-a mai sunat.

Deci de o belea am scăpat, măcar de principiu. Mi-am confirmat încă o dată ideea că, în viaţa asta, e mai bine să te ştie oamenii de nebună, sau isterică crizată... decât să fii om bun, cumsecade şi înţelegător. Eşti luat de prost şi ţi se cacă şi vecinii în cap. E mai bine să zică lumea "KdD e băiat bun aşa... EA este a dracului afurisită".

Din păcate am ocolit un pic principiul ăsta când m-am relaţionat cu proprietara şi ajunsesem să ne pupăm la telefon, să ne miţinim şi pisicim. Zic să avem o relaţie bună. Eh, s-a întâmplat fix ce era de aşteptat să se întâmple... încet încet, ea a început să ma facă pe mine. Grav... din miţineală aşa!

Întâi au fost probleme la Primărie... în sensul că nu se mai ştie când vin să pună termopane... dacă nu deblochează Udrea fondurile... nu au ce face... Din maxim două luni, am ajuns la "poate vin la vară"... sau "probabil vin în toamnă"... până la "nu cred că mai vin anul ăsta"... deci probabilitatea petrecerii unei ierni ca ultima, într-un apartament cu giurgiuvele ce nu se închid bine, pe lângă care şuieră vântul sinistru, şi care la cea mai mică bataie de vânt, se deschid şi se trântesc... era din ce în ce mai apropiată.

De uşile de interior cred că a şi uitat ce ne-a zis... Pe aia de la baie o ţineam deschisă cu sticla de spirt, iar pe aia de la bucătărie cu una de vin goală. Ăleia de la dormitor i-am bătut un cui în parchet.

De bazinul de apă la wc nu s-a uitat. Am cumpărat unul nou după vreo 3 luni. Uşa de la intrare ce-i drept, s-a schimbat relativ repede, după o lună... asta după ce trecusem deja prin emoţiile iadului, venind acasă şi gasind-o deschisă şi pisicile pe scara blocului.

După asta am descoperit furnicile... mai ales în sufragerie, sub parchet... apoi în baie în mâncarea lui Taku. Apoi bazinul de wc spart care curgea şi plăcile de faianţă lipsă din bucătărie, iar golul acoperit cu autocolant. Apoi am descoperit şi alte plăci de faianţă ce urmau să cadă la cel mai mic şoc.

Dar cel mai grav şi mai grav a fost... apa caldă. Am fi vrut să o descoperim noi. Dar nu se putea. Presiunea pe duş era undeva la nivelul unui pipi relaxat. Deşi ăla e cald. Asta nu era caldă... decât după vreo 30-40 min de curs... metri cubi irosiţi degeaba şi bani aruncaţi la întreţinere. Care întreţinere a fost aproape 200 lei pe martie... în condiţiile în care închisesem caloriferele, dar plăteam că trece apa caldă prin ţevi, că aşa e la noi în România... plus nuşcât pe salariile administraţiei... nişte nebuneli d-astea... Oiiiii!

Acestea fiind zise, ne-am gândit noi la început de iulie, să vorbim cu proprietara şi să negociem dracului ceva... măcar un 200 de euro şi încercăm să suportăm neajunsurile. Evident nu i-a convenit dar ar fi vrut să ne scadă, că e mai sufletistă aşa... dar că domne, soţul ei nu e de acord, că el vroia 300 euro pe apartament, dar a fost de acord şi cu 250 că ne-au plăcut şi baliverne d-astea ieftine... Flexibilitate zero, lăcomie şi nesimţire maximă. Că aşa e proprietarul român căpătuit pe vremea lu' ceaşcă, apoi disponibilizat de pe cine ştie unde cu salarii compensatorii, care se trezeşte cu două apartamente şi o casă şi se gândeşte el să se îmbuibe pe spinarea altora. 300 euro pe ce prietene? Pe un apartament fără termopane, cu gresie şi faianţă de cel puţin 30 de ani, uşi varză şi pereţi cu calciu stropit, în care apa vine după juma' de oră şi mai mult pică decât curge? Succes la închiriere atunci.

Şi ne mutăm din nou. În nici două săptămâni am şi găsit unde. Condiţii frate. Tot 250 de euro, dar: termopane peste tot, cu plase de ţânţari şi tot tacâmul, aer condiţionat, renovat recent, gresie şi faianţă noi şi foarte mişto. Presiune la apa caldă de te intimidezi în baie... şi cu încălzire instantanee. Ah şi să nu uit... mobilat! Singurele chestii vechi din tot apartamentul ăla sunt şifonierul şi biblioteca, dar sunt din lemn masiv, solide, şi nici nu arată rau... iar aragazul nu are aprindere electrică şi e mai mic.

Şi pe deasupra se află în cartierul în care m-am născut, o să-mi fac din nou cumpărăturile în Piaţa Obor, pe care o iubesc şi este muuuult mai mare şi mai ieftină decât rahatul ăla de Crângaşi... iar mama nu o să mă mai fută la icre că iar i-am luat tigaia de clătite... pentru că în 5 minute e la mine şi o recuperează.

De data asta simt eu că e de bine. În curând o să vă salut cu ceva dulce... de început nou în casă nouă.

Voi aţi luat BAC-ul?

2011-07-06T10:23:00.002+03:00

Dacă tot e la modă să vorbeşti zilele astea de BAC, de tragedii, de drame, de lacrimi, de prostie... vă supun şi eu atenţiei ceva din aceeaşi categorie. Făceam un browsing de rutină pe bestjobs şi găsesc următorul job:

SPECIALIST RELATI PUBLICE

Angajatorul recrutează din Bucureşti

Middle-level, Senior-level bla bla bla

Salariu 1500 euro/lună

Pentru a putea aplica, avem rugamintea sa transmiteti CV-ul dvs. pe urmatoarea adresa de e-mail: fseimplementare@yahoo.com

Descrierea jobului n-are relevanţă, unele fraze sunt cu diacritice, altele nu, deci e clar un copy paste din mai multe surse, dar oricum nu mai contează.

Am trimis şi io mail la adresa aia foarte profi, pe domeniu yahoo şi le-am zis aşa:

Buna ziua,

Aş dori să aplic pentru postul de Specialist Relati Publice postat pe Bestjobs.
Am văzut că salariul este de 1500 euro/lună. Eu aş dori 2000 euro/lună, pentru cei 500 euro extra, ofer cursuri de limba română, gramatică, cu accent pe modulul - Unde punem doi "i" la sfârşitul cuvintelor şi unde nu. Îi invit pe toţi angajaţii dumneavoastră, care nu ştiu să scrie şi să se exprime, să se înscrie la acest curs.

O zi excelentă,

P.S. Da, m-am semnat.

De ce mi-a plăcut la Don Taco?

2011-06-25T12:13:00.005+03:00

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, am avut acum ceva vreme o experienţă deloc plăcută la un restaurant bucureştean pe nume El Torito, experienţă care nu s-a rezumat numai la timpul petrecut în incintă, ci şi la jignirile ulterioare ale patronului (aşa a zis el) în comentarii (şterse evident) pentru că mi-am permis să nu apreciez pozitiv preţiosul lui restaurant. Pentru că... nu-i aşa, în România nu ai voie să ai păreri proprii, iar dacă le ai, şi sunt negative, automat eşti înjurat ca să-ţi retragi cuvintele... pentru că "evident" nu ai cum să ai dreptate.

Bineînţeles că m-a afectat fix la nivelul negrului de sub unghie. Probabil şi pe El Torito la fel... din această cauză cred că au mai avut cel puţin 3 oferte pe site-urile de reduceri, nu mai face faţă traficului serios de clienţi (sic).

Ambiţioasă fiind însă, am ţinut neaparat să văd totuşi, ce mai e pe piaţă la capitolul mâncare mexicană, să nu rămân cu impresii greşite. Aşa că am început cu primul căzut în mână... pe nume Don Taco. Oferta suna cam aşa: Nachos Chips & Salsa + Fajitas din muşchi vită şi piept de pui, cu legume mexicane macerate în bere şi tequila, servite cu orez Mexican şi salsa. Woaaaaw! Bine, a fost dublu woaw, că era şi surpriză cu ocazia împlinirii unui an petrecut împreună (oficial mă refer, adică pe 13 mai).

În primul rând locaţia foarte mişto. Multă vegetaţie în jur, atât de multă, încât dacă abordezi strada din unghiul nepotrivit, posibil să nu-l găseşti printre copaci. Terasă afară, gard de lemn mahon... înăuntru lumină obscură de birt mexican, hostessă bronzată şi toată numai un zâmbet, plante verzi şi mari peste tot, sombrero, mult lemn şi piatră, două săli, una pentru nefumători (cea care avea şi mai multe ferestre şi plante).

Apoi servirea ca la carte, toţi îmbrăcaţi clasic, alb-negru... nu trebuia să te uiţi după ei. Ba chiar mi-a plăcut barmanul, pe care cred că l-au angajat special mai ţiganos cu mustaţă, ca să se încadreze perfect specificului :)

Am început cu nachos şi salsa (a doua poză de pe rândul de jos). Foarte bune... însă... cred că mi-aş fi dorit sa fie mai iute treaba. Asta în mintea lor cică era un aperitiv! M-am chinuit să-l termin şi mă întrebam îngrijorată cum dracului mănânc şi fajitas! Fajitas care au venit aproape imediat, cu clopot de metal pe farfurii... şi după ce le-a aşezat tacticos pe masă... ospătarul a aşteptat 3 secunde să fie sigur că are atenţia noastră totală şi nedisimulată, apoi a ridicat clopotele în acelaşi timp... pentru efectul de uau! - prima poză de pe rândul de jos, numai că era rotundă farfuria.

Ce-mi pare rău este că nu am reuşit să identific toate legumele, era cel puţin una mai neobişnuită meleagurilor noastre, carnea absolut delicioasă, însă KdD a trecut repede şi la legumele mele, vădit impresionat de modul lor de preparare. Nuş cum vine asta macerare în bere şi tequila, dar cred că încerc şi eu acasă. Oricum, am stropit din belşug cu bere, deşi nu cred că în cantităţi egale cum ar fi trebuit, şi slavă domnului că nu am avut şi desert.

Ne-a prins şi torenţiala la fix ca să mai stăm, că tare bine era cu muzica aia mexicană de adormit cu burta plină... Nu mai ştiu cât am râs, am vorbit, am făcut planuri îndrăzneţe să plecăm cu câte o sombrero pe cap and act natural, like nothing is wrong. Am promis că ne întoarcem cu siguranţă, mâncare bună bună, prezentare la sentiment, servire impecabilă şi atmosferă relaxată.

Am ajuns acasă satisfăcuţi şi am apucat să ne documentăm. Imi place sloganul: Don Taco, restaurantul unui bucătar cu bun gust... iar din câte văd pe site, maestru culinar, ce participă la diverse expoziţii culinare şi mese de protocol. Foarte tare! Cică Jimmy Constantin îl cheamă şi şi-a deschis restaurantul în 1999. Aha, şi eu de abia acum îl descopăr? Ah, şi dacă vă uitaţi pe site, veţi vedea şi meniul. Preţurile sunt decente zic eu, nu jupoaie pielea de pe tine, dar nici mici nu sunt, pentru că după cum ştim cu toţii, mâncarea bună nu este niciodată ieftină.

Eu închei aici că deja am bălit toata tastatura şi mă gândesc numai la salsa şi la legumele alea marinate. Asta a fost, cu restanţa pe care sper să o iertaţi, evenimentul lunii mai, 1 an împreună, sărbătorit la Don Taco şi redat un picuţ mai târziu aici.

Later edit: Mai jos vedeți o mostră de discriminare. Așa se bea bere la noi în familie.

Astăzi e ziua mea!

2011-06-18T19:06:00.001+03:00

LA MULȚI ANI și să nu uiți niciodată că, în fond și la urma urmei, nu conteaza anii pe care i-ai acumulat într-o viață, ci felul cum i-ai trăit până acum! De la înălțimea și măreția vârstei pe care ai strâns-o așa cum ai știut tu mai bine, sunt sigur că vei găsi pe viitor inspirația necesară pentru a stoarce existența ta de tot ce este mai bun și mai frumos.

Să fii sănătoasă și norocoasă că fericiți erau și ăia de pe Titanic!

Ceea ce urmează este un mic și insignifiant cadou, sper să te bucuri de el!

Distracție plăcută și chef de viață!

La mulţi ani Taku!

2011-06-13T19:48:00.000+03:00

Astăzi, cel mai iubit dintre motani, împlineşte 3 anişori. În cinstea lui am halit pe nerăsuflate tortul ăsta... iar el a halit o conservă de iepure cu ficat de... iepure. Mirosea bine!

Apoi nu mai ştie ce a făcut... e praf! Vă pupă insistent miorlăiciul Taku...

La mulţi ani Italia mea!

2011-06-02T13:54:00.001+03:00

Ce mai mâncăm când nu avem ce să mâncăm?

2011-05-24T12:17:00.003+03:00

Toţi ştim cum e înainte de salariu... E jale. Mai ales dacă vine şi chiria... E jale. Te cauţi prin cămară de nişte ciuperci şi orez. Jale!

Eh, în astfel de zile în care te gândeşti că totuşi o salată pe zi nu e chiar aşa rău, doar face bine la siluetă, nu?... sună o prietenă ce tocmai se întorsese de la festivalul modei de la Paris. Zice hai pe la mine că ţi-am adus ceva bun bun de tot. Gândul mi s-a dus automat la nişte brânză mucegăioasă, că tot vorbisem cu ea pe messenger şi îmi povestise cu ce se delecta pe acolo...

Eh, dar nu m-am aşteptat chiar să-mi aducă cea mai cea, brânză împuţită posibil. Să ne înţelegem, fata e cunoscătoare. Deşi e tânără şi mai are multe de învăţat, a umblat atât de mult pe planeta asta... încât le ştie pe toate. În principal ştie cu d-astea împuţite. Aşa că fata mi-a adus aşa:

1. Camembert de chevre, din lapte nepasteurizat. Necunoscătorii care se cred cunoscători trebuie să se menajeze, să nu le plesnească vreo venă. Camembert se face şi din lapte de capră. Mai jos, aveţi două poze... sper să nu ajungă putoarea până la voi...

2. Bouche de chevre - de departe împuţiciunea mea preferată. De fapt nici nu pute aşa tare, e soft, fină, se topeşte în gură şi creează dependenţă. Când voi călca prima dată în Franţa, stiu unde mă duc glonţ. E ca un fel de gelato pentru vizitele în Italia. Îmi plouă în gură chiar acum!

Merge la fix cu cremă de porcini si trufe negre, alături de un Bordeaux.

Mai lipsea nişte prosciutto crudo şi deja era orgasm multiplu.

Later edit: Imi pare rău că nu am apucat să fac şi poze... acu' vreo două luni mai primisem un Camembert, de data asta de Normandie, de la un prieten ce se întorsese din Belgia. Bietul de el, cică a distrus jumătate de avion, iar când a ajuns în Buc, mă suna disperat să vin să îl scap de împuţiciune din frigider, că îi contaminează ciorba... Of, Doamne! Îmi iubesc prietenii care pleacă prin Străinezia.

La mulţi ani nouă!

2011-05-13T13:00:00.004+03:00

Astăzi se împlinesc pe de-o parte 3 ani de la cununia civilă cu Mortu', 2 ani de la despărţirea definitivă tot de Mortu'... şi pe de altă parte şi cel mai important... un anişor de relaţie oficială cu KdD.

Este prima şi ultima dată când punctez aceste lucruri... de acum în colo se va ţine cont doar de ultima parte şi cea mai semnificativă.

La mulţi ani fericiţi nouă, în linişte şi calm, cu înţelegere şi iubire. Să ne fie viaţa mereu o aventură...

Friends... episodul 2

2011-05-11T14:58:00.003+03:00

Nu sunt foarte sociabilă. Nu prea am încredere în oameni... ca să mă feresc de diverse dezamăgiri, am preferat să nu investesc afectiv prea mult... sau cel puţin, nu în prea mulţi oameni. Mi-am ales totuşi câţiva... pe sprânceană aş putea spune, cărora le-am acordat titlul de prieteni şi în care mi-am pus încrederea, iubirea, respectul şi inima bună. Faţă de restul, am fost mereu şi voi fi o scorpie ordinară.

Motivul pentru care vă scriu astăzi, aşa fără pic de umor şi haioşenie... poate nu este chiar aşa uşor de bănuit. Pentru cine nu a săpat prea adânc în blogul meu, sau a uitat anumite articole... înainte de a citi mai departe, ar fi indicat să arunce un ochi la Episodul 1 al tragicomediei mele. Scriam atunci despre o persoană foarte dragă mie, care din motive nu foarte clare, a ales să rupă relaţia într-un mod abject şi laş. Spun motive nu foarte clare, pentru că nici în ziua de azi nu sunt absolut sigură, pot însă doar să bănuiesc... Tot atunci promiteam că va urma un episod 2, dedicat în întregime "cauzei"... însă l-am amânat, mi-am călcat pe inimă, am reconsiderat problema, am ales să cred jurăminte si justificări.... şi... am lăsat-o baltă.

După mai bine de doi ani însă... nevoia şi poate necesitatea de a scrie un episod 2 revine, de data asta numai şi numai din vina mea... pe principiul "Fool me once, shame on...... shame on you. Fool me — you can't get fooled again".... pardon, ăsta era un Bushism. Vroiam să zic "fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me". Aşadar:

Episodul 2 - Alinutza

Personajul principal al episodului de astăzi a apărut în viaţa mea prin intermediul fratelui meu. Erau colegi de şcoală generală şi ducându-mă să-l culeg pe ăsta şi să-l aduc acasă (eu fiind sora mai mare şi mai responsabilă) automat i-am cunoscut şi câţiva colegi, colege şi chiar pe fraţii colegilor şi colegelor, care în mare parte erau de vârsta mea. Anii au trecut, am ajuns la liceu, apoi la facultate, timp în care mă apucasem să dau meditaţii copiilor de generală. Aveam clienţi grămezi, în primul rând pentru că practicam tarife înjumătăţite faţă de profesori, dar şi pentru că aveam mai multă răbdare, iar copiii se simţeau mai bine şi asimilau mai uşor fiind în preajma cuiva apropiat oarecum de vârsta lor.

Aşa a ajuns şi Alinutza la mine. În ultimile 2 luni ale clasei a 8-a am ajutat-o să se ridice de la nivelul de media 5 la matematică cu pericol de corijenţă, la nivelul acceptabil de absolventă a şcolii generale, promovată la examenul de capacitate şi intrată la un liceu cât de cât mai spălat. Am continuat apoi şi în timpul liceului meditaţiile la matematică... însă încet încet am dat-o pe şedinţe de consiliere, eu fiind mândră studentă la psihologie, iar ea cu probleme mari de imagine, de încredere în sine, probleme de relaţionare cu familia şi prietenii. De aici şi până la o prietenie n-a fost decât un pas, ea maturizăndu-se pe parcurs şi devenind din copil, treptat "femeie".

De fapt Alinutza este o mică mare răsfăţată, imatură, complet lipsită de orice sistem de valori şi să-mi fie cu iertare, dar aşa este... nu foarte recunoscută pentru inteligenţa sa. Născută prematur la 6 luni, considerată avorton şi ţinută în incubator în aşteptarea morţii... a fost salvată totuşi de destin, aducând o mare bucurie părinţilor ei, care evident au pompat în ea afecţiune, protecţie exagerată şi răsfăţ. Rezultatul? O reprezentantă a sexului feminin, pentru că nu pot să îi zic femeie, legată încă prin cordon ombilical de maică-sa, fără coloană vertebrală sau personalitate, care constant şi-a căutat modele de urmat şi copiat. Unul din modele am fost eu, involuntar şi absolout ciudat, pentru că parole d'honneur, eu sunt orice, numai idol de urmat nu.

S-a apucat de modelling ca mine, deşi numai faţa o ajuta... paraplegia spastică de la naşterea prematură n-ar fi ajutat-o sub nici o fomă pe catwalk. Apoi s-a apucat de cântat şi a făcut o şcoală de canto, pentru că era cea mai bună la karaoke şi probabil cineva a minţit-o că are vreo voce deosebită... apoi s-a apucat de lucruri serioase. A făcut facutatea de psihologie, că na, o făcusem şi eu... însă fără real interes şi materie cenuşie... a ajuns să se facă de râs în anul 4 că nu ştia şi nici măcar nu auzise de "complexul lui Oedip". De fapt ea este prototipul studentei de Spiru Haret. Din cauza celor ca ea, Spiru are reputaţia pe care o are. Din cauza ei, mi-e ruşine să zic că am făcut Psiho la Spiru, că nu mă crede nimeni că totuşi am şi ceva în cap.

Acum poate sunt răutăcioasă, însă de-a lungul timpului am fost extrem de înţelegătoare şi chiar dacă am vazut că nu o duce capul, am încercat să-i insuflu eu diverse păreri, informaţii, să o ajut să gândească, să-şi formeze sisteme de gândire care să o ajute mai departe. Se pare că a fost inutil.

Au mai trecut ani peste noi, iar în 2008 parcă, am prins un job mişto pe resurse umane la o firmă în dezvoltare. Când a apărut necesitatea lărgirii departamentului, ce am făcut eu? Am făcut lobby la şefa şi am adus-o pe Alinutza pe postul de junior, urmând să o formez eu şi să facem echipa beton. Atât de beton a fost echipa, încât în 2009, din motive care încă mie îmi scapă, Alinutza împreună cu prietenul ei de atunci (de asemenea coleg cu noi, dar de la departamentul IT) s-au gândit ei aşa, în timp ce eram în concediu să-i arate şefei mele un articol vechi de pe blogul meu personal. Ţin să menţionez că absolut nimeni niciodată din sfera profesională nu a ştiut de blogul meu personal. Rezultatul este cred, uşor de dedus.

Tot cam în aceeaşi perioadă, am recomandat-o pe Alinutza la terapie la Carmen, ceea ce mi-a adus inevitabil sfârşitul relaţiei cu ea. De ce, nu ştiu! Probabil a plimbat vorba de colo colo, probabil le-a înflorit, probabil din prostie n-a ştiut ce zice şi cum zice, cert este că "brusc", fără "preaviz", Carmen a încheiat relaţia cu mine.

Deci la momentul "sfârşitul lui 2009" domnişoara Alinutza, din rea intenţie sau din prostie era în posesia jobului meu şi a prietenei mele. Însă n-am făcut nimic, nu aveam ce, mi-o luasem, trebuia să accept, să învăţ ceva şi să merg mai departe. Recunosc că din răzbunare, am fost la un pas de a dezvălui nişte secrete foarte urâte despre ea şi relaţiile cu anumiţi membrii ai familiei ei, ceea ce i-ar fi distrus pe ceilalţi membrii ai aceleiaşi familii. M-am răzgândit pentru că m-aş fi înjosit eu şi nici o plăcere răutăcioasă nu poate fi mai mare decât orgoliul şi onoarea mea.

Până aici a fost "fool me once..." Ceea ce urmează este însă numai tâmpenia din capul meu.

A mai trecut vreme, timpul mai vindecă, mintea mai uită, mai ales mintea mea proastă care este orientată către iertare şi absolvirea "păcatelor". Prin 2010, am reluat relaţiile... s-au cerut scuze, s-au cerut iertări.... s-au lăcrimat ochii plini de recunoştinţă şi mulţumire... etc etc etc. Alinutza mea părea mai responsabilă, mai matură, mai independentă, eram uimită!

Mă rog, în anumite aspecte nici acum nu se dezminţea. Promisiuni pe care nu şi le respecta... întâlniri stabilite la care întârzia cu orele, şi în general lucruri pe care le declara şi nu mai ajungea să le respecte, plus aere şi fiţe de mare divă, căreia i se cuvine orice, la picioarele căreia trebuie să i se aştearnă un covor roşu. De asemenea pe fondul prieteniei din ce în ce mai strânse cu Carmen, au început să se lipească de ea idei fără fond dintr-o psihologie prost înţeleasă (şi neînvăţată la facultate) cum ar fi: "dacă nu îţi convine ceva la mine, înseamnă că tu ai o problemă", "dacă nu dai dovadă de înţelegere, tot tu ai o problemă, orice om greşeşte" sau "eu sunt doar oglinda defectelor tale"... ceea ce mă călca puternic pe nervi, pentru că eu urăsc profund oamenii care se consideră fără pată şi aruncă toate frustrările pe alţii. Alţii au probleme, alţii sunt frustraţi, alţii nu înţeleg.

Daaaaaar, am trecut şi peste astea. Am pus totul pe seama vârstei, a incapacităţii intelectuale, a problemelor din familie... cu alte cuvinte am menajat-o şi am răsfăţat-o exact cum a făcut toată lumea din viaţa ei. Pentru că nu-i aşa, ea este un copil deosebit, care are marele talent de a se fi născut prematur. Că practic asta a făcut ea special în toată viaţa şi toată lumea i-a suflat în fund pentru asta. Nu a venit nimeni să dea cu ea de pământ, să îi arate principii sănătoase de viaţă, să-i explice cu frumosul sau cu urâtul ce e bine şi ce nu e bine să faci în viaţă. Nu a venit nimeni s-o buşească grav şi să-i însămânţeze idei ca "bun simţ", "respect", "omenie", "consideraţie". Drept urmare, ea nu ştie ce-i aia prietenie sau iubire (dovadă stau şi multiplele relaţii "de succes" cu bărbaţii din viaţa ei).

Ea ştie că este perfect ok, să anuleze o întâlnire pe care tot ea o programase şi insistase să se producă, nevoie fiind de nişte sfaturi din partea mea... printr-un mesaj sec ce suna cam aşa: "Bună. Din motive personale, nu ne mai putem vedea astăzi. Alina". Mă gândesc că poate s-au pierdut cuvinte pe drum, poate telefonul meu e prost şi reţeaua Vodafone ne sabotează... Poate era şi "scuze" pe acolo şi nu l-am primit io. Poate era şi "băi iartă-mă ştiu că sunt neserioasă şi am mai făcut din astea... dar mi s-a întamplat ceva nasol, nu pot să-ţi explic acum şi nu mai putem să ne vedem. Te pup, vorbim zilele următoare şi stabilim o altă întâlnire". O să fac o reclamaţie la Vodafone sau la Samsung... că aceste cuvinte nu au ajuns la mine!

La mine a ajuns doar nesimţirea, lipsa de bun simţ, fiţele si pretenţiile fără margini, ale unei proaste cu aere de deşteaptă, pe care eu am considerat-o prietena mea şi pe care am ajutat-o mereu cum am putut eu mai mult şi pe care deşi am iertat-o pentru chestii mai grave pe care mi le-a făcut, continuă în prostie şi în greşeli grave de relaţionare socială.

Şi cam aici se termină "fool me twice, shame on me". Admit resemnată că eu am greşit, permiţând din nou accesul la viaţa mea personală a acestei persoane, după ce s-a întâmplat în 2008. Admit că am greşit având aşteptări nerealiste de la o persoană care evident nu are capacităţi. Am greşit crezând că are potenţial, crezând că văd ceva valoros în ea, crezând că poate evolua, dacă este ajutată, susţinută şi încurajată. De fapt nu, ajutorul şi susţinerea celorlalţi i-au hrănit numai fiţele şi figurile, i-au hrănit numai impresiile bune despre ea, fără să vadă realitatea, fără să caute să evolueze, să realizeze ceva.

Alinutza este din păcate doar goală pe dinauntru.

Sosia lu' Taku

2011-05-06T12:57:00.000+03:00

Ia uite ce am găsit eu într-un părculeţ... Tot neagră, tot cu ochi verzi, coadă lungă şi elegantă... afectuoasă, lipicioasă, zăpăcită, zbenguită... DA, este sosia lui Taku. Ne-am tot gândit cum ar fi să o luăm acasă, să i-o arătăm tâmpitului... dar, din păcate... ne-am abţinut.

Deci, ea este Taka:

Reguli de convieţuire paşnică

2011-04-30T14:33:00.000+03:00

Ieri am fost la nuntă. A fost mişto. Toalete elegante, pălării sofisticate, rafinament. Au fost copaci în biserică şi vreo 2.000 de invitaţi... de abia am încăput şi eu. Mireasa a venit cu maşina şi a plecat cu caleaşca, fără lăutari. Nu s-a împiedicat, nu s-a bâlbâit. Regina nu a vrut s-o pupe pe matracuca aia de Camilla, a dat din cap în semn că "nu" şi i-a întins mâna... scurt! Slujbă simplă, elegantă... cor înălţător... ţacapaca, s-au pupat de două ori în balcon şi la revedere.

Problema a fost când m-am întors acasă. Mă rog, nu am înţeles de ce am fost întâmpinată cu aşa priviri ucigătoare, că doar nu am făcut vreun atentat. Ba chiar am fost rugată rece şi sec să mă aşez. Apoi mi s-au comunicat pe un ton impersonal nişte chestii absolut aberante şi frustrante, ce îmi îngrădesc libertatea de exprimare şi aduc grave afronturi, pe care nu am cum să le iau altfel decât personal!

Se pare că de la o vreme au apărut probleme de convieţuire de cealaltă parte, probleme de care abia acum aflu, şi nu pot decât să mă revolt, pentru că, am mai spus, sunt absurde. De asemenea este prima dată în viaţa mea, când cineva impune reguli şi mă obligă să le respect, în casa mea. Ok, am acceptat că nu e doar casa mea şi culmea, după cum şi-a dat seama şi vecina de jos, EL nu are nici un cuvînt de spus aici, el fiind băiatul bun, iar eu "scorpia afurisită". Aşa că este efectiv de domeniul paranormalului să vină EL să-şi impună voinţa.

Se pare că nu mai am voie să fac multe lucruri:

1. Să vorbesc de nunta regală cel puţin o lună

2. Să amintesc tangenţial de vreun element sau eveniment adiacent nunţii regale

3. Să vorbesc despre pălării şi pantofi, cel puţin o săptămână, nici măcar de pălăriile şi pantofii care nu ţin de nunta regală

4. Să vorbesc despre case regale, regine, prinţi şi alte rubedenii de sânge albastru, cel puţin o săptămână

5. Să folosesc formule de adresare de genul "Your Highness" sau "My Lord"

6. În caz că ne uităm la vreun episod din The Tudors, mă voi referi la Henry pe numele mic, şi nu zicând "regele", "the king", "king Henry" sau altă formulă care să conţină titluri sau poziţii

7. Să umblu cu fuste lungi prin casă şi să îi spun Alinutzei "lady in waiting"

Mda, şi cu asta am spus tot. Nu mai am deloc libertate şi trebuie să fiu atentă la orice cuvânt... parcă trăim pe vremea lui... Henry, îl ştiţi voi, nenea ăla care a condus Anglia... Până nu se termină acest stupid embargo, nu ştiu cum voi dormi noaptea de frica decapitării... So help me God!

Vreau...

2011-04-30T11:02:00.001+03:00

Îmi doresc şi eu ceva... ca de obicei, ceva ce nu se găseşte în Ro... şi anume:

Până una alta o să-mi iau aşa ceva de la H&M... dar nu are borurile largi cum vreau eu.

So... any help? Unde găsesc şi eu pălărie de vară cu boruri exagerat de largi?

Aventuri pascale - Cozonacul

2011-04-28T17:50:00.001+03:00

M-am lăudat data trecută cu performanţele mele deosebite în materie de ouă vopsite. Azi e rândul cozonacilor. Mă rog, "performanţe" şi "cozonac" în aceeaşi frază... Mda...

După aproape 30 de ani de viaţă, şi bătând recordul mamei mele, care s-a ţinut băţoasă până la 38... am decis (sau am fost convinsă... prin metode foarte eficiente) să încerc să fac cozonaci. Eee, zic cât poate să fie de greu? Aşa mi-a fost frică şi de sarmale, şi prima dată când am făcut la 19 ani, am dat pe spate audienţa. Nu nene, dacă mă documentez bine, citesc tot ce se poate citi, Biblia lu' Radu Anton Roman, Sanda Marin, jumate de internet, plus paginile de dictando şi matematică scrise de mama... n-are cum să nu iasă. E imposibil!

Aşa că, după un studiu intens de câteva zile, mă duc să cumpăr ingredientele: făină specială 000 pentru cozonac de la Titan (cei mai buni), drojdie Pakmaya, ouă de la mamaie, stafide, nuci (35 lei kilu'... băgamiaj), cacao aveam acasă. Ziua cea mare urma să fie sâmbăta dinaintea Paştelui, zi în care mă dedicam trup şi suflet cozonacilor. Mă trezesc dis de dimineaţă pe la ora 12, iau un mic dejun rapid, ca să nu mă apuc să bat cozonaci pe stomacul gol... şi pe la 1 mă apuc. Fac cald în bucătărie, atât de cald încât să pot să stau în costumul Evei... pregătesc ingredientele ţinute deja la temperatura camerei... şi... mă apuc.

Desfac drojdia în zahăr. Fac maia de lapte şi făină opărită. Adaug drojdia, las la crescut. Creşte. Între timp, bat gălbenuşurile cu sare, bat şi albuşuri, le amestec pe toate cu făină şi lapte... apoi maiaua crescută. Amestec, împachetez, frământ, iar amestec... când obosesc, chem ajutoare. Dezbrac KdD-ul ca să fie Adam, pun şorţ şi îl pun la bătut. Eu ţineam de lighean, el bătea la cozonac. Băi şi bate... şi bate... si plesneşte... până începe lipicioşenia să se desprindă de mâini şi de lighean. Semn bun de altfel! Terminăm cu cafteala, acopăr ligheanul cu pături, şervete şi ce-am mai găsit textilă prin bucătărie, şi îl sui pe dulap la căldură... să crească. Mama mi-a zis, vezi şi tu, să-l pui în lighean mare, că ăsta când creşte, se face cam de 3 ori aşa... să nu-ţi dea pe afară! Da mamă, da....

Mă gândesc eu să-l las cam 3 ore aşa... timp în care, păstrându-mi costumaţia.... ca na, era saună în bucătărie, am făcut ouălelele fantastice şi drobul de pui. Ouăle ştiţi deja cum au ieşit, de drob nu am ce să vă zic, decât că am uitat să pun şi sare şi piper, de emoţie din cauză de cozonac. După vreo două ore aşa, nu mai am răbdare... aşa că îl chem pe KdD să tragem un ochi la cozonac să vedem cum arată.

Bă, ce să zic. Arăta fix la fel cum îl lasasem în urmă cu două ore. Da' fix fix! Adică nu crescuse nici măcar 1 centimetru. Ca să nu mă apuce toţi dracii din lume, o sun pe mama... care începe: n-ai ţinut ouăle la cald înainte... ba le-am ţinut... ai pus drojdia peste maiaua fierbinte.... nu, nu am pus, era aproape răcită, călduţă aşa... n-ai opărit făina... ba am opărit-o!!!... n-ai frământat cum trebuie.... ba am frămantat cum trebuie!!!!... a bătut KdD prea mult aluatul... ete curul meu, fix d-aia n-a crescut, că şi-a luat bătaie prea multă, ar fi trebuit să fie exact invers!!! După ce mă cert şi mai rău cu mama, o cer pe mamaie. Mamaia scurt pe doi îmi zice că nu mai contează acum ce am făcut sau nu... poate nu erau ingredientele bune... să mă duc să mai iau drojdie, s-o desfac în lapte şi să-l mai iau la frământat cu puţină făină.

După două porţii de plâns, bocete şi alte lacrimi de crocodil neconsolate (începuse meci Lazio cu Inter... deci...) îl trimit pe KdD repede la magazin jos, chiar le prinde pe alea pe picior de plecare (logic, era sâmbătă seară-n puii mei) şi vine cu nişte drojdie Dr. Oetker. Fac ce zice mamaie, apoi îl mai las la crescut. Dumnezeule mare, de la 40 de gr. de drojdie mai avea puţin şi fugea din lighean. N-am văzut aşa ceva de când făcea mamaie cozonac. Parcă mi-am mai înghiţit lacrimile un pic... am făcut compoziţia, am rulat cozonacii, i-am pus în forme şi i-am mai lăsat la crescut. Evident au crescut de au dat pe afară din forme, iar când i-am băgat la cuptor... dezastru total!

Mă rog, până la urmă, cu toate exploziile astea de lacrimi şi drojdii... mi s-au copt şi mie cozonacii. Deja era ora 23... stătusem de capul lor 10 ore şi deja îmi făceam jurăminte fierbinţi în sinea mea că nu mai fac cozonaci niciodată în viaţa vieţilor mele. Dar parcă m-am mai răzgândit puţin când am gustat... Deşi nu era foarte pufos (probabil din cauză de refrământare) era moale şi bun. Copt bine, crustă ok... în seara aceea s-a dus un cozonac întreg.... a doua zi şi celălalt... iar al treilea (făcut doar cu stafide) s-a dus jumătate la frati-miu şi jumătate s-a măncat rapid cu lapte cald.

Cel puţin până la Crăciun, nu vreau să mai aud de cozonaci!!! Am analizat problema pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie. Nu am greşit cu nimic şi am respectat toate sfaturile. Singura explicaţie logică ar fi... drojdia Pakmaya sau Carrefour. Deci ori drojdia a fost proastă... ori Carrefour avea stocuri vechi şi nu a depozitat-o cum trebuie, astfel încât s-a distrus agentul de creştere. Aşa că, să mă cac eu in drojdia Pakmaya şi în Carrefour, că aşa îmi trebuie dacă îmi încalc principiile. Am zis că nu mai calc in Carrefour, tot m-a mâncat în cur, că e aproape. Am zis eu că Dr. Oetker rulez? Am zis! De ce cumpăr eu alte bălării doar pentru că aşa cumpăra mama pe vremuri? De ce e aşa bun laptele? De vacă!

Poze n-am cu minunile... eram prea supărată, plânsă şi cătrănită. DACĂ mai fac vreodată, fac şi poze... dacă mai apuc şi nu mi-i mănâncă hunii înainte...

Aventuri pascale - ouălelele...

2011-04-27T23:42:00.000+03:00

Hai să fim serioşi. Nu's bisericoasă şi n-o să fiu niciodată. Nici credincioasă nu sunt.

Mama m-a botezat ortodox, apoi am jurat strâmb şi m-am dat cu catolicii ca să mă mărit cu cine vroiam eu. Apoi am comis păcatul terminal pentru ei, am divorţat şi nu numai... plus alte chestii despre care am auzit că ei le consideră tot păcate. Deci după catolici, mă paşte purgatoriul şi cel mai probabil Iadul. După ortodocşi cred că mă paşte direct Iadul. Nu ştiu după iudaici sau budişti ce dracu' mă mai paşte.

Dar, cu toate că nu cred în bărbosul omnipotent, îmi plac foarte tare manifestările şi anumite practici religioase păgâne tradiţionale, îmbinate frumos cu cele creştine, bla bla, aţi înţeles voi (joacă Barcelona şi mă concentrez mai greu).

Să începem cu ouăle. Cică era tipul ăla mişto cu plete şi ochi albaştri răstignit pe cruce şi îi curgea sânge din palme... şi au venit muierile, maică-sa Maria, bunică-sa Ana şi gagică-sa Magdalena cu coşuri de ouă să le ofere în dar oamenilor veniţi la spectacol, dar le-au pus sub cruce şi a picat sânge pe ele şi s-au făcut roşii şi atunci tipul ăla mişto a zis, să se faca tradiţie. E vrajeală, asiaticii pictau ouă cam cu 2000 de ani înainte de Iisus.

În anul Domnului 2011, o oarecare Pitbulitză, vroia ea să se dea şi mai jmecheră decât era deja... cu ouăle. După ce în anii precendenţi a îndepărtat-o total pe mă-sa din această activitate, a aruncat comunistul Galus la gunoi şi a introdus diverse modernisme în tehnică... s-a desprins din cuibul părintesc şi a purces la experimente personale. Aşadar (să ne întoarcem la persoana I) anul trecut am avut ouă extraordinar de frumoase datorită cernelurilor tipografice la punguţe, care se găsesc la ţigani în piaţă (mană cerească pentru că ies superbe) însă am făcut doar culorile de bază, că mi-era lene să le mai combin. Anul acesta, am zis să mă sparg în figuri şi să fac 3 culori de bază şi 3 combinate... aveam 3 punguţe cu roşu, galben şi albastru, mai obţineam verde, portocaliu şi violet.

Fierb eu 12 ouă, zic să fac 2 din fiecare culoare. Mi se sparg vreo patru... mă enervez, mai fierb... mă rog, în final, aveam 12 ouă fierbinţi. Desfac eu punguţa de roşu prima dată (începusem să am chiar dubii, deoarece KdD şi mai tradiţional ca mine, m-a informat că lui îi plac doar roşii, iar fanteziile cromatice îl lasă rece) şi mă pregătesc să pun cerneală în palme.

Poate pentru unii dintre voi ar putea reprezenta o surpriză, Iaţcu probabil se amuză deja că ştie ce urmează. Indiferent din ce tabără faceţi parte... puteţi să începeţi deja să râdeţi, deoarece cerneala de roşu era uscată şi întărită. De asemenea eu n-am avut creier să verific înainte... sau să-mi iau rezerve de plicuri, deja era sâmbătă ora 16, iar KdD nu-şi dorea ouă roşii atât de tare încât să se ducă până la un supermarket. Aşa că din tradiţionalist a devenit foarte modern şi open minded şi a ciocnit doar ouă verzi, galbene, unele din ele decorate cu folii de plastic tratate termic.

În principiu a fost fun. Dar să nu ai ouă roşii de Paşti e chiar de răsul curcilor. Noroc cu mama că mi-a adus de la mamaie nişte ouă adevarate, roşu sângeriu, lucioase şi super frumoase, probabil făcute cu... Galus.

În sfârşit... I love IKEA!

2011-04-22T13:50:00.004+03:00

În sfârşit am găsit rame pentru puzzle-uri. Nu credeam că va fi aproape la fel de greu de procurat ca şi modelele de puzzle... daaaaaar în final am reuşit. Slava eternă celor de la IKEA. Am găsit rame de plastic 50-70 cm, uşoare, cu protecţie de plastic polistirenic, nu sticlă grea, foarte uşor manevrabile şi cu sistem de prindere super super bun. Şi să nu uit: IEFTINE! Că sincer nu aş fi vrut să înrămez un puzzle cu o ramă mai scumpă decât puzzle-ul în sine.

Aşadar şi prin urmare, la mine în dormitor au răsărit aceste trei piese deosebite, aduse din Străinezia, că aici la noi în fundul lumii nu găseşti aşa ceva.

Primele două sunt piese originale Haruyo Morita made by Educa. Templul Byodo-in e Castorland... şi recunosc, mai uşor de făcut decât primele două care mi-au mâncat nervii.

O idee...

2011-04-20T11:07:00.003+03:00

De vreo 2 săptămâni dezbat intens cu italianca mea fără chiloţi... o problemă extrem de delicată... Delicată pentru ea, aici se transformă lejer în banalitate. Însă hai să nu fac introducerea prea lungă. Pe direct aşa, italianca mea are o problemă gravă: cum face ea ouă roşii în Italia!?!?

Aflu şi eu acum că ei nu le au cu d-astea... ceea ce înseamnă că n-au nici Galus în magazin, nici ţigănci în piaţă cu punguliţe de cerneală, nici hârtie creponată sau alte artificii. Aşa că se impunea un brainştorming messengeristic. Foarte scurt de altfel, pentru că i-am recomandat din start să se ducă la magazinele de români, că sigur sigur au vopseluri. În Roma găseai orice, de la borş până la zahăr vanilat. Aaaaaaa, nuuu, zice italianca, e departe, tre să mă duc până în Milano, să las maşina, să iau metroul, să merg cu metroul nuşcât, apoi pe jos aproape un kilometru. Nuuuu, nu mă duc, găsesc eu altă soluţie.

Zic bine!

Am trecut prin:

- vopsit ouă natural cu foi de ceapă sau sfeclă fiartă.

- vopsit ouă cu colorant alimentar pentru frişcă

- vopsit ouă cu sângele copiiilor de la şcoală care se bat şi ajung cu capetele sparte la ea în cabinet

- vopsit ouă cu nuşce vopsea lichidă şi stabilizată cu oţet

- chiar m-am gândit că aş putea să-i trimit o scrisoare în Italia şi să-i pun în ea şi două plicuri de Galus, să zică ăia la poştă că e antrax!

Astăzi mă contactează pe mesingeăr şi îmi spune aşa, citez: "Am sunat la magazinul cu produse româneşti din Viale Brenta, mă duc până la urmă să iau Galus, la mama dracu'... ce să fac, vreau ouă roşii, vreau!"

Eh să nu te pui pe jos să te tăvăleşti de râs? Aşa e italianca mea, mai rezistentă, dar după aia îi vine mintea la cap. KdD chiar zice:

"Io nu ştiu de ce se mai chinuie lumea să nu facă întocmai cum ai zis tu... că tot acolo ajunge... inevitabil!"

Da chiar, ce idee! De ce? Viaţa a demonstrat că am mereu dreptate. De ce nu fac din prima ca mine? :D

S-a tâmpit facebook-ul... e confuz!

2011-04-17T21:48:00.002+03:00

Îi cerusem doar să modifice titlul albumului si privacy. S-o simţi rău, cine ştie!

Cel mai bine vă tundeţi acasă!

2011-04-16T20:08:00.000+03:00

Nuş' efectiv ce m-o fi apucat zilele astea, că vreau să mă duc la salon, să-mi mai tund niţel din coamă, să-i dau o formă, din'astea. După ce ratasem o ofertă la un salon ce îmi plăcea mie, prind pe ideals.ro parcă, tot ceva de gen, tuns+spălat şi tot tacâmul. O sun şi pe mama, îi iau şi ei oferta, a doua zi ne şi programăm, nu aveau locuri libere imediat, aşa că am fost de abia ieri.

Zic maaaamă, dacă nu au locuri înseamnă că sunt căutaţi. De abia aşteptam să mai încerc şi eu locaţii, poate poate descopăr exact ce-mi doresc. Aşa că mergem ieri de mânuţă amândouă la salonul minune.

Prima impresie... naşpa! Era cam gol. Mai erau două tipe la coafor, după care urmam noi. Aruncăm o privire coafezei... au, naşpa. Cam tinerică, prost îmbrăcată (n-avea vreo costumaţie specifică locului, un hălăţel sau vreo cămăşuţă)... da' na, să nu fim judgemental. Aşteptăm vreo 40 de minute după ora la care fusesem programate... ceea ce pe mama a enervat-o teribil... dar hai totuşi să fim înţelegătoare, că nu era vina coafezei, ci a celor două care nu ştiu ce Dumnezeu mai vroiau în păr.

Ne vine rândul în final, mama prima. Când am văzut-o pe tanti coafeza cum ţine foarfeca şi pieptenele în mână, cu ce lipsă de îndemânare le mânuieşte, cât de temătoare apucă şuviţele de păr... zic hait!!! Ne-am aranjat. Evident mama a ieşit în minus rău de tot, având părul scurt... nici nu mai are ce repara de el. Rezultatul final a fost undeva lângă dezastruos... şi nu pentru ca ar fi ea mofturoasă şi nu i-ar fi plăcut... ci efectiv avea şuviţe mai lungi, altele mai scurte, nu era tunsă egal, uniform, n-avea o logică toată chestia, era strâmbă şi per total, ce să mai... arăta naşpa!

O să vă întrebaţi acum... "Şi tu te-ai mai tuns?" Şi eu o să răspund timid... că da! Am renunţat la ideile mele de tuns în scări şi alte prostii... i-am zis să-mi ia vârfurile şi atât... plus că, e păr lung, e mai uşor de tuns. Cât de greu o fi să iei nişte vârfuri. Se pare că foarte greu! La final eram şi eu la fel de strâmbă ca şi mama. În faţă era mai scurt, dar nu pentru ca ar fi fost in scări, apoi era o şuviţă lungă, apoi era iar mai scurt, apoi pornea pe rotund... dar parcă era tăiat din topor, n-avea nici o legătură cu fosta mea tunsoare. E greu să descriu ce era în capul meu (pe dinafară), cert este că a fost nevoie de intervenţie forfecistică în faţa oglinzii acasă, să îndrept ororile.

Am plecat amândouă praf şi am jurat să nu mai călcăm pe acolo. Ba chiar vrem banii înapoi cu tot cu daune morale. Am scris la ideals.ro să le comunic serviciile absolut execrabile... nu am primit răspuns, deh, e week-end, poate totuşi vine ceva luni. Am scris pe mail la salon, să le recomand să o concedieze pe incompetentă, dacă vor clienţi şi să le meargă afacerea bine. Mi-au răspuns sec: "Ne pare rău că nu aţi fost mulţumită de serviciile noastre". Punct!!! Alooooo, serviciile voastre sunt sub orice critică, serviciile voastre nu există. Nu mă aşteptam să dau de vreun hairstilist cu figuri, care ia 10 lei pentru fiecare harşt cu foarfeca... Dar sincer, eu tund mai bine şi nu am şcoală. Chiar am tuns-o o dată pe mama, vă jur... nu arăta extraordinar, dar cu siguranţă arăta mai bine ca acum.

Concluzia, mai bine vă tundeti acasă! Aaa, şi evitaţi pe cât posibil Salonul Magnifique de pe Ştefan cel Mare, cel puţin cât lucrează imbecila aia acolo. Că în rest nu pot să mă pronunţ. Oricum sunt sigură că e-mail-ul meu nu a ajuns la patroană, ci probabil mi-a răspuns fufa de la recepţie, apoi l-a şters repede ca să-i salveze jobul ăleilalte. Halal business!

Mulţi oameni îngrijoraţi pe lumea asta

2011-04-02T15:46:00.002+03:00

Presupun că fiecare om în viaţa lui a avut ghinioane, eşecuri, unele eventual cauzate de coincidenţe ciudate. Unii mai raţionali, au ignorat ideile paranormale, alţii mai înclinaţi către mistic, s-au apucat să caute întâi explicaţii logice, apoi mai puţin logice.
Eu mă consider a fi undeva la mijloc, în principiu îmi place să păstrez contactul cu realitatea, dar nu neg, că o iau şi pe "arătură" uneori. Într-un astfel de moment mă aflu chiar acum, când deja coincidenţele ghinioniste şi îmtâmplările ciudate chiar nu mai pot fi ignorate şi vin cu o frecvenţă şi cu o intensitate impresionantă... de parcă ar zice: "alooo, ne bagi şi pe noi în seamă?"

Făceam nişte curăţenie în telefon, de chestii inutile sau expirate şi dau peste o înregistrare cu vocea mamei mele, relatând o conversaţie avută cu soon to be soacră-mea la momentul respectiv. Iniţial m-a bufnit râsul, că la ce poate să-i debiteze creierul soacră-mii, nu aveai ce să faci decât să te distrezi copios. Însă ascultând cu atenţie ceea ce zicea maică-mea, parcă parcă ceva nu era în regulă. Apoi am recitit din urmă nişte articole despre ea şi mai sondam în memorie după diverse informaţii... şi tot nu se potrivea ceva.

Să ne reamintim:
Or forever holds her peace
Vremea de fiere
Soacra revine
Telefonul fiarei

Dacă le-aţi citit deja, vă invit să le recitiţi, dacă nu, cu atât mai bine, vă asigur şi mai multă distracţie.

Astfel mi-am adus aminte şi de multe alte chestii... şi în continuare mă minunez şi îmi fac cruce (metaforic vorbind). Îmi aduc aminte ce supărată era Fiara că iubitul ei băiat, pe care îl dăduse la liceul catolic, nu s-a făcut preot (ceea ce ar fi însemnat să nu se căsătorească)... şi cum a avut preotul Dan de la biserica greco-catolică o viziune intensă despre Mortu'... cum că el totuşi va deveni preot, însă după o suferinţă adâncă şi lungă, de care aş fi eu responsabilă! Probabil de aici au apărut vizitele la mânăstiri, acatiste, calcule malefice, băi în apă sfinţită sau ce mai făcea ea de disperare. Na, că am stricat viziunea, singurul lucru care poate să devină Mortu' acum că e divorţat, este doar călugăr.

Şi revin şi mă întreb. Oare cât de nebună şi disperată să fie, oare cât de malefică şi rău intenţionată? Oare de la ea mi se trag toate? Ar fi o variantă plauzibilă. De cînd s-a pus ea de-a curmezişul ca un căcat lung şi gros care nu vrea să se ducă în w.c. cu apa trasă, toate au mers prost. I s-a îndeplinit dorinţa, pentru care probabil s-a făcut soră cu Satana, şi şi-a văzut Preţiosul acasă din nou, însă se pare că nu s-a oprit aici. Ghinioanele s-au tot ţinut lanţ. Ceea ce totuşi am reuşit să fac, în aproape un an de la fericitul eveniment (pentru mine), a fost cu mari eforturi şi lungi sforţări.

Când am ales drumul pe care vreau să merg şi cu toate riscurile, am încheiat căsătoria, datoriile au venit grămadă peste mine, datorii vechi, de care nu ştiam, lăsate de răzbunătorul meu soţ. Şi chiar dacă am acceptat în linişte "crucea" şi am căutat să ies din ele singură, în tăcere, fără să îi port ranchiună, toate uşile s-au închis. Am rămas fără job şi fără sursele adiacente de venituri, prietenii care aveau bani şi mă puteau ajuta, au rămas şi ei fără... iar cea mai urâtă şi evidentă chestie ce s-a întâmplat, a declanşat "acea întrebare" în capul meu.

Ca idee pe scurt, trebuia să obţin nişte bani de la un prieten, care m-a chemat pe la el într-o seară, că atunci venea partenerul lui de business să-i aducă nişte bani. Pe la ora 8. Am ajuns regulamentar, însă respectivul avea nu ştiu ce treburi aşa că s-a lăsat aşteptat. Până pe la ora 2. Ştiu, o să ziceţi că era neserios. Nu, nu e cazul. Avea banii la el... din păcate. Spun din păcate, pentru că a avut accident de maşină, a ajuns în comă la spital, paralizat de la gât în jos, iar banii au fost furaţi din maşină.

Deci cam cât de intense să fie gândurile de ură ale soacră-mii şi eventual ale fostului soţ (care îşi dorea teribil să ajung în faliment, doar pentru a-mi părea rău că l-am lăsat pe el, când făcea bănuţi frumoşi, pentru un bărbat cu venituri incerte). Şi cam cât de puternice să fie, încât să declanşeze evenimente de o aşa amplitudine? Chiar când credeam că de vină o fi poate casa în care stăm... poate poartă energii vechi şi ne influenţează... am sperat că o mutare să fie un pas înainte. Aşa că a schimbat locaţia, din multe puncte de vedere aici este mai bine (locativ vorbind) însă multe necurate mă urmăresc. Planuri care nu se realizează, ghinioane stupide aflate la mâna destinului, râsturnări de situaţie evident în detrimentul meu/nostru. Deja avem imunitate, puţine lucruri ar putea să ne mai surprindă. Eu înţeleg că mi-am stricat karma şi poate o am promisă şi trebuie să mi-o iau... accept, aştept, însă astea sunt prea de tot.
Dacă se mai întâmplă un singur lucru ciudat şi ne dejoacă planurile... vă rog eu să-mi comunicaţi, dacă ştiţi unde găsesc cea mai bună spălătorie de karme in India!!!

Mi-e milă totuşi de soacră-mea că e o fiinţă bolnavă şi nu îşi dă seama că orice gând negru pe care l-a trimis spre mine, i se va întoarce înzecit. Mi-e milă şi de Mortu' că şi el moşteneşte aceeaşi boală, în cantitate mai mică e adevărat, dar cu aceleaşi consecinţe. Din fericire pentru toată lumea, lui îi va trece cu timpul. Fiara în schimb este interesată şi acum de viaţa mea, îmi citeşte cu interes blogul, chiar dacă nu recunoaşte şi continuă să-mi dorească visceral răul. Aşa cum îşi urăşte de moarte cumnata şi soacra, de mai bine de 20 de ani şi aşteaptă cu nerăbdare momentul în care le va da peste bot... aşa visează la momentul când destinul mă va aduce în faţa ei din nou şi mă va îngenunchea.

Am ghicit? Era o întrebare retorică, nu am nevoie de confirmare, o cunosc prea bine. Tot ce pot să fac eu este să mă apăr cum pot. Pentru jegurile umane nu merită să-mi stric şi mai mult karma şi să mă duc să dau acatiste la biserici să-i moară pisica şi purcelul. Tot ce vreau este să fiu lăsată în pace. Luaţi medicamente, faceţi meditaţii, trataţi-vă frustrările, orice... numai lăsaţi-mă vă rog eu în pace.

(Acest lucru este valabil şi pentru alţii, dar despre asta, într-un episod viitor)

Acu'... pentru restul... mă scuzaţi că am devenit aşa mistică şi paranormală... dar de la un punct, nu mai ai altă alternativă. Pai până când? Nu se mai poate dom'le!

Gata, de azi, activăm scuturile. Mă îmbrac în oglinzi, îmi împachetez creierul în folie de aluminiu, îmi pun beţişoare aromate drept antene şi o funie de usturoi la gât, activez sabia laser şi trimit înapoi la sursă tot ce vine negativ. Să vă ferească Dumnezeu!!! Acu' să vă văd!!!

Ce probleme mai avem...

2011-03-31T11:07:00.000+03:00

KdD are un obicei prost. Hai să nu îi zic prost... să îi zic... defavorizant. Îi place să doarmă prea pe marginea patului, chiar cu anumite picioare scoase pe afară şi atârnate. Până aici toate bune, omu' doarme cum îi place.

Mie îmi place să dorm în două feluri: ori răspândită, lăbărţată şi expandată prin tot patul meu de 1,80m lăţime, ori ghemotocită şi în perfectă simbioză cu KdD. Pornind de la primele două premise, obţinem o rezultantă vectorială nu prea plăcută pentru colocatarul meu de pat... care trebuie să se menţină într-un echilibru perfect, să nu cadă din pat cu mine gramadă.

Într-o seară, ne găsim într-o schemă asemănătoare şi vădit îngrijorată de posibilitatea de a-l culege de pe jos, îi zic:

- Haide măăăăăă, iar te-ai dus în margine, iar nu te găsesc prin pat? Vino mai acana, să stau şi eu la tine în braţe! Tu nu vezi unde eşti? Avem ditamai patul! Uite-te şi tu, mai încap încă doi lângă noi!

La care el (spre deosebire de mine), vorbind puţin şi bine, zice:

- Nu încap doi... încap DOUĂ!

Banc

2011-03-29T20:54:00.002+03:00

Trebuie... adică TREBUIE să vă zic cel mai tare banc, pe care l-am auzit azi de la un prieten. Allora:

"O răţuşcă plângea pe malul unui râu. Plângea şi repeta continuu: "nu ştiu cine sunt, nu ştiu cine sunt...".
Un crocodil iese din apă şi îi spune că nu poate să o vadă aşa tristă şi că îi spune el cine este:
- Ai un cioc portocaliu, corp mare, codiţă mică şi dai tot timpul din ea, gâtul mai lung şi subţire, ai picioruşe scurte şi portocalii... deeeeci tre’ să fii răţuşcă!
Veselă, răţuşca sare în apă, se zbenguie şi se întoarce la crocodil şi îi spune:
- Pot şi eu să încerc să îţi spun cine eşti, acum că m-ai făcut fericită şi am învăţat cum să ghicesc?
Crocodilul:
- Eh, n-ai fost în stare să ghiceşti cine eşti tu, o să ghiceşti acum cine sunt eu... hai să vedem!

Răţuşca se bagă în apă, se uită atent la crocodil, se bagă pe sub el, se uită, mai dă două ture şi iese din apă:
- Ai o gură foooarte mare, ai o geacă de piele absolut superbă, picioare scurte... nu prea ai coaie... Deeeeci... eşti italian!!!"

Eu mă tăvălesc!!!

P.S. Am obţinut şi varianta pentru ei, să se amuze şi ei... de ei:

Un anatra piangeva sulla riva di'un fontanile... e piangeva, e piangeva e ripetteva ''Non so chi sono... non so chi sono!''
Un cocodrillo esce dall'acqua, e li dice che non c'è la fa a vederla cosi triste, quindi ci provera lui a dirle chi è:
- Allora, hai il beco arancione, il corpo grande, la coda piccola e la muovi veloce, il colo lungo e stretto, piedini corti e arancioni... Quuuuuindi? Devi essere un anatra!
Tutta contenta, l'anatra si tuffa nell'acqua, si gira verso il cocodrillo, e li dice :
- Adesso che sono felice, e ho imparato come indovinare, posso anchio dirti chi sei, lo vuoi?
Il cocodrillo dice :
- Ma se non sapevi chi sei tu, come farai ad indovinare chi sono io.. comunque provaci...
L'anatra guarda attentamente il cocodrillo, si butta sotto, lo guarda, li gira intorno, lo guarda ancora, alla fine esce dall'acqua e li dice:
- Allora... hai una bocca grande, un giubbotto di pele stupendo, piedi corti e niente palle, Quindi? SEI ITALIANO !!!

Fir-ar a dracului de oră de vară...

2011-03-27T11:20:00.001+03:00

Urăsc ceasul şi faptul că doar primăvara se dă ÎNAINTE ora... Şi mai urăsc şi faptul că mereu uit, şi mereu îmi iau plasă... şi mă dumiresc abia când încep să mă întreb de ce e aşa multă lume pe stradă... şi de ce RATB-ul nu-şi repară softul de pe panourile din autobuze, ca să afişeze ora corect... După care mă prind eu că în autobuze ora e bună... apoi mă mai gândesc un pic, meditez, reflectez... şi îmi dau seama că sunt o întârziată!!!

Sun doi prieteni să verific, mă conving că aşa e... apoi mă resemnez...

Ştiu că şi la anul va fi la fel...

Later edit: se vede că suntem rude... alt zăpăcit (e din 2007 articolul dar fix la el mă gândeam când l-am scris pe-al meu...)

Taku is back!

2011-03-18T11:39:00.000+02:00

Pe scurt, ne-am revenit! Şi eu, şi mai ales el. El se pişă, regulat şi cu jet, pff, chiar la litieră... mănâncă crănţănele speciale de la Royal Canin Veterinary Urinary, a scăpat de perfuzie, i-am dat şi branula jos de pe lăbuţă... cu tot cu jumătate de blană (acum e "tuns" în scări), miorlăie şi vociferează mai cu tupeu ca înainte (cred că vrea să ne explice cât a suferit cu sonda aia pe uretră şi cât l-a durut şi ce bătaie ne-ar da el dacă ar fi mai mare). Încet, încet, se joacă, se alintă, sare în şi din pat, ceea ce e o performanţă... n-a ajuns încă la acvariu, să bea din el, încă e slăbit... dar recuperează el. Doarme absolut şi numai cu mine, cu botul în gâtul meu, pe capul meu, în capul meu, după capul meu, la spate, la picioare, dar cel mai mult îi place bot în bot şi eventual să mă gâdile cu mustăţile pe la nas ca să nu mă lase să dorm.

Mi-am revenit şi eu... nu mai plâng, sigur nu moare şi nu rămân fără el, dorm în sfârşit bine noaptea, mi-au dispărut toate pietrele de pe inimă... şi banii din portofel. Dar merită. Varianta să mă trezesc cu el rece şi ţapăn în pat dimineaţa nu e deloc valabilă... aşa că dau şi ce nu am să-i salvez viaţa lui mică şi fragilă. Şi chiar şi aşa nu pot să revanşez toată afecţiunea pe care mi-a dat-o şi mi-o va da, în fiecare zi din viaţa noastră împreună.

Mă duc să-mi şterg lacrimile de emoţie...

Dragostea e scumpă

2011-03-05T11:57:00.002+02:00

Iar nu am reuşit să scriu de ceva vreme şi îmi pare rău. Şi s-ar putea încă o mică perioadă să absentez motivat. Din păcate, iubirea vieţii mele, motanul Taku este foarte bolnav. De două săptămâni a început să facă blocaje uretrale... primele două le-am dibuit la timp şi am mers cu el la doctor, ultimul însă a fost mai grav, s-a lăsat cu pietre pe tract, febră şi frisoane. Aşa că ne petrecem zilele şi nopţile încălzind sticle de apă la microunde pentru burtica inflamată, ceaiuri administrate cu forţa din oră în oră, medicamente scârboase şi injecţii. La ultima parte nu pot vorbi la plural... KdD administrează injecţiile... eu nu am inimă...

Ingrijorător este şi faptul că mi s-a spus că are probleme din cauza alimentaţiei. Ma rog, şi faptul că e castrat are un aport, în general motanii castraţi au probleme urinare... dar nu mă pot abţine să nu observ că aceste probleme au început când i-am schimbat sortimentul de mâncare. Până de curând îl hrăneam cu Friskies Indoor Cats, apoi când s-a terminat sacul, am găsit o ofertă in Carrefour tot la Friskies, dar alt sortiment: Adult cu carne de pui şi vită. Friskies nu este chiar o mâncare proastă... ok, nu este Royal Canin, dar nici Wiskas nu e. Să zicem că e cea mai ieftină mâncare pe care o găseşti într-un pet shop ce se respectă (şi care nu vinde sub nici o formă Wiskas sau KiteKat)... Şi totuşi, de la acelaşi producător, am două produse, din care unul mai prost. Din cauza compoziţiei lui, Taku a făcut pietre şi depuneri pe tractul urinar... ceea ce înseamnă că din acest moment adio Friskies, welcome Royal Canin... încă nu ştiu din ce bani, având în vedere că e de două ori mai scump... dar... ce pot să fac? Să mă uit la el cum moare?

Şi nici cu veterinarii nu pot să spun că sunt dată pe spate de impresionată... În general îmi duceam odraslele la Facultatea de Medicină Veterinară şi nu am avut niciodată probleme... cam "pe bandă" şi fără sentimentalisme... dar profesionişti, mai ales în diagnosticare şi tratarea urgenţei. Al doilea medic însă, de la un cabinet particular, care s-a deplasat acasă... a rămas surprins că nu i s-au prescris medicamente sau un tratament de lungă durată... deşi fie vorba între noi, oricum nu cred că l-au ajutat prea mult. Am băgat picături d-alea scârboase în el şi tot n-a făcut pipi. Tot mecanic a trebuit deblocat... şi a costat de 8 ori mai mult, deh, deplasările la domiciliu...

Acum îl ţin în braţe, cu nelipsita sticlă de apă caldă... doarme, a reuşit în sfârşit să facă pipi şi e cam ameţit de la anestezic.

La noapte sper să dorm şi eu...

Iubitule... dormi?

2011-02-22T15:44:00.001+02:00

Din categoria... Costică... dormi?

Aseară:

(lumină stinsă, respiraţie profundă, tors de mâţe)

Eu: - Dormi?

El: - Mmmnu...

Ea: (pauză)

El: - Ce e?

Ea: - Ştii, vroiam să-ţi spun că toţi prietenii mei ţi-au urat La Mulţi Ani şi mi-au urat şi mie, să-mi trăiască bărbatul şi să mă bucur de el, să fim sănătoşi şi să ne iubim.

El: - Dar... să-l laşi să doarmă n-au zis?

Ea: - Urâtule!!!

Declaraţie de... [bip]

2011-02-18T23:18:00.002+02:00

Cea mai frumoasă declaraţie de ~~dragoste~~ între doi bărbaţi heterosexuali, pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată. De aici.

Later edit:
Având în vedere comentariul maliţios, am decis să modific articolul. Deci este declaraţie de ce vreţi voi mă!

Recomandări

2011-02-13T13:20:00.003+02:00

Dacă nu aveţi ce face, sau aveţi ce, dar nu aveţi tragere de inimă să faceţi... încercaţi varianta mea. Delegaţi o persoană capabilă, cu mână forte, care să se ocupe îndeaproape de voi, să vă împingă de la spate, să vă ardă una pe cocoaşă... iar la nevoie să corecteze drastic tendinţele naturale, submersive de eschivare. Eu personal, nu am avut ce face şi, ştiindu-mă leneşă şi aproape deloc consecventă pe termen lung, am transferat responsabilitatea în cârca lui KDD, care, de câteva zile, are misiunea complicată de a se ţine de capul meu ca să învăţ italiană.

Io mă câcâi de mai bine de 4 ani în acest sens, de când o auzeam pe Simona studiind ca să plece la Milano... dar hotărârea fermă şi entuziastă am luat-o când l-am auzit prima dată pe KDD vorbind, anul trecut. De atunci nu am deschis nici o carte de gramatică!

Dar hai să nu-mi pun cenuşă în cap prea mult şi să nu-mi recunosc totuşi ceva merite. De când îl cunosc pe KDD, am fost de două ori la Roma şi am stat ceva pe acolo, timp în care am citit presa sportivă numai în italiană (în acest sens cunosc toate detaliile transferului lui Hernanes la Lazio), am studiat din scoarţă în scoarţă un ghid stufos despre Roma şi Vatican, ba chiar am reuşit sa port o conversaţie de 45 de minute cu un italian (de fapt eram obligată, că eram singură acasă în Trigoria, KDD era la cumpărături, iar eu trebuia să ţin de vorbă italianul... evident efortul meu a fost minimalizat şi anumite elemente maliţioase au comentat răutacios în legătură cu o presupusă febră musculară la mâini, pe care aş fi făcut-o "vorbind" italiană...)

Aceste progrese nu au dus însă la deschiderea unei cărţi de gramatică la întoarcerea în ţară. Nici cadoul "subtil" pe care l-am primit de la Simona, italianca mea, nu m-a făcut să abordez frontal gramatica... deşi ar fi fost indicat, întrucât acum posed Paolo Coelho - Il vincitore e solo... şi n-am trecut de prefaţă.

Dar, acum m-am hotărât! Gata, până aici! De câteva zile m-am pus cu burta pe carte. Citesc Il codice nascosto de Clotaire Rapaille, are 200 de pagini în format A5 şi deja am ajuns la pagina 24, na! Şi am înţeles tot, cu excepţia câtorva cuvinte pe care le-am dibuit rapid cu google translate. Am început să mă uit şi la filme italieneşti, unele cu subtitrare, altele fără... şi unde am probleme, sun un prieten sau întreb publicul.

Ultimul fin de gen văzut, a fost La tigre e la neve de Roberto Benigni, film absolut superb, ce depăşeşte în dramatism, romantism, artă şi interpretare muuuuulte comedii romantice americane. Pot spune cu mâna pe inimă că Jack din Titanic poate să mai moară de 3 ori şi să se ducă la fund, că nu mă impresionează atât cât m-a impresionat o declaraţie de dragoste din La tigre e la neve. Şi nici măcar nu era directă... EA era în comă, iar EL explica unui moşulic, pe care încerca să-l convingă să o salveze, că dacă ea moare, pentru el se poate închide acest spectacol al lumii, să împăturească cerul şi să-l pună în camion, pot să stingă lumina soarelui, pot să ia totul: carpetele, coloanele, casele, nisipurile, vîntul, broaştele, pepenii copţi, grindina, orele 7 din fiecare seară, mai, iunie, iulie, busuiocul, albinele, marea, dovleceii... Pe la busuioc, deja boceam... dacă un italian renunţă la busuioc pentru că iubita lui a murit, e clar... maxim posibil, mai mult nu se poate...

În italiana sună mult mai bine:

Se muore lei, per me tutta questa messa in scena del mondo che gira, possono anche smontare, portare via, schiodare tutto, arrotolare tutto il cielo e caricarlo su un camion col rimorchio, possiamo spengere questa luce bellissima del Sole che mi piace tanto... ma tanto... lo sai perché mi piace tanto? Perché mi piace lei illuminata dalla luce del sole, tanto... Si possono portar via tutto: questi tappeti, queste colonne, questo palazzo... la sabbia, il vento, le rane, i cocomeri maturi, la grandine, le 7 del pomeriggio, maggio, giugno, luglio, il basilico, le api, il mare, le zucchine... le zucchine...

Şi totuşi nu m-am apucat de gramatică...

O după amiază... cam pretenţioasă

2011-02-11T11:13:00.000+02:00

Continuăm seria review-urilor gastronomice, pe care am început-o cu Gambino's în decembrie, şi atacăm de data aceasta un restaurant mexican, pe nume El Torito. Ideea ne-a venit după ce am văzut o ofertă cu reducere pe ideals.ro... 6 lei pentru Costillas Grandes şi sos BBQ. Mai luăm o garnitură şi o bere şi o punem de un prânz în oraş, zicem noi! Şi cum ieri aveam ceva timp în cursul zilei, ne-am prezentat la pomul lăudat, cu rezervare prealabilă.

Rezervarea oricum s-a dovedit a fi inutilă întrucât faimosul restaurant mexican, cotat ca cel mai bun din oraş, era absolut gol... De fapt de ce să exagerez, era pe acolo o pisică super frumoasă şi grasă care dormea tolanită lângă calorifer, întregind atmosfera de lenevie mexicană. Locaţia era "moştenită" de la fostul Louisenhof, inclusiv florile de plastic ordinar, dar să trecem cu vederea... Într-adevăr arăta bine per total, decorat frumos cu sombrero pe pereţi şi tot felul de sticle de tequila împrăştiate pe pervazuri... muzică latino americană... dom'le frumos, dar sec.

Problema majoră a apărut când am deschis meniul să ne luăm garnitura şi berea. Mi-a stat saliva în gât să văd că o amărâtă de porţie de cartofi prăjiţi costă 9 lei, iar o bere la 0,33 peste 10 lei. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt nici zgârcită şi nici nu frecventez doar bombele unde berea e 4 lei... dar eu am o problemă de principiu. Prefer să dau bani pe o mâncare deosebită, cu porţii generoase şi reţetă indescifrabilă... şi aici dau exemplu pe Louisenhof, unde un fel principal costă 30 lei şi peste, dar nu îţi pare rău. Nu îmi place să fiu jecmănită la băuturi, să fiu nevoită să dau 10 lei pentru un supozitor de 0,33 de bere... pentru că nu aveau vin la pahar şi cea mai ieftină sticlă de vin era câteva sute de lei. Nu aşa selectezi clientela. Aşa scapi de ea.

Costiţele au fost bune în schimb... şi sosul... oarecum şi garnitura de fasole mexicană (era mai mult iahnie românească făcută cu fasole neagră), dar nu pot să spun că am fost impresionată şi cu siguranţă nu ne-au convins să mai trecem pe acolo.

Dacă nu o să am ce face cu banii, o să mă duc să-i dau la Chez Marie, care îşi permite să fie aşa scump, şi care are bunul simţ să-şi pună meniul cu tot cu preţuri pe site, să nu ai surprize când ajungi acolo. Şi au cartofii prăjiţi mai ieftini şi au şi vin la pahar din vinul casei. Ei, acuma nu vă închipuiţi că m-aş duce la Chez Marie să mănânc cartofi prăjiţi... dar preţul lor e un fel indicator al calităţii. Dacă ar fi să judecăm direct proporţional cu nivelul acestor două localuri, Chez Marie ar trebui să pună 50 lei preţul cartofilor.

Nu! N-am ce face, dar trebuie să spun că El Torito este doar un local cu prea multe pretenţii. Nu zic, mâncarea o fi bună, dar nu îşi justifică preţurile şi cu siguranţă "accesoriile" nu şi le justifică absolut deloc. Cam atât.

Navigăm, navigăm şi ne prostim

2011-02-06T13:50:00.003+02:00

Cum mă dădeam eu pe net aşa, urmărind nişte bloguri culinare şi citind aiurea articole pe temă... am găsit o reclamă la Gustos şi sănătos. Zic, mă, de unde ştiu eu marca asta? Aaaaa, avea mama nişte foi d-alea cu reţete p-acasă... şi chiar şi eu am primit căteva, dar erau alţii, parcă Bucătarul tău de la editura Maxam. La aştia nu am cum să vă dau link, că sunt incognito, fantomatici aşa, probabil se feresc, cine ştie.

Şi cum stăteam eu aşa şi citeam (de curiozitate) ce aberaţii debitează aştia de la Gustos şi sănătos, mi-am adus aminte de propria experienţă avută cu ăilalţi, de la Maxam. Scurtă şi "fructuoasă".

Primesc eu acasă, în cutia poştală, broşura de reclamă, domne' că bucătărie internaţională, fişe complete cu reţete şi aport caloric, modele de prezentări, bla bla bla, ce să mai, marketing adevărat. Primul pachet de 40 de fişe cu reţete, 20 lei parcă, nu mai reţin exact, şi primeai cadou un set de bijuterii din tinichea. Zic, hai mă să văd ce e cu ăştia şi dau comandă. Cred că mai mult mă interesau gablonţurile alea, că eu sunt moartă după orice zdrăngăne, atârnă şi nu sunt preţioase. Ei, trec 2 săptămâni, primesc alea... ce sa zic, drăguţele bijuteriile, interesante unele reţete... marketingul continuă. Comandaţi acum pachetul numărul 2, cu numai 14,99 şi primiţi cadou şi biblioraftul Bucătarul meu, şi cartele despărţitoare pentru capitole. Wow, zic, ce bine arată ăsta, hai că îl comand.

Peste alte două săptămâni, primesc şi biblioraftul şi... numai 14 reţete plus o altă ofertă de marketing, de data asta stabilă. Urma să plătesc 14,99 la fiecare 2 săptămâni, pentru un pachet de 14 reţete. Adică 1 leu pe reţetă. Cam mult zic eu, mai ales că de data asta mi-au livrat reţete cu salata de vinete, mămăligă şi salată de varză cu roşii. Eram cam în dubii... nici nu ziceau câte reţete sunt în total, pe ce perioadă de timp primeam fişele... aşa că am început să caut detalii, să mă lamuresc (v-am spus vreodată că îmi plac la nebunie puzzle-urile?).

Norocul meu a fost că reţetele erau numerotate şi am văzut ca nu le primeam în ordinea firească. Aveam 3 supe din capitolul 5, numerotate cu 35, 78 si 109 de exemplu. Aşa m-am prins că fiecare capitol urma să aibă cel puţin 109 reţete (deşi cred că erau mai multe, probabil o sumă rotundă)... fiind 14 capitole... deci aproximativ 1500 reţete (zic eu aşa rotund). Fiecare reţetă costa 1 leu, deci logic biblioraftul completat, ar fi costat la final 1500 lei noi, sau 15 milioane lei vechi!!!!!!!! Iar ca timp aş fi dat 30 lei pe lună timp de aproape 5 ani. Zic whaaaaat???? Vorba aia, băi, eşti prost?

Nu vă pot explica cu ce înfrigurare am căutat numărul lor de telefon să anulez pachetele. Evident pe net nu găseşti nimic de ei, nici site, nici date de contact, cu greu am găsit pe un forum, un număr de telefon fix de la nişte doamne care avuseseră aceeaşi problemă.

Sun acolo, îmi răspunde o domnişorică afectată şi foarte dezamăgită de faptul că vroiam să cancelez comenzile. I-am zis că trebuie să fiu proastă, bătută în cap, cretină şi retardată să dau 15 milioane pe nişte cartoane cu pretenţii de carte de bucate... când Radu Anton Roman costa până într-un milion, Jamie Oliver, 700 de mii, sau orice altă carte net superioară calitativ, informativ şi profesional, ce mai mult de maaaaxim 2 milioane nu ar costa. La care tuta îmi spune: "Da, doamnă, dar prezentarea grafică este deosebită, sunt şi poze cu preparatele". Hahahahahaha, mai mai să mă prăvălesc de pe canapea. Îmi venea să-i zic io, mă piş pe prezentarea voastră grafică, fix pe asta o să dau eu 15 milioane!!!

Cam acelaşi lucru e şi cu Gustos şi sănătos, mama a oprit şi ea pachetele după vreo 2 luni, s-a lămurit repede de schemă. Aşa că, hai să nu ne prostim. Vreţi să învăţaţi să gătiţi, luaţi Sanda Marin, apoi luaţi BIBLIA, cum îi zic eu, cartea maestrului Radu Anton Roman... şi dacă sunteţi chiar şmecheri, treceţi pe Jamie Oliver, citiţi-l pe Radu Popovici, sau ce mai găsiţi voi transmis mai departe de adevăraţi profesionişti, nu de o editură fantomă, ce vrea să se îmbogăţească pe prostia noastră.

Eu îl iubesc pe:

Cum iţi dai seama că eşti român... prost?

2011-02-04T15:18:00.001+02:00

Văz io pe feisbuc şăruit la cineva, un text. Era cu hahahaha, cu d-astea... zic să intru şi eu să mă amuz. Pe dracu' că mai mult m-am enervat. Nu dau copy paste, că e mult şi nu vreau să vă indispun. Am pus link, dacă aveţi chef de masochisme.

E vorba domne' despre "caracteristicile poporului român" şi cum îţi dai seama clar că faci parte din el. Mă rog, eu sunt sigură că fac parte din poporul român, că mă cheamă cu "escu", m-am născut p-aci şi am buletin cu tricolor. Cu toate acestea, nu mă dă patriotismul afară din casă. Sunt de părere că avem o ţară frumoasă, dar vorba "poetului", păcat că e locuită. Sunt multe motive pentru care nu mai suport ţara asta şi aş pleca cu prima ocazie... dar motivele astea ţin de situaţia economică, de posibilităţi, de nivelul de (sub)dezvoltare, nu de tradiţii, artă şi forme culturale în general. Dar să mă explic.

Nenea ăsta care a scris textul respectiv, ne sugerează faptul că putem să ne dăm seama dacă facem parte din poporul "de căcat" român, bifând nişte afirmaţii cu rol de judecăţi de valoare. Printre ele găsim aşa:

• incerci sa reciclezi ambalajele de la flori, hirtia de la cadouri si, bineinteles, folia de aluminiu;

Îmi dau seama la prima vedere, că dobitocul a vrut să zică "refoloseşti" pentru că a recicla deşeuri este chiar indicat. Mă rog, deci înţelegem de aici că numai poporul român refoloseşte ambalajele mai sus menţionate şi că este de foarte prost gust, cel mai bine este să le aruncăm, pe toate. Şi dacă avem nevoie de nişte celofan să ermetizăm un borcan, sau de nişte hârtie colorată frumos să decorăm un ghiveci urât, mergem să cumpărăm, ce puii mei, doar suntem în era consumerismului.

• ai perdele de dantela;

• ai fata de masa din macrame;

• ai covoare care acopera fiecare centimetru din casa ta;

Cele trei elemente de mai sus făceau ravagii în materie de decoraţiuni interioare prin anii 70-80. Demodat nu înseamnă de prost gust. Bine că suntem noi mai deştepţi, cu parchetul nostru laminat de 100 de mii metrul de la Praktiker, de care probabil se va râde peste 10 ani... sau cu perdelele de plastic sau vâscoză. Deosebite!

• mama ta recicleaza paharele de plastic, farfuriile din carton si pungile de la sandvisuri spalindu-le;

• ai fata de masa din vinyl pe masa din bucatarie;

• folosesti sacosele primite la cumparaturi pe post de pungi de gunoi;

Pentru o minte îngustă al cărui unic scop pe Pământ este să mănânce şi să cace, este greu, foarte greu de înţeles conceptul de civilizaţie. Dobitocu' nu ştie că nivelul de civilizaţie al unui popor este dat de cantitatea şi calitatea deşeurilor pe care le produce. Da, noi suntem proşti rău, recunosc, nu avem sisteme ecologice eficiente de a recicla deşeurile, nu suntem o ţară occidentală bogată şi dezvoltată, şi poate refolosim din sărăcie, dar în sărăcia şi prostia noastră nu ne dăm seama ce lucru extraordinar facem, pentru pământul pe care trăim şi pentru noi. Pentru dobitocul ăsta, a refolosi pentru colectarea gunoiului punga de la Kaufland, în care mi-am cărat cumpărăturile, pungă pe care oricum am dat bani, în loc să dau alţi bani pe alte pungi cică speciale, domne'... este de prost gust! Din cauza proştilor ăstora, o să murim noi îngropaţi în munţi de pungi şi pet-uri.

Şi da, o să refolosesc şi paharele de plastic, pentru că în ele pun răsaduri de plante, şi o să-mi pun cu mândrie faţă de masă în bucătărie din "vinyl" (muşama, ţărane!) pentru că prefer să mănânc mereu pe o faţă de masă curată, şi nu pe una de pânză, murdărită şi pătată de la o masă la alta.

• raftul tau din bucatarie este plin de borcane de gem, varietati de recipiente de plastic si sticla;

P-asta n-am înţeles-o! Mă-sa o fi fost o gospodină d-aia ca la carte, lucru de apreciat în orice cultură, l-o fi deranjat asta, iar acum s-a însurat cu o corporatistă mironosiţă ca în cartea lui Daniel Mafteiu, vorbeşte romengleză şi mănâncă numai în oraş, specialităţi internaţionale. Evident, fasolea, mămăliguţa cu brânză, mujdeiul cu usturoi şi sarmalele sunt sub demnitatea lui. Se pare că şi gemurile şi dulceţurile sunt tot sub demnitatea lui.

• nu cunosti mai mult de jumatate din invitatii de la nunta ta;

Înseamnă că nu a văzut nici o nuntă americană.

• asculti toata ziua muzica dar nu ai nici macar un CD original cumparat din magazin.

Şi folosesc şi Windows 7, şi nu i-am dat nici un ban lui Bill Gates pentru asta. Pentru că dacă am da bani pe toate programele pe care le folosim şi pe muzica pe care o ascultăm, am muri de foame sau ne-ar mai trebui încă 3 salarii. Nu e vina noastră că trăim într-o ţară saracă. Şi dacă cineva se bate în piept că nu a făcut piraterie în viaţa lui, trăind în România, mănâncă căcat!

• cind vin straini la tine in vizita te distrezi dindu-le cea mai tare tuica din casa… si cind reusesc sa bea un pahar le mai torni…

Pentru că şi tu dacă te duci în vizită la prietenii din China, or să te servească la masă cu cele mai alese bunătăţuri, după care or să-ţi spună că ai mâncat şarpe sau crocobrontozaur de apă. Pentru că şi prietenii tăi italieni, or să te îmbie cu caracatiţă în sos propriu sau melci fierţi, şi or să se distreze teribil când îţi vomiţi maţele. Pentru că e distractiv.

Pe restul nu le mai comentez, că nu are rost. Înţeleg să nu suporţi cretinii care îşi cumpără iPhoane şi apoi dau beep că nu au credit pe cartelă, dar slavă domnului aştia nu sunt reprezentativi pentru populaţia românească. Dar nu înţeleg să-ţi baţi joc de un bagaj cultural şi de nişte tradiţii, ce au probabil rădăcini înainte de vremurile în care a descoperit Columb America. Măcar fă-o cu umor, fă-o cu ironii fine, nu cu băşini inutile în cap.

Uite vezi? Asta înseamnă să fii român... român prost!

Băşinile româneşti

2011-02-03T20:39:00.000+02:00

Nu mă întind prea mult în articolul ăsta. E scurt şi la obiect.

Duminică, încercat-am să-l impresionăm pe Iaţcu cu diverse şi fiţoase bucate italieneşti, alde tortellini în sosuri cremoase şi sexoase cu papilele gustative... răsucite din încheietura maestrului nostru bucătar, KDD. Pfff, pierdere de timp domne'.
A doua zi, l-am avut din nou la masă pe monsieur Iaţcu, pentru că de data asta gătisem... fasole cu cârnaţi!!! Nu a fost nici o problemă să plece de la muncă în cursul săptămânii, ca să-mi facă o vizită de interes. S-a declarat mult mai satisfăcut, impresionat până la lacrimi şi balonat de abia a doua zi.

Io, ca bucătăreasă cu impresii, mă declar confuză...

Carevasăzică... lui Iaţcu îi plac mai mult băşinile româneşti decât aerele italieneşti.

Follow-up interviu

2011-02-01T20:59:00.002+02:00

Dragii mei, fuse Varu' Iaţcu la interviu duminică. Mare sărbătoare mare, aşteptată cu sufletul la gură... evident s-a lăsat aşteptat, ceea ce nu prea a picat bine la intervievatori. Ne era teamă că l-a lovit metroul foarte uşor şi nu mai vine, mai ales că se turmentase bine cu o seară în urmă (a se citi comentariile de la articolul anterior). Oricum, a apărut până la urmă, însoţit de două sticle de Pierre La Grange de pe valea Loirei şi cu explicaţia timidă că a adormit în tren şi a uitat să coboare în Italia să ia vin, şi când s-a văzut deja în Franţa, n-a avut ce să facă şi a adus ceva de pe acolo. Mă rog, am trecut cu vederea acest aspect, până la urmă vin să fie!

În altă ordine de idei, nici noi nu ne-am ţinut de partea noastră de program. Am anulat cu neobrăzare spaghetti carbonara, pe motiv că Iaţcu mai mâncase aşa ceva la noi, şi am introdus în meniu tortellini cu sos de branză topită şi smântână, ca fel de bază, precedate strategic de câteva bruschette şi încheiate apoteotic cu Tortul mandarin. Ca notă finală clasică şi elegantă, am băgat vârtos o pipă aromată. Evident pe Iaţcu l-a durut în părţile moi, a uitat de ce a venit, a râgâit ca porcu' şi ne-a arătat cea mai mare lipsă de respect posibilă, a mâncat tot din farfurie, a lins şi urmele de pe ele şi s-a mai şi mângăiat pe burtă semnificativ.

Păi bine bă, aşa te prezinţi tu acasă la şansa vieţii tale? Mda, ştii ceva? Te sunăm noi...

În altă ordine de idei, ştiţi ce mişto e viaţa de divorţată? Posibilităţile sunt endless, liniştea interioară e mare, constrângerile tind la zero... aaa, şi e mult sex, ca s-o răstălmăcesc pe Zsa Zsa Gabor, care se plângea acu' ceva ani, că ea nu ştie nimic de sex deoarece a fost mai tot timpul măritată. Tot ea spunea că se pricepe bine de tot la housekeeping... she gets divorced and she keeps the house. Mi se pare normal, dacă s-a măritat numai cu d-ăia cu case... al meu n-avea nici haine normale pă el, ce să-i mai iau? Pielea? Pielea cui?

Interviu

2011-01-28T12:30:00.001+02:00

Bună ziua Domnule Văru' Iaţcu,

În urma aplicaţiei dumneavoastră pentru postul liber oferit spre concurs, vă anunţăm că CV-ul dumneavoastră a fost selectat în vederea demarării unui proces mai amplu de recrutare şi testare. Acest proces va începe cu un interviu preliminar, ce va avea loc duminică 30 ianuarie, orele prânzului sau după-amiezii (în funcţie şi de disponibilitatea dumneavoastră) şi va consta într-o masă de tip late supper or early dinner, în cadru intim.
În materie de excitat papilele gustative (şi nu numai) ne-am gândit la un fel de bază constând în spaghetti carbonara, reţeta originală, alături de un vin roşu lejer de origine italiană, pe care aveţi obligaţiunea să-l aduceţi dumneavoastră. La desert vom avea un tort surpriză. Vă rugăm doar să ne informaţi în timp util, pe e-mail, dacă sunteţi alergic cumva la ciocolată.

Interviul va fi susţinut de Domnişoara Pitbulitza şi Domnul KDD, responsabilul nostru cu recrutarea şi selecţia naturală a candidaţilor. Având în vedere cadrul deosebit în care aţi fost invitat, vă rugăm să afişaţi şi să susţineţi o conduită comportamentală respectuoasă, să vă prezentaţi într-o ţinută vestimentară corespunzătoare, cu papion şi soşete spălate şi călcate în prealabil. De asemenea, luaţi notă de faptul că veţi fi chestionat în legăturile cu planurile dumneavoastră pe următorii 5 ani, despre atuurile pe care le posedaţi în vederea ocupării acestei poziţii importante, despre rezistenţa generală la alcool şi capacitatea de a da randament sub acţiunea stressului.

În speranţa că am venit în întâmpinarea dorinţelor dumneavoastră, vă aşteptăm duminică, cu voioasă şi nerăbdătoare anticipaţiune. Vă urăm mult succes,

Departamentul de Resurse de Toate Felurile
Pitbulitza Company

Am divorţat

2011-01-27T13:03:00.003+02:00

Gata, este oficial. Azi am avut prima şi unica înfăţişare la divorţul de comun acord. Din fericire s-au prezentat ambele părţi, recte eu şi Adi Mortu', s-a acceptat dosarul şi s-a luat în pronunţare. În concluzie, de azi sunt liberă ca pasărea cerului... aştept propuneri!!!

Puteţi aplica mai jos în comentarii sau puteţi trimite CV-urile pe adresa mea de gmail. Se iau în considerare numai aplicaţiile cu poze detaliate, portret faţă, profil, corp faţă şi spate, cu menţiuni clare despre venituri, proprietăţi mobile şi imobile, dimensiuni în centimetri, experienţă în domeniu, hobby-uri, caracterizare scurtă a mamei şi a naturii relaţiei cu aceasta.

De asemenea propunerile trebuiesc însoţite de o scrisoare de intenţie constând în minim 20 carate, princess cut, claritate cat mai mare, de preferat VVS1. Încurajez creativitatea, dar să NU fie white sau pink.

V-am pupat, am plecat să sărbătoresc. A voastră, Pitbu'

Viva la Revolucion!

2011-01-26T15:27:00.000+02:00

Anul ăsta fac 30 de ani. Mă rog, nu i-am făcut încă, mai am vreo 4 luni, dar… am auzit că trebuie să mă pregătesc din timp… să-mi fac bilanţuri, liste, realizări, eşecuri, planuri de viitor, inutilităţi din-astea!

Culmea, eu care sunt adepta organizării stricte în bucătărie sau în trusa cu scule… în viaţa mea nu prea sunt dornică de aranjamente statice, scheme, planuri şi alte ordonări… şi nici nu înţeleg raţiunea, logica, necesitatea de a fi aşa. Pe unii oameni sunt convinsă că îi ajută… propria mea experienţă de viaţă însă, mi-a demonstrat: cu cât încerc mai tare să intru în acest tipar, cu atâta declanşez mai mult haos.

Pe vremuri obişnuiam să-mi fac liste cu „to do”-uri la început de an. Mamă ce mă distram făcând agende şi agenduţe cu ce îmi doream în anul ala, de la chestii de cumpărat, până la locuri unde vroiam să ajung sau cărti pe care vroiam să le citesc. Dar şi mai tare mă distram la sfârşit de an, când revedeam listele, cu pixul în mână! Dacă realizasem 2-3... era muuult! Restul deja mi se păreau banalităţi, prostii, inutilităţi şi nici nu le mai treceam pe lista anului urmator. După ce am făcut chestia asta de 3 ori, cu acelaşi rezultat, m-am potolit şi am lăsat viaţa să mă suprindă, uneori pozitiv, alteori negativ... dar ce să-i faci, este un risc asumat.

Unii „psihologi” ar afirma că am probleme în a-mi seta un ţel pe care să-l urmez în viaţă, un obiectiv de urmărit, pentru care să lupt şi bla bla bla... (evident, plecând de la premisa că în Romania există psihologi, eu tot formare de psiholog am, cu foşti colegi care actualmente practică... dar eu sincer nu m-aş duce la nici unul dintre ei). Şi eu aş veni şi aş întreba, la ce bun este un obiectiv, din moment ce pe măsură ce un om evoluează, se „maturizează”, şi-l poate schimba? Când eram mică, îmi doream să fiu cântăreaţă, mai târziu, mi-am dat seama că ar fi cam greu, eu neavând o voce deosebită... cine a făcut duş cu mine, ştie! Apoi am vrut să fiu pe rând doctoriţă, pompier, poliţistă, agent secret, motociclistă sau psihoterapeut. Doctoriţă nu am cum să fiu, că mi-e silă de diverse chestii, pompier nu prea am cum, că sunt femeie, la poliţistă am renunţat repede că nu aveam chef să facă lumea mişto de mine, agent secret nici atât... prea multă bătaie de cap, când de fapt în final ar fi trebuit doar să mă fut cu diverşi pentru diverse... Motociclistă... eee, asta m-a ţinut mai mult, am şi carnet... dacă totusi aş putea să fiu atentă măcar când traversez strada ca pieton, probabil că aş putea să conduc fără să omor dracului pe cineva. De psihoterapeut nu mai zic nimic, la cât sunt de defectă, numai asta îmi mai lipsea, şi-aşa am un profund dispreţ pentru mulţi oameni din jurul meu, care se cred mari psihoterapeuţi, dar nu sunt în stare să-şi analizeze obiectiv propria curte, să-şi astupe găurile şi de abia apoi să se apuce să-i trateze pe alţii.

Aşa că io declar că nu vreau să mă mai fac nimic. Am scăpat de presiune, aşteptări, fac numai ce îmi place la momentul X, cu cine îmi place mie. Evident, teorema este valabilă şi pentru viaţa amoroasă, că tot vorbeam despre asta cu italianca mea de la Milano. A fost o vreme când vroiam şi io ca toată lumea, un soţ, o familie, un cămin, un copil şi o viaţă liniştită. Până mi-am dat seama că io nu sunt toată lumea, şi că de fapt io nu vreau chestiile alea, dovadă că am şi ieşit rapid din simulacrul de căsnicie încropită acu’ 2 ani şi ceva. A nu se înţelege greşit, nu vreau să fiu singură... dar nici nu vreau să trăiesc oribila rutină a căsniciei, blazarea şi plafonarea, apoi dezamăgirile, visele pierdute, plictiseala... apoi acceptarea unei situaţii comode, închistarea şi în final... inerţia...

Nu vreau să fiu nevoită să fac nici un compromis. Vreau să pot să-mi fac alegerile liber, fără constrângeri. Nu vreau să fiu nevoită să accept un cacat de relaţie cu vre-un dobitoc , a cărui principală plăcere este să fută sportiv două muieri pe săptămână, doar pentru că am un copil cu el... sau pentru că „il iubesc, nu pot să trăiesc fara el, îl accept aşa cum e, tot la mine se întoarce”. Ăăăăăă, nu! Şi ăsta e doar un simplu exemplu, situaţii sunt multe. Şi eu cu siguranţă nu o să le testez prea mult. Nu mai este conform cu standardul ISO nuştiucare, ori îl reomologăm, ori îl schimbăm. Ce atâta bătaie de cap?

Mi-e dor de Roma

2011-01-18T00:31:00.004+02:00

Mi-e atât de dor de Roma încât îmi vine să plâng. De fapt... am trecut de mult peste "...îmi vine..."

Pentru cele mai frumoase săptămâni din viaţa mea:

Făt Frumos Foc şi Bruneta Cosânzeană - ep.1

2011-01-11T23:17:00.002+02:00

(telefon sunând)

Ea: Alo, da, ce faci iubitule?

El: Bine, uite plec de la kendo acum... tu?

Ea: Super, deci mai ai puţin până ajungi acasă, că nu mai pot fără Bixtonimul ăla, mor aici, de 4 ore nu mai pot să respir!

El: Da, draga mea, stai liniştită, îţi caut o farmacie non-stop şi îţi aduc ce Bixtonim vrei tu.

Ea: Offff, ce bine, de abia te aştept, te ador, te iubesc, vino cu Bixtonimul ca nu mai pot, tu eşti salvarea mea, cel care îmi taie respiraţia, dar mi-o şi redă! Salvatorul meu, vino, ajută-mă, salvează-mă din ghearele necruţatoare ale răcelii, vino tu şi desfundă-mi nasul, preaputernicule, vino cu Bixtonim şi fă-mă să respir din nou!

El: Aaa, deci acum la femei nu mai funcţionează florile? Dacă vin cu o floare acum, ce zici? Mă mai adori?

Ea: Şi cum vrei să mă desfund cu flori? Îmi îndes tija pe fiecare nară? Lasă florile, adu' Bixtonimul, Cred că nu m-ai înţeles. Acum nu trebuie să mă impresionezi, trebuie să mă salvezi!!!!

El:... (pauză)

Ea:... ahhh mor!!!

El:... mmm, şi eu ar trebui acum să apar pe un cal alb cu armură strălucitoare, fluturând sabia în mâna stângă şi Bixtonimul în dreapta?

Ea: DA!

El:... (pauză) Iar ai încercat cât am fost eu plecat, să te desfunzi cu slană, ceapă şi ţuică???

De ce românul nu are noroc

2011-01-09T14:08:00.001+02:00

Probabil ştiţi dintr-o postare anterioară, că mulţumită viitorului meu fost soţ, proprietarul actual mă dă afară din chirie, luna asta (speră el). Aşa că m-am apucat evident să-mi caut un apartament de 2 camere, care să arate cât de cât decent, obligatoriu nemobilat, la 200 euro maxim. Când zic nemobilat, zic fără nimic, adică absolut nimic. Nici chiuvetă la bucătărie nu vreau, că o am deja. Mă rog, să nu deviez.

Întâmplător, îmi zice mama că la ea pe scară (zona Lacul Tei) un etaj mai sus, inchiriază unii 3 camere. Mă codesc eu la început, dar îmi zice că nu au îmbunătăţiri şi că nu cer mult pe apartament, să mergem să-l vedem măcar şi poate negociem. În capul meu, evident că nu aveam ce să fac cu 3 camere, dar dacă arată mai naşpa şi ni-l lasă la 200... de ce nu? E lângă mama... e zona foarte bună... zic hai să mergem.

Azi ne-am dus pe acolo într-o vizită scurtă. Foarte scurtă. Oamenii vroiau 250 euro, că domne' asta e preţul pieţei, nu vroiau să lase sub nici o formă, deşi le-am propus contractul să fie pe o sumă foarte mică (evident şi impozitul să fie mic). Oooook, zic, hai să vedem pe ce cer aştia 250 euro...

La intrare ne întâmpină o uşă veche de lemn, din care intram într-un hol pătrat, cu ciment pe jos. Un perete inundat de vecinul de deasupra, scorojit şi curaţat. În sufragerie linoleu vechi, tâmplărie de lemn pusă de constructorii blocului în '75. În bucătărie gresie de cel puţin 20 de ani, faianţă la fel, doar pe jumătate de perete. Evident restul nezugrăvit. Bine că măcar în bucătărie era alb, în restul camerelor şi pe hol, era o culoare incertă, undeva între maroniu/cărămiziu. În dormitoare, evident acelaşi linoleu de pe vremea lu' mamaie, pe hol, o zonă de depozitare cu nişte uşi antice de lemn, ce acopereau nişte pereţi scorojiţi şi cam umezi. În baie, era un pic mai umană problema, gresie şi faianţă din acelaşi lot probabil de-o seamă cu Revoluţia.

Din loc în loc linoelul era cârpit cu alte bucăţi de linoleu, mai ales la pragurile de intrare. Aaa, să nu uit de uşile de interior, vechi de 35 de ani, de când e făcut blocul, acoperite grosolan cu mai multe straturi de vopsea albă îngălbenită. Cred că deja am menţionat că nu era nici urmă de termopan, iar cele două balcoane aferente, evident nu erau închise şi serveau ca depozitare pentru nişte mobilă veche, pe care bunică-mea ar fi aruncat-o de mult.

Eeh, pe asta cereau oamenii 250 euro. Ce nu înţeleg ei, din cauza încăpăţânării aferente vârstei, este că dacă mai ţin neînchiriat apartamentul câteva luni, pentru că ţin la preţ, deja merg în pierdere. Ultimii chiriaşi au plecat în urmă cu 4 luni, deci deja sunt 1000 euro (la preţul lor). Şi sunt convinsă că nu îl vor închiria în condiţiile astea încă 3 luni de acum în colo. Ceea ce înseamnă încă 750 euro. În schimb dacă ni l-ar închiria nouă pe 200, într-un an ar pierde doar 700 euro că au lăsat la preţ.

Şi uite d-asta românul n-are noroc, şi are reputaţia pe care o are. Pentru că el încearcă să fure în orice condiţie. Pentru că el are pretenţii, dar nu oferă nimic în schimb, pentru că vrea "preţul pieţei", dar nici de-al dracu' n-ar da o lavabilă şi ar pune un parchet d-ăla cel mai ieftin de 6 lei mp. În condiţiile astea, mă cac în casa voastră de pe Lacul Tei cu linoleu şi ciment, mai bine mă duc în Trapezului, la 2 camere renovate, cu termopan şi tot ce vreau eu, şi dau tot 250 euro. Măcar ştiu o treabă.

Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti

2010-12-29T23:49:00.008+02:00

Mno, apăi io mi-s foarte nedumerită de ceva timp încoace. De fapt gradul de nedumerire creşte pe zi ce trece... şi mă întreb cât o să mai crească, mi-e teamă naibii să nu fac un atac de nedumerire şi să mor nelămurită. Şi credeţi-mă că nu v-ar plăcea să vă bântuie o fantomă nelămurită.

Măi oameni, sau măi animale, după caz! De unde atâta răutate pe planeta asta? Răzbunări, frustrări, ranchiună, răutaţi, beţe în roate... d-astea! Aveţi nevoie ca de aer de ele, nu? Nu puţeti trăi fără o telenovelă mică.

Nu vreau să mă dau rotundă, mai ales că am slăbit în ultima vreme şi sunt foarte mândră de asta... sunt convinsă că în viaţa asta a mea lungă, am făcut şi eu rău unor persoane, dar să dea dracu', n-a fost intenţionat şi dacă am putut să evit dezastre în timp ce-mi urmăream propriile nevoi şi satisfacţii, am făcut-o pe tăcute.

Din această cauză nu înţeleg absolut deloc de ce e lumea supărată pe mine şi caută pe toate căile să mi-o tragă... nu în sensul bun al cuvântului! Adică, nu e mai simplu să eviţi un căcat, decât să calci în el doar ca să atragi şi pe altcineva să calce cu tine?

Io de exemplu nu mai reuşesc să îl înţeleg pe viitorul meu fost soţ. Până la un punct era rezonabil, justificat, motivat... adică domne, io i-am tras-o pe 13 mai 2010, l-am părăsit fix în ziua în care împlineam 2 ani de căsnicie... mi se pare absolut logic, pueril şi normal din partea lui să încerce şi el să mă ardă cumva, ca să mă doară. Mă rog, mi-a fost destul de greu, dar până la urmă am acceptat faptul că m-a lăsat cu două luni restanţe la chirie (600 euro), cu vreo 6 luni restanţe la întreţinere (12 milioane) şi evident cu rata la bancă neplătită. Trebuia chiar să mă aştept la asta, dacă am fost destul de proastă să iau bani din Card Avantaj ca să îi dau lui să îşi ia motocicletă (40 de milioane), acu' trebuie să sufăr şi eu ca să îmi învăţ lecţia. Concluzie, nu îi port ranchiună, chiar îi mulţumesc.

Daaaar, bineînţeles că dacă a văzut că nu mă atinge şi îl las în pace în legătură cu banii ăia, nu s-a simţit satisfutut şi s-a mai scremut de două-trei idei. Prima idee care i-a ieşit din capul ală pe post de cur, a fost să îi pună beţe în roate şi să îl mănânce de dos pe unde apucă pe KDD, ca să nu mai poată să facă deloc kendo în România. Aşa că s-a pornit telefonul fără fir, în care a angrenat şi alţi oameni de la care mă aşteptam la mai mult caracter, inteligenţă si bun simţ, cum ar fi Dark Vader. Am auzit diverse variante pe aceeaşi temă, una mai haioasă ca alta, cea mai tare a fost aia că cică domne, el m-a părăsit pe mine că m-a prins cu altu' în pat. Presupun că şi plângea când povestea, mai ales când îşi inventa detaliile dramatice în cap, ca să impresioneze prostimea ce avea timp să îl creadă. Mă rog, nu am replică la chestiile astea, mă amuz teribil, mai ales că ştiu perfect cu cine am de-a face, şi mă aştept mai devreme sau mai tărziu să se prindă şi alţii de chestia asta.

Fraţilor, faceţi ochii mari! Omul este mitoman, e bolnav, serios. Şi nu spun asta cu răutate, doamne fereşte, am încercat să-l vindec, dar am eşuat lamentabil şi când am obosit, am plecat mâncând pământul. Eu m-am măritat cu el când încă credeam că are o fostă prietenă în spital, în comă, cu care avusese un accident şi o lăsase legumă. Îmi spunea că îi plăteşte 300 euro pe lună maică-sii, pentru spitalizări şi tratamente şi ca să nu îl bage în puşcărie. Vă jur că plângea cănd îmi spunea cât regretă şi cât de mult o iubea. De abia după ce ne-am căsătorit, am aflat că nimic din astea nu era adevărat, erau purele lui invenţii. De ce, o să mă întrebaţi. Simplu. La vremea respectivă (adică acu' 4 ani) susţinea (minţea) că are motocicletă, un R1 ultimul model... iar când îi ziceam că vreau şi eu să mă plimbe, mă tot amâna, îmi tot inventa motive, ba că nu are ITP făcut, ba că e la un prieten în garaj şi nu are cheie, ba că şi-a pierdut cheile, iar când n-a mai avut ce să inventeze, mi-a zis, scurt pe doi, că el nu ia pasager, că are traume... adică tipa, accidentul, coma... etc.
Tot cam în acea perioadă a avut un accident într-adevăr cu o altă motocicletă (R1 îl vânduse şi îşi luase alta, hihihihi). Banii îi avea zice el de când muncise în Spania şi Portugalia într-o vară... de fapt erau de la cămătari, am aflat mai târziu când au venit la uşă la părinţii lui să-şi ceară drepturile. Dar să ne întoarcem la accident. Tocmai îşi luase motor, însă nu se învrednicise să-i schimbe numerele roşii, aşa că expiraseră... de asemenea nu se învrednicise nici să-şi ia carnet, deşi se lăuda CĂ COnduce de la 16 ani diverse tipuri de motoare şi că e expert. Evident a fost tras pe dreapta probabil într-un filtru ceva, iar el nu a vrut să oprească, a băgat viteză şi a fugit, însă 200 de metri mai încolo a căzut ca prostu' şi l-au prins poliţiştii, că altfel nu aveau cum să-l mai prindă probabil. Evident varianta oficială este că a fost urmărit de maşina de poliţie, la peste 200 de km la oră, pe bulevardul Dacia, în plină zi cu trafic, şi deşi mai avea puţin şi scăpa de ei, au tras în el fără somaţie şi l-au împuşcat în cot şi în umăr parcă (locaţia împuşcăturilor se schimba, pentru că uneori mai uita ce minţise ultima dată). Aşa explica el mai departe şi cum a scăpat de puşcărie, că cică domne, poliţiştii au renunţat la acuzaţii pentru că nu îl somaseră şi s-a căzut la pace. De fapt şi-au băgat pielea la saramură părinţii lui, au făcut credite la bănci ca să dea şpăgi pe la tribunale, să îi dispară filele de la dosar şi să scape numai cu amendă de 10 milioane. Dovada aici şi mai jos...

" [...]
Nici cu motocicleta nu le-a mers

In aceeasi noapte, pe Bulevardul Dacia, politistii au urmarit si un motociclist care a refuzat sa opreasca la semnalul agentilor de circulatie. In timpul urmaririi, fugarul a derapat si s-a ranit grav. Autoritatile au constatat ca acesta se numeste Adrian Ditu, are 22 de ani si nu avea permis. In plus, motocicleta Kawasaki pe care o conducea avea numar de inmatriculare fals."

De minciunile mici nici nu mai zic, că le-am şi uitat, eram deja obişnuită. Cine ştie câte minciuni le-a spus alor lui despre mine, şi câte mie despre ei. De exemplu, io ştiam că taică-su e evreu, aşa se lăuda pe la serviciu sau pe la prieteni... evident nu era aşa, a rămas taică-su mască atunci când a auzit. Şi altele... şi altele...

Şi uite d-aia nu pricep deloc, cum de oameni de la care aveam pretenţii, despre care aş fi vorbit numai cu cuvinte de laudă, cum de exemplu sunt unii colegi de-ai lui de kendo... repet, unii! ... cum de pun botul la vrăjeala lui? Asta ca să nu mai dezbatem problema de etică... cu sula şi prefectura... să se bage ei în viaţa mea persoanală, să emită judecăţi şi să decidă ei cine face şi cine nu mai face kendo în Ro. Oricum, bănuiesc că au aflat până acum, dacă nu, îi informez eu, KDD face kendo de multă vreme şi o duce foarte bine. Şi asta pentru că sunt alţi oameni de la care nu te aştepţi la aşa raţionamente logice, dar care au o capacitate deosebită de a trage linie şi de a concluziona: "Păi dacă pulă-bleagă ăla nu a fost în stare de ea, o fi fost prost, femeia are nevoi, nu o ţii aşa oricum, normal că s-a reorientat!"

Acu' de curând, altă ideea creaţă care i-a trecut prin cap viitorului meu fost soţ a fost să-mi strice casa... cum ar veni. Mă rog, nu e casa mea, stau cu chirie, aşa că m-a lucrat la proprietar. Fiind amic de-al lui, ăla a venit de curând prin ţară, s-au întâlnit şi s-a apucat evident să-i îndruge verzi şi uscate. Sunt curioasă de data asta cu câţi m-a prins în pat şi ce năstruşnicii am mai făcut. De asemenea, a omis să-şi reînnoiască acuzaţiile, cum că mai de mult proprietarul şi cu un amic de-al lui ar fi venit la noi în vizită şi i-ar fi furat ceasul Tissot. Chestia asta a susţinut-o de faţă cu mine, cu mama, cu persoana de la care primise ceasul şi chiar cu KDD. Fix asta uitase să-i zică, aşa că i-am zis-o eu. Evident a negat tot şi m-a acuzat că mint. Tipic. Mă rog, căcatul ăsta e nesemnificativ. Important e că mi-a stricat combinaţia cu proprietarul, care brusc încearcă să mă aburească pe mine că vrea sa vândă şi că deja are client (care probabil cumpără pe NeVe, că n-a venit nimeni la vizionare) şi mă obligă să mă mut cu căţel cu purcel, până la 31 ianuarie. Mă obligă vorba vine, e un fel de-a spune, nu are cum să mă oblige pentru că se ştie cu musca pe căciulă, poate fi prins oricând cu venituri din chirii nedeclarate.

Ehh, şi uite aşa ajungem iar la întrebarea de bază. Până la un punct l-am înţeles, dar acum nu mai reuşesc. Să zicem că o halesc şi p-asta. Ce-o să-mi mai facă apoi? Nu o să mai ştie unde stau, nu o să ştie unde lucrez, pe 27 ianuarie ne prezentăm şi la divorţ, deci terminăm şi cu actele, numele şi alte hărtii, KDD o să meargă la kendo în continuare, chiar dacă se pune şi Mortu' şi Dark Vader şi restul găştii şi în cap şi în cur şi de-a curmezişul. Şi atunci ce-o să-mi mai facă? Şi mai important de ce? Nu e el fericit acum? Aşa susţine. Deci ar trebui să-mi mulţumească. Dacă nu eram eu, să-l părăsesc, nu o mai întâlnea el pe Ea, tot kendoka, plină de bani, să îi cumpere motor nou, să îl ia la ea acasă, în casa ei proprietate personală, cu salariul ei de mii de euro (sau cel puţin aşa s-a laudat el, acuma... la ce antecedente are... nu prea mi-ar veni să cred). Dar el zice că pentru el e mai bine. De ce îmi poartă ranchiună şi se răzbună pe unde apucă? Mă depăşeşte.

De ce mă mai urăşte soacră-mea acum? A câştigat! I l-am dat înapoi pe băieţelul ei preţios. Am uitat să-i pun o fundă. Io zic că ar trebui să îmi mulţumească cu vârf şi îndesat. Deci toată lumea e happy, el e happy, mă-sa e happy, ta-su e happy. Păi dacă sunt happy, de ce îi roade invidia şi vor să-mi facă rău? Răspunsul e evident.

Din păcate pentru ei, nimic pe lumea asta nu are cum să-mi strice fericirea. Absolut nimic. Chirie îmi găsesc şi în altă parte, banii se fac, datoriile se plătesc, din greşeli învăţ. Şi cu cât se chinuie mai tare, cu atât mă amuz eu mai mult. Pentru că întotdeauna este atât de hilar să vezi cum se zbate un vierme mic, mic, micuţ, tăiat în bucăţele.

- later edit 1- Am modificat o frază mai sus. Am bolduit ceva prin ea. Enjoy!
- later edit 2 - Am pus şi linkul către ştirea cu accidentul, nu l-am găsit când am scris articolul.

De ce eşti anonim prost când poţi să fii un nimeni deştept?

2010-12-29T18:16:00.000+02:00

Pentru Anonimul care îşi varsă frustrările pe secţiunea de comentarii. Bah, nu le aprob decât dacă sunt decente. Dacă ai chef doar să înjuri şi să jigneşti îţi dau telefonu' lu' soacra-mea. În rest, pe blogul meu scriu ce vreau eu, despre cine vreau eu, cum vreau eu şi dacă nu îţi convine ceva, eşti liber să pleci dracului să-l citeşti pe sifiliticul şi curvarul de Eminescu şi să te dai cult. Că văd că la tine ăsta e etalon de inteligenţă. Eu nu am pretenţia că sunt elegantă şi distinsă, vorbesc ca la uşa cortului că aşa vreau eu, tai frunze la pisici şi fumez mentă dacă vreau, şi dacă mă cac pe foile de placintă de la Morăriţa, mă cac şi pe tine. Nu am nevoie de tine, nu fac bani din blog, scriu pentru cine apreciază stilul, nu îţi convine, la revedere.

O după amiază romantică

2010-12-15T23:30:00.003+02:00

În ciuda eforturilor mele, Moşu' n-a cooperat anul acesta... Nu am primit nici cizmuliţele acelea, nici altele... nici măcar nu am găsit ceva acolo, cât de mic, în unele mai vechi.E drept, nici nu le-am curaţat în prealabil... io speram la o pereche nouă. Totuşi, ca să mă consoleze şi să nu mai fiu supărată pe Moş, doi bărbaţi importanţi din viaţa mea s-au chinuit şi s-au dat peste cap de trei ori. Primul a fost Văru' Iaţcu, care a mers direct la sentiment şi ca un şantajist emoţional ce e, m-a atacat cu o cutie mare de Raffaello. Eforturile i-au fost răsplătite, întrucât a picat la ţanc pentru o şedinţă foto.

Al doilea reprezentant oficial al Moşului, venit direct din Italia, apărut din spuma mării Mediterane, al optulea pitic, uno pitico napolitano, potcovit cu 99 de ocale, di confezioni di machina i moltri altri piccoli rocordi... ti amo ti amo grazia mia cara, ti voglio bene da morire, da morire!!!!! Ufff, nu nu nu, am greşit eu! Al meu nu e din Napoli, e din Roma. Deşi nu s-ar zice, pentru că m-a scos la o după amiază romantică cu iz napoletan... şi cu pizza adevărată!

Gambino's e o pizzerie foarte bine situată, aproape de Piaţa Rosetti, într'un colţ de stradă cu deschidere mai mare de 90 de grade, ceea ce face ca aproape toate mesele din interior să fie situate la fereastră. Lumină difuză, decor "periculos", puteai destul de uşor să-ţi închipui că eşti printr-un cartier mafiot pe undeva. Chiar mă aşteptam să ne servească un tip la costum în dungi cu pantofi alb-negri şi pălărie. Din păcate am fost dezamăgită când a apărut un puştan blond, cam grăsuţ, în blugi şi tricou delivery. Aceeaşi problemă şi cu muzica. Mă aşteptam la nişte Frank Sinatra, Tony Bennett sau Dean Martin... da' de unde, mi-am "delectat" urechile cu Glen Medeiros asortat pe alocuri cu Lady Gaga şi New Kids on the Block. Adică o totală varză care nu avea nici o treabă cu locaţia respectivă.

Păcat de pizza. Sincer. Nu este cea mai extraordinară pizza pe care am mâncat-o (blatul mergea să fie mai subţire şi mai rumenit) însă respecta în mare măsură regulile italieneşti de servire. De asemenea, sortimentele erau foarte tradiţionale, nu foarte încărcate cu ingrediente, FĂRĂ ketchup sau alte porcării asimilate. Deci, per ansamblu, o pizza foarte bună pentru Bucureşti, însă nu foarte impresionantă atmosfera. Dacă aş fi în locul lor aş lucra mai mult la detalii.

KDD şi-a luat pizza cu prosciutto crudo şi rucola proaspătă pe deasupra, iar eu am optat pentru o pizza Gambino's, mai carnivoră şi cu ceva ciuperci şi legume prin ea. Le-am asortat regulamentar cu două pahare de vin roşu, ceea ce a mai dat un plus de farmec serii ce se lăsa. Evident eu visam că sunt în Italia, nu în Bucureştiul nostru prăfuit şi tern. Discuţiile interesante, amintirile de la Roma, pizza din farfurie, vinul din obraji, m-au dus toate din nou acolo. Ce fericire! Nici că puteam să primesc un cadou mai frumos. Poate doar o călătorie rapidă surpriză până acolo... asta dacă Moşul ar fi niţel mai bogat.

Mâine mergem din nou. Vine Moşu' şi mă ia de la coafor (da, mă fac frumoasă pentru sărbători) apoi facem o promenadă până la Gambino's. Nu ştiu încă ce voi comanda... dar dacă pierde Steaua în seara asta, îmi iau pizza napoletană!

Să mă cac în foile de plăcintă de la Morăriţa

2010-12-09T18:44:00.001+02:00

O sun pe mama.
- Mami, am făcut plăcintă de mere cu foi de la Morăriţa şi a ieşit ca un cur!!!

- De ce draga mea? Cum adică a ieşit ca un cur? Ce nu e bine?

- Păi, pe lângă faptul că foaia de deasupra s-a uscat şi s-a făcut ţăndări, firimituri, celelalte de dedesubt, efectiv nu se simt. Am tăiat feliile destul de mici, zici că mănânci numai mere. Îţi trebuie o linguriţă, nu poti să ţii felia în mână... zici că efectiv s-au topit foile şi au intrat în mere. Mi s-a părut mie ceva ciudat şi când am desfăcut pachetul, erau atât de subţiri că nu le puteai manevra, ziceai că sunt foi de ţigară. Am pus 4 foi dedesubt, 3 la mijloc şi 4 deasupra.

- Le-ai uns cu mult ulei?

- Nu, chiar mi s-a părut că am pus puţin. Deasupra am pus mai mult, să nu se usuce, şi tot s-a uscat şi s-a fărâmiţat de tot.

- Păi tu nu ştiai că Morăriţa sunt foarte proaste? Cumpără şi tu de la Bella, dacă vrei neapărat să faci cu foi d-astea. Dar mai bine îţi dau eu reţetă şi faci aluatul în casă, e mai sigur.

În concluzie, am pus cele 11 foi dintr-un pachet de Morăriţa la 1 kg de mere rase şi acum mănânc plăcinta cu mâna, că au dispărut foile miraculos. Să mă cac în foile de plăcintă de la Morăriţa, să daţi faliment, bah!

Să ştergem şi ultimele urme!

2010-12-08T22:13:00.000+02:00

După evenimentele neplăcute pentru unii şi plăcute pentru alţii, petrecute pe data de 13 mai 2010, m-am trezit cu inventarul obiectelor din casă un pic schimbat. Nu, nu m-au călcat hoţii, doar a plecat val vârtej, viitorul meu fost soţ. Şi când a plecat, nu s-a putut abţine să nu facă o interpretare proprie a piesei de teatru Carmen, el fiind în rolul principal. Cuprinsă de fiorul artistic, nu am băgat prea bine de seamă în ce constau bagajele cu pricina, aşa că, după cum vă spuneam, m-am trezit în minus la inventar.

Îmi lipseau, pe lângă bormaşină, fierăstrău electric şi o şurubelniţă jmecheră, şi alte categorii de obiecte, cum ar fi, grătarul de aragaz, nişte cărţi, pipa lu' tataie moştenire, un parfum de-al meu, şosete şi bikini. Era cât pe ce să rămân şi fără tigaia mea Tefal, primită cadou de la Iaţcu înainte să mă mărit, dar am salvat-o la timp. Ciudată listă aşa-i?. Nu înţeleg ce a avut cu bikinii şi şosetele, dar... hey, niciodată nu poţi să ştii ce fetişuri ciudate are omul. Poate acum îi poartă când doarme... sau i le-a dat soacră-mii să-mi facă vrăji pe ei... totul e posibil.

Ceea ce nu anticipasem eu... şi mai mult ca sigur nici el, a fost faptul că pe de altă parte, inventarul s-a dovedit pe alocuri pe plus, şi când zic pe alocuri, mă refer la 2 valize de haine, ceva pantofi şi adidaşi, vreo 4 geci de ski, cizme de motor, alte cărţi, o husă de shinai, dvd-uri originale cu Johnny Cash, tone de dvd-uri cu filme japoneze rare şi nişte patine de gheaţă primite cadou de la mă-sa acu' 3 ani de Crăciun. Dacă hainele au făcut fericiţi nişte nevoiaşi şi pe femeia de serviciu care le-a găsit la ghenă, altele s-au vândut pe okazii destul de repede. Astfel pot să anunţ cu mândrie că de mâine, un tip foarte simpatic, se va da pe gheaţă cu patinele lui aproape noi. A făcut şi o afacere bună, i le-am dat aproape moka, mai mult simbolic aşa, să mă simt şi eu bine (apropo, aţi văzut ce caritabilă sunt în ultima vreme?).

Mai am doar filmele japoneze, dacă le vrea cineva, să strige!

De un singur lucru mai trebuie să scap, şi asta cât mai repede. De nume! Nu de alta, dar la anu' fac 30 de ani şi vreau să mă prindă în calitate de Domnişoara S.

Să-mi fie de bine!

Colecţia mea de mini motociclete

2010-12-07T21:49:00.001+02:00

S-a dus. Gata. It's finished. Deşi nu aş fi crezut niciodată...

S-a întâmplat că într-o toamnă a anului 2006, mi-am luat carnet de categoria A. Fiind pasionată (a se citi disperată) tot ceea ce făceam în viaţă se lega automat de motociclete. Inclusiv nu scăpam nici o ocazie pe la vreo benzinărie sau printr-un supermarket, să-mi cumpăr câte un model de machetă pe două roţi. Aveam şi d-astea mai ieftine, replici ale variantelor de serie, dar şi unicate de competiţie, inscripţionate cu numerele piloţilor mei favoriţi.

Acasă la mama, le aveam la loc de cinste, deasupra noptierei, unde le aranjam cu sfinţenie, după culori, model, stand sau cric, ehee, un întreg ritual. Le ştergeam de praf în fiecare zi iar periodic le luam cu periuţa la curăţat prin locurile greu accesibile.

M-am măritat şi m-am mutat. La fel. Le-am pus pe birou, deasupra monitorului. Operaţiunile erau aceleaşi, deşi atunci un pic mai rare. Până într-o zi, undeva anul acesta, la puţin timp după ce m-am despărţit de fostu'... când, fiind atât de pline de praf, efectiv nu am mai avut chef să le curăţ. Mi-am dat seama că nici nu le mai admirasem de ceva vreme, treceam pe lângă ele şi nu le vedeam. Aşa că le-am luat frumos, pe toate 30 şi le-am pus într-o cutie, cutie pe care am pus-o în lada unei canapele. Acolo zac de ceva vreme, în ideea că poate... cândva... voi mai avea nevoie de ele.

Exact azi s-a întâmplat asta. Am primit un mail în care nişte cunoscuţi strângeau haine vechi şi jucării pentru o casă de copii din Vrancea. Nu e primul mail de acest gen, însă e primul căruia îi răspund. Pentru că fix atunci mi-am adus aminte de cutia mea cu motociclete, iar primul gând ce mi-a trecut prin cap a fost: Gata, le dau! Ce atâtea nostalgii, nu's bune! Hai sa fim serioşi, n-or să mai iasă din cutia aia, nu le voi mai expune eu vreodată prin bibliotecă sau birou, acolo or să putrezească. De ce să le mai păstrez? Pentru amintiri? Nu e destul.

Aşa că le-am dat. Recunosc, am păstrat una singură, o Yamaha de-a lui Valentino Rossi, de pe vremea când îl avea pe Fiat drept sponsor şi un costum oribil cu roz, bleu şi vernil. De restul se vor bucura începând de mâine nişte băieţi orfani. Şi dacă printre ei se va găsi măcar unul care să le etaleze, să le expună, să le cureţe cu periuţa, să organizeze curse cu ele, să adoarmă cu ele în pat şi să se viseze Vale Rossi când va fi mare... eu sunt fericită.

Dragă Moş Nicolae...

2010-12-06T00:54:00.001+02:00

Dacă îmi pun aceste cizmuliţe la uşă... sau la geam... sau lângă pat, unde îţi e ţie mai uşor să vii... primesc şi eu ceva?

Ce prostii vorbesc eu aicea? Adu cizmele!!! Mayala Reya Type Z... numa' vreo 200 de dolari. Pentru un Moş ca tine... n-ar trebui să fie o problemă! Te face pe tine o pereche de cizme? Hai teeeee roooooggggg! Te rog eu din tot sufleţelul meu amărât. Zi tu că nu sunt frumoase!

Despre... vreme!

2010-12-03T23:15:00.003+02:00

Nu am găsit un subiect mai bun de conversaţie. De fapt am o temă în cap, dar nu am voie să vorbesc despre ea, pentru că e prea devreme, este obsedant, enervez şi îmi iau capace. Crăciuuuun!!!! Crăăăăciiiuuuuun! Au pardon, la dracu' mi-a scăpat. Deci, ziceam... de vreme...

Acu' două zile plec io dimineaţă de acasă... şi prin dimineaţă vreau să spun vreo 1 şi ceva P.M., împreună cu jumătatea mea mai bună, îmbrăcaţi oarecum bine, la palton cu blană, cizmuliţe şi manşon. Drumurile urmau să ni se despartă pentru vreo 2-3 ore, dar urmau să ni se intersecteze mai apoi. Şi cum mergeam noi aşa agale, pe lângă Parcul Circului, admirând maşinile îngheţate artistic, s-au gândit drumurile astea ale noastre să ne unească pe vecie, prin puterea amintirii şi a hohotelor de râs.... Pe la clădirea aceea nouă din faţă de la ISPE, în timp ce păşeam ţanţoşi la braţ pe trotuarul suspect de lucios, elegantul meu companion începe să mă anunţe că i-au cam îngheţat urechile. Spun "începe", pentru că nu a apucat să termine şi nici eu nu am apucat să deschid gura să îi fac morală, că eu i-am zis să-şi ia căciulă, dar el, noooo, că nu e aşa frig, şi el e bărbat, rezistă... Când... am avut o revelaţie, am călătorit în timp 1 secundă şi ne-am trezit fix la orizontală... în timp ce maşinile circulau de jos în sus, clădirile atârnau în lateral, iar ceilalţi oameni, ciudat, mergeau pe pereţi, ca în Inception.

Eram tot la braţ, parcă aveam şi o discuţie însă ceva nu era în regulă. Ne-am dumirit repede şi am început, precum Bambi, să ne adunăm gionoatele de pe jos, ridicându-ne strategic întâi cu fundul în sus, cam cum făceam eu când aveam 1 an şi învăţam să merg. Partea interesantă era că deşi îmi găsisem un oarecare echilibru, nu mi-l puteam menţine, din cauză de râs. Şiţi voi expresiile alea cu "mă crăcănez de râs" şi "mă tăvălesc pe jos de râs". Eh, pun pariu că undeva în negura istoriei, un cetăţean le-a inventat după ce a păţit realmente la propriu acelaşi lucru, iar eu, la mii de ani distanţă, riscam să mă mai tăvălesc încă o dată pe jos, de data asta de râs, ca să am de ce să mă ridic şi eventual să mă mai lăţesc o dată. Bine că m-a potolit companionul cu un scurt "potoleşte-te muiere!"... deşi am râs pe înfundate încă o jumătate de oră după alunecoasele evenimente, ceea ce l-a adus la disperare şi a concluzionat: "Slavă domnului că nu am căzut numai eu, că nu suportam să râzi de mine jumătate de oră pe ceas!"

De la 1 decembrie, sunt în fibrilaţii. Fă curaţenie, bagă florile în casă, strânge decoraţiunile de toamnă din casă, aranjează-le frumos în pungi, şiiiiiiiii adu în casă iarna. Mi se suflă din stânga... "ai grijă ce scrii!!!" Dar nu scriu despre Crăciiiiuuuuuun, yeeee, Crăăăăăăciuuunnn! Nu, scriu de... iarnă. Chiar dacă deja am schimbat lenjeria de pat şi am pus una roşie cu brăduţi şi moşi, am pus perdelele roşii de Crăă.. pardon, de iarnă... în bucătărie mi-am scos şorţurile, prosoapele, manuşile, farfuriile, castroanele, cănile de Crăăăc.... de sezon!

Singurul lucru de care încă nu m-am atins este bradul. Da, bradul! Am brad artificial şi nu mi-l aduce Moşu' pe 24, că e târziu şi nu mă satur de el. Aşa că am negociat la sânge apariţia bradului după Moş Nicolae, eu vreau chiar pe 6, însă conform legilor negocierii (cine dracului le-a mai inventat şi pe-astea) am obţinut mijlocul perioadei, adică 11-12 decembrie. Deci mai am între 8 şi 9 zile până atunci. O să rezist eroic, însă nu garantez integritatea psihică a convieţuitorilor mei. Azi am ascultat 10 ore numai Christmas Carols, pentru că altfel nu puteam să fac ciorbiţă de perişoare şi chifteluţe... nu aveam spor!

Afară e cald, adică... e mai cald, s-a topit gheaţa, iar balconul meu izolat de primărie cu termopane şi polistiren, bălteşte de apă, pentru că aşa se fac lucrurile în România. Se numeşte treabă de mântuială, bătaie de joc, durere în cur, pe sistemul: E gratis, comentezi? Zi mersi că măcar ai un geam acolo de doamne ajută, să-ţi închidă balconul, dacă nu eram noi, dădeai zăpăda cu lopata. Ce contează că ploaia intră pe la toate încheieturile, cu toată spuma poliuretanică şi siliconul de pe margini.

Ehhh, ce vremuri!

Sfântul Andrei şi Dracul KDD

2010-12-01T01:36:00.003+02:00

Sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul pe meleagurile noastre, oamenii i-au atribuit, de-a lungul timpului, legende mitologice pline de fantezie.

Ziua de 30 noiembrie este cunoscută în popor şi ca "Ziua Lupului", când forţele malefice încep să acţioneze neîngrădit, lupii stau la pândă iar strigoii ies din morminte şi se luptă cu cei vii. De aceea, în noaptea Sfântului Andrei au loc o serie practici interesante de apărare dar şi de magie, dintre care unele se păstrează şi acum.

Aşa că să detaliem nişte superstiţii pe care le-am găsit la un rapid google.

1. În Moldova, există obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă dintr-o lingură de făină de grâu, una de apă şi una de sare, pe care o mănâncă la culcare. Băiatul pe care-l visează că le aduce apă în somn se spune că este viitorul lor soţ. Io zic să pună mai multă sare, ca să aibă şanse mai mari să i se facă sete. Şi dacă nu merge aşa, se poate încerca cu alcool. Se ştie din bătrâni că fetele bune sunt alea care beau apă dimineaţa...

2. În alte regiuni, fetele îşi ghicesc ursitul cu ajutorul parilor de la gard. Astfel, noaptea pe întuneric ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roşie. A doua zi merg să vadă cum le va fi alesul. Dacă parul este drept şi neted, viitorul soţ va fi tânăr şi frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt şi noduros, soţul va fi bătrân şi sărac, iar de va avea coaja groasă, va fi bogat. Aş putea să adaug că dacă lemnul e tare şi uscat, cel mai probabil ursitul este şi foarte potent, iar dacă fibra este moale şi măcinată, avem de-a face cu un ursit impotent şi probabil cu puţa mică... asta dacă şi coaja este netedă...

3. Pentru ca să se afle cât de rodnic va fi următorul an se pun boabe de grâu într-o strachină cu apă. Cât de des va răsări grâul, atât de bogată va fi recolta. P-asta o ştiam dar am uitat aseară să pun. Nu-i bai că oricum nu aveam rezultate bune, îl mâncau pisicile înainte să aflu cum va fi recolta de muşcate şi regina nopţii de pe balcon...

4. În această zi nu se dă de împrumut ori în dar căci vei păgubi. Eh, pe dracu, în principiu păgubeşti oricum, nu contează ziua în care dai în dar...

5. În unele sate din Oltenia copiii taie mlădiţe din meri, cireşi sau vişini şi le pun în apă ca să înmugurească până la Sfântul Vasile, când fac din ele sorcove. Şi p-asta o ştiam şi am uitat s-o fac, aşa că Dracul KDD a scăpat de sorcovit anul asta. Şi dacă are draci pe coadă îl sorcovesc oricum cu făcăleţul, deci nu-i musai să rup crengi.

6. Pentru a se feri ograda de lupi şi de strigoi, se ung cu usturoi parii gardului, pragul uşilor, clanţele şi fântânile. Preventiv mai bine ungi direct gâtlejul cu nişte mujdei ţărănesc cu pui la rotisor, sau fasole bătută sau nişte chiftele frumos mirositoare, şi nu numai că scapi de strigoi şi lupi, rezolvi şi jumate de suflare omenească pe o rază de jumătate de kilometru. Nu înţeleg totuşi de ce pisicile au dormit aseară în sufragerie... Hmmm...

7. Se mănâncă diverse usturoi şi plăcinte îndulcite. Vedeţi???? Exact ce ziceam!!! Deci am dreptate!!!!

8. Este o noapte când animalele vorbesc deoarece Sfântul Andrei este patronul lor, dar cine le aude este în pericol moarte. Acuma... am o dilemă. Io vorbesc deja cu Taku şi Bushy în pisicească... mai ales când avem diverse dispute şi chestii de împărţit, ceea ce înseamnă că ele sau io sunt în pericol de moarte. Io zic mai curând că ele, dacă le mai prinde dracu' suite pe masa de bucătărie sau cu botul în acvariu.

9. În ziua de 30 noiembrie nu se lucrează, nu se coase şi mai ales nu se împrumută şi nu se dă nimic din casă. Cei care nu respectă sărbătoarea se înbolnăvesc şi vor atrage pagubă asupra lor. De acord!!!!! În plus, nu se spală vase, nu se dă cu aspiratorul, nu se dă cu mopul, nu se duce gunoiul. Ah, iubesc ziua asta! Am voie să nu fac ce nu fac nici în rest dar mă simt vinovată....

10. Tot împotriva strigoilor, care ies de prin morminte şi îi molipsesc pe oameni cu diferite boli, bătrânii obişnuiau să ungă lucrurile cu 9 fire de usturoi, mâncând fiecare om din casă câte un fir. De soacră-mea am scăpat anul asta şi fără usturoi, în principiu pentru că i l-am dat pe trogloditul de fie-su înapoi la pachet şi cu moţ. Aşa că nu mă mai bântuie, slavă domnului!

11. În alte zone, se crede că strigoii sug sângele oamenilor. De aceea, toţi membrii familiei se ung cu usturoi pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile mâinii. O daaaa, aşa e! Uneori strigoii iau chip de om, de soacre în special, se fac fraţi cu sfinţii până trec puntea, îşi achiziţionează apă sfinţită, mir şi tămâie, apoi se duc pe la călugări să facă vrăji împotriva nurorilor. Alea mai deştepte (la nurori mă refer) bagă nişte fasole cu usturoi, şi dacă nu le doboară pe sus, în cateva ore sigur le doboară pe jos.

12. În Bucovina, înainte de Sfântul Andrei, femeile nu torc – „ca să nu toarcă lupii în casă”, iar de Sfântul Andrei nu mătură şi nu scot gunoiul din casă, nu se piaptănă (pieptenele reprezintă în basme pădurea) pentru a nu aduce lupul prin apropiere. Nu torc, garantez, toarce Taku pentru toţi, de nu se mai satură şi într-o zi o să doarmă pe balcon şi o să-l mănânce lupii.

A 13-a superstiţie v-o zic eu. Dacă aveţi vreun Andrei pe acasă, ţineţi bine de el, că nu numai că vă va aduce apă noaptea la pat, dar vă va duce şi gunoiul, vă va mânca şi usturoiul şi plăcintele îndulcite. Tot el vă scapă şi de lupi, şi de troglodiţi şi de soacre... iar dacă aveţi grijă constant ca glicemia lui să fie mare, vă garantez vrăji nocturne şi magii nebănuite.

La Multi Ani!

Jumătate de an...

2010-11-21T14:52:00.001+02:00

E noiembrie. Nici un eveniment. Nici o ocazie. Şi totuşi la mine printre florile de ghiveci, a crescut o glastră cu ceva special. Este atât de frumoasă că i-am făcut multe multe poze... şi vă arăt şi vouă două:

Apoi mi-am amintit că, deşi nu este nevoie de o ocazie ca să primesc aşa ceva, în noiembrie se fac 6 luni. Jumătate de an de linişte, de înţelegere, fără soacre nebune şi isterice, fără neamuri parvenite cu pretenţii, jumătate de an de sinceritate şi siguranţă, de atenţie necondiţionată şi răsfăţ maxim. Jumătate de an de când (încă neoficial) sunt iar Domnişoara S., statut pe care vreau să-l păstrez cât mai multă vreme posibil. Aşa m-am născut, mă defineşte şi nu vreau să mă mai schimb niciodată. Nu vreau să mai fiu "definită" niciodată ca "soţia cuiva", "Doamna X". Am zis!

Deocamdată admiraţi frumuseţea şi vă rog să vă aduceţi aminte şi de sora ei... ceva mai specială... de atunci...

L-am găsit!!!!

2010-11-20T12:13:00.002+02:00

Până la urmă s-a dovedit a fi oala cu cotoarele pentru peltea... De şurubel vorbesc. Da. Evident că era acolo, messy job finding it! Dacă era în mazăre, îl găseam repede, dacă era în dulceaţă, îl găseam când o puneam în borcane. Da el nuuuu, era fix în maglavaisul pentru peltea, pe care l-am stors prin tifon, după care a rezultat o masă fructoasă cremoasă căcăcioasă, prin care mi-am preumblat mâinile, în căutarea şurubelului, fir-ar el al naibii.

Din categoria... "Ce-ai mai făcut de data asta?"

2010-11-19T18:05:00.002+02:00

Episodul 1

Pleacă KDD la cumpărături, eu rămân acasă din cauză de diverse treburi. Vine omul incărcat de la Kaufland, duce gunoiul, apoi îmi prezintă speech-ul pregătit pentru produsele cumpărate în afara listei. Stabilim meniul zilei, ne apucăm de treabă...

Eu: "Ştii ce am făcut?"

El: "Ia uimeşte-mă!"

Eu: "Ştii farfuriile noastre alea două de sticlă transparentă, de la Ikea? Alea care îţi plac ţie?"

El: "Da, ce-i cu ele?"

Eu: "Ştii, una nu mai e. Am spart-o din greşeală!"

El: "Haidi măh, la dracu', şi îmi plăceau farfuriile alea. A fost din greşeală sau nu ştiai cum să-mi spui ca vrei să mergem la Ikea?"

Eu: "Din greşeală, îţi jur!"

El: " Bineeee..."

Episodul 2

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă din cauză de obsesie Sims 3 World Adventures. Între timp, ca să nu-mi iau cafteală pe spinare, mă apuc şi eu de ochii lumii să fac puţină curăţenie prin bucătărie. Vine acasă, mâncăm...

Eu: "Ştii platoul ăla mare mare de ceramică de la Korund?"

El: "Nu-l ştiu, dar presupun că nici nu o să-l mai ştiu vreodată... nu?"

Eu: "Aaaaaa, nu, cum să nu, ba da, uite-l, l-am spart doar în 4 bucăţi, io zic că se lipeşte. Mi-l lipeşti tu te rog? Şi oricum e un platou, când servesc diverse pe el, pun frunze de salată decor, şi nu se vede crăpătura. Plus că îi adaugă un aer mai vechi, mai nobil, mai valoros. Merge?"

El: "Mă doare capul, nu mai pot!"

Episodul 3

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă să fierb dulceaţa de gutui şi pelteaua şi să fac o mâncare de mazăre. Vine acasă... îmi aduce ouă să fac şi frigănele... până să mă apuc de ele... zic:

Eu: "Ştii capacul ăla mare universal de sticlă, căruia i-am înşurubat eu azi mai bine mânerul?"

El: "Ooo, Doamne, ce-ai mai făcut? Lasă-mă să ghicesc, trebuie să uit de capacul ăla nu?"

Eu: "Aaaaa, nu, nu l-am spart. E ok... dar ştii... mânerul de care apuci să nu te frigi, e fixat pe partea cealaltă cu un şurubel... pe care doar ce îl fixasem... şi nu ştiu cum, era capacul pus pe o oală, şi când am ridicat, am rămas cu mânerul în mână, ceea ce mă duce cu gândul că şurubelul de pe partea cealaltă a căzut într-o oală. Ceea ce mă aduce de fapt la problema de bază, şi anume... În care oală a căzut şurubelul: în oala în care fierb dulceaţa, în oala în care fierb cotoarele pentru peltea, sau în aia cu mazăre? De ce mă întreb asta? Pentru că eu nu mai stiu pe care oală era capacul când am apucat de el."

El: (râsete cu lacrimi) "Nu mai pot, m-ai înnebunit, io zic să stai liniştită poate dărâmi blocul sau ceva. De acum în colo când vin acasă, te întreb direct: Ce-ai mai făcut de data asta? Ce-ai mai spart, ce-ai mai distrus? Ca să nu-ţi mai pierzi timpul cu introduceri şi explicaţii. E bine aşa?"

The End

Întrebare retorică...

2010-11-09T15:04:00.003+02:00

Cum reacţionezi atunci când un prieten aflat în vizită la masă, la tine acasă... după câteva ore considerând el că i s-a făcut foame iar, se duce pur şi simplu la frigider, îl deschide şi se autoserveşte?

Vă întreb pentru că eu nu am mai păţit aşa ceva până acum şi habar nu am cum se reacţionează în astfel de cazuri! După umila mea părere, poate nu foarte avizată, maxim de familiaritate permis între două persoane, chiar şi prieteni, este autoservirea din frigider după o întrebare prealabilă. Adică ceva de genul, prietene, mi s-a cam făcut foame, ai ceva de mâncare? Evident, eu ca gazdă aş avea două opţiuni, ori mă duc şi îi pregătesc omului ceva... ori dacă mi-e lene sau am încredere maximă în persoana respectivă... îi zic: "Du-te şi tu în frigider şi vezi ce găseşti." Eventual îi dau indicaţii unde e pâinea, ca să nu stea să o caute.

Şi dacă, să presupunem, cineva ar face aşa ceva... care ar fi cauza? E proastă creştere, lipsă de educaţie, bădărănism şi nesimţire înnăscute? Nu dau cu paru'... zic şi io... sau poate omu' se simte atât de apropiat de mine, like family şi mă iubeşte atât de tare, încât s-a simţit exact ca la el acasă. Ceea ce e frumos, nu? Însă de ce nu se simte ca acasă, să spele şi vasele, aragazul şi poate să dea şi cu mopul?

Întreb şi eu...

Lansare blog nou

2010-11-06T21:50:00.001+02:00

Dragii mei, sunt mândră să vă anunț lansarea celui de-al doilea blog al meu, un blog oarecum culinar, spun oarecum, deoarece pentru moment va conține numai diverse dulciuri și prăjituri, pe care le scot la vânzare. Deocamdată voi publica poze mai vechi, cu torturi și prăjituri preparate de-a lungul vremii, iar pe măsură ce voi mai primi comenzi, voi adăuga (sper eu) poze din ce în ce mai bune. Oricum, important este să gustați o dată și vă garantez că veți deveni clienți fideli.
Micul meu magazin virtual se numește La Cucina della Principessa, unde vă aștept cu drag să vă delectați și poate să comandați ceva bunătăți... Mi se șoptește din culise că deja aș avea două comenzi, așa că mai bine mă pun pe treabă și las vorbăria pentru altă dată.

Hai cu diabetul, neamule!

Din copilărie...

2010-11-06T00:14:00.001+02:00

Știți ce am mâncat eu azi? Nici dacă vă dau o sută de indicii, nu nimeriți. Bine, excludem variantele pornografico-sadistice ale lui Iațcu, ce va avea o plăcere nebună să NU nimerească varianta corectă...
Mă situam eu așa în impas culinar... în ceea ce privește deserturile mai ales... și cum am pe cap un copil deghizat în adult, care bate din picior la fiecare 2 zile și întreabă: Ce prăjitură mai faci? Eu ce mănânc dulce acum? Îmi scade glicemia și mor, o să mă ai pe conștiință... fă ceva dulce repede, până nu leșin! ... îți vine să te iei cu mâinile de cap și să te prefaci moartă. Am făcut tot felul de torturi, de prăjituri sofisticate, fine și elegante, cu care am impresionat diverși degustători... așa că în seara asta era cazul de ceva simplu, surprinzător de simplu, cu parfum de epocă ceaușistă, răsărit fix din copilăria mea... (era să zic "de mult apusă" dar ar fi păcat să vă mint)... și anume... tanananaa... măr ras cu biscuiți.

Unii au așa ceva în alimentație de pe la 5 luni, eu nu știu de la cât l-am avut, dar îmi amintesc foarte bine că aveam 5-6 ani și mâncam porția fratelui meu abia născut... apoi la grădiniță de abia îl așteptam... apoi ultima oară cred că am mâncat așa ceva, când aveam puțin peste 15 ani. Țâfnosul meu, la fel, ultima amintire pe care a putut-o găsi era undeva pe la 8-10 ani... deci nu văd aici nici un motiv pentru care doi adulți aflați în prag de 30 de ani, să nu poată să se delecteze cu probabil cel mai delicios desert posibil... desertul copilăriei.

Se face și repede. Se rad ionatanele rapid (cu tot cu coajă... că acum avem dinți), se amestecă cu zahăr, apoi se zdrobesc biscuiții și se pun împreună. Se omogenizează bine, se iau doua linguri și se începe dezmățul. Cine pișă ochii primul, spală vasele.

Noapte bună dragi copii!

Pitbulitza la rugby

2010-11-05T00:36:00.003+02:00

Am trăit s-o văd și pe-asta. După ce am epuizat fotbalul și la oină încă nu am ajuns, m-am reprofilat pe rugby. Oricum mă cam săturasem de pițipoancele alea de la fotbal, care varsă lacrimi de crocodili dacă se lovesc la un degețel și se tăvălesc în chinuri la cel mai mic contact cu iarba. Și nu vorbesc neapărat de campionatul nostru autohton, mă refer și la Il Calcio, Primera Division sau chiar Premier League, cu care sunt bombardată în ultima vreme. Probabil că Universul a aranjat să ajung pe la niște semifinale de Cupa de Rugby... să văd acolo cu adevărat ce înseamnă sport dur. Și am văzut... Grivița cu Baia Mare.
Niște namile 4x4, rași în cap, cu niște tricouri mulate pe ei (care mie cred că mi-ar fi venit cămăși de noapte până în pământ) care urlau unii la alții, se trânteau, se tăvăleau, se placau, își zdruncinau organele interne și creierii, se amestecau bine de tot... și n-aveau nici pe dracu. Un pâs nu auzeai! N-am înțeles eu foarte bine de ce făceau ei grămezile alea, când de fapt mingea era la un singur băiat care o dădea la mama dracu'... la un alt băiat, asupra căruia se năpusteau vreo 7-8 namile d-alea, îl puneau jos de nu se mai vedea săracu' de sub amestecătura aia (meleu îi zice... am aflat)... apoi ca prin minune, de dedesubt de undeva, țâșnea mingea iar și o luau de la capăt. Apoi un nene d-ăla cât șifonierul meu din dormitor, făcea o magie și reușea să fixeze mingea ovală în iarbă, cu ovalul în sus, fără să se miște....
Complicat joc. Duminică mă duc din nou și mă voi documenta intens, trebuie să știu și eu să recunosc o fază importantă ca să țip, sau să știu când să vociferez și să admonestez arbitrul că nu a văzut o infracțiune importantă, sau să dau indicații jucătorilor când pasează, ceea ce probabil îi va ajuta la eseuri, că eu văd mai de sus situația, ei sunt acolo ocupați în gramadă și nu văd lucrurile în ansamblu cum le văd eu (observați că jargonul specific deja mi l-am format... e un pas important).
Interesant de menționat este că au mici, bere, vin fiert, intrarea este liberă și toată lumea este binevoitoare să-și explice ce se întâmplă în teren. Deși momentan mă depășește total, am reținut totuși că rugby-ul este un sport de golani jucat de domni, spre deosebire de fotbal, care este un sport de domni, jucat de golani. Hmmm... Voi aprofunda această teorie, la Steaua cu Timișoara. Cică îi bate Steaua sigur, așa am auzit.

Eat, pray, love ... alt titlu mai original n-am găsit...

2010-10-24T16:28:00.002+03:00

Mi-am achiziționat de curând cartea scrisă de Elizabeth Gilbert... mânată mai curând de review-urile proaste primite de filmul cu același nume. Nu pot să mă pronunț încă, probabil voi merge să văd și filmul, din curiozitate măcar, deși mulți din cei care au citit cartea sunt de părere că filmul este mult mai slab, kitschios și nu reușește să prindă esența poveștii. Vom vedea!
Am citit deja mai bine de două treimi și pot să vă spun că prima parte, cea cu Italia, a fost cea mai grea încercare. Tipa petrece patru luni în Roma și în împrejurimi în căutarea plăcerii, plăcere care îi aduce 12 kg în plus. Odios! Cu fiecare frază în care descria locuri pe unde am fost și eu și m-am plimbat, pe unde am simțit lucruri asemănătoare cu lucrurile simțite de ea... mă apucau toții dracii de burtă și mă chinuiau amarnic! Numai când vedeam că iar zice ceva de gelato, sau de diverse tipuri de spaghetti... sau de cum a fost ea la meci în galeria lui Lazio, sau de cum își compunea topul celor mai frumoase fântâni din Roma... mă tăvăleam în chinuri și scoteam cele mai groaznice și oribile zgomote scoase de vreun umanoid vreodată.
Deci dacă ai fost în Roma, ți-e dor de ea atât de mult încât te doare carnea pe tine... cu siguranță nu este o idee bună să citești cartea asta. Îți faci sânge rău degeaba, umpli role întregi de șervețele cu lacrimi și te alegi și cu insomnie. Mai bine stai în banca ta și vezi un documentar despre Lagos de exemplu.

Până la urmă a fost și o parte bună în toată suferința asta... bucătarul meu personal mi-a gătit niște Carbonara, poate poate îmi mai trece supărarea și nu mi se mai înnoadă lacrimile în barbă.

Mi-e greu să cred că mai există cineva pe planeta asta să nu fi mâncat carbonara, însă la cum am observat că se prepară acest fel în Ro, parcă aș reveni asupra declarației de mai sus. Să ne înțelegem. Ingredientele din carbonara sunt urmatoarele: spaghetti (sau alte paste lungi, ca tagliatelle sau bucatini), guanciale (un fel de șuncă scoasă de pe burta porcului sau de pe spate, ce conține și mușchi și grăsime „nobilă” cum îi zic italienii), ouă, ulei de măsline, sare, piper și niște pecorino pe deasupra (un fel de parmezan făcut din lapte de oaie).
Mai nou, în bucătăria romană, se înlocuiește guanciale cu pancetta, care este mai puțin grasă, iar pecorino cu parmigiano, că e din vacă și are o aromă mai acceptabilă. La o adică, romanii pot să varieze după propriul plac, doar ei au inventat rețeta.
Ceea ce mă deranjează însă este obiceiul românilor de a înlocui guanciale sau pancetta cu kaizerul afumat, ouăle cu smântâna... și mai nou până și spaghettele cu penne sau alte paste scurte. Pai, prietene, aia nu mai e carbonara... Hai să trecem cu vederea partea cu kaizerul, că mai greu găsești pancetta pe aceste meleaguri... merge și partea cu parmigiano, pe-ăsta îl găsești. pecorino nu. Plus că o faci la tine acasă, să zicem că e problema ta, dar când o servești în restaurant, e o rușine. De ce este o rușine? Pentru că asta dovedește faptul că ești un bucătar incompetent... și nu pentru că nu cunoști rețeta... ci pentru că nu ești în stare să o faci.
Să mă explic. Secretul în carbonara este oul (unii bucătari italieni nu pun toate albușurile, păstrează doar o parte din ele). Oul în conbinație cu spaghettele scurse și încă fierbinți, amestecate energic și ținute pe foc câteva minute, se transformă efectiv în cremă. O cremă spumoasă care leaga spaghettele între ele și le dă savoarea aia specială. Numai că dacă nu ești atent și temperatura este prea mare, oul se incheagă și se brânzește. Exact ca la sosul de „boules de neige”, pentru cine cunoaște problema.
Din această cauză bucătăria americană a înlocuit ouăle aprope de tot cu smântână. Aia nu se taie, nu se brânzește, e mai cremoasă... gata, ai făcut carbonara! Până la urmă... fie la ei ei acolo... dar noi, NOI! care ne mândrim că am muncit în Italia și am adus valută în țară, noi care am tocit punțile vapoarelor de croazieră, tocmai noi românii, care aproape am invadat Italia, la dracu', tocmai noi copiem făcăturile americane și nu suntem în stare să facem o carbonara ca la mama ei acasă?
Așa am făcut și cu pizza... douăsutedemilioane de ingrediente pe metru pătrat, amestecături haotice de gusturi și nici una să se apropie măcar un pic de ideea italiană de pizza. La dracu', ei au inventat-o! Nu americanii grași și leneși, ce o manâncă la TV, alături de o bere răsuflată. Mă bucur totuși, deoarece am văzut că începe să se modifice mentalitatea asta... Probabil vin românii deșteptați din Italia și își deschid mic localuri în care încearcă să reproducă spiritul local. Dacă o țin tot așa, poate se schimbă și celelalte rețete. Poate voi ajunge să mănânc o carbonara adevărată fără smântână, undeva în România.

Până atunci mă duc să mă delectez cu niște fussillini cu sos de ton în care am pus de fantezie un micuț gogoșar foarte roșu cules de pe la mamaie din grădină... gogoșar care s-a nimerit să fie iute și eu să nu știu... Aaa nu, problema nu era de rețetă, că oricum necesita niște peperoncini drăcoși, problema era că m-am scărpinat pe la nas după ce l-am tocat... Adicăăă... s-a-nțeles!