duminică, 1 martie 2015

Procida, insula pierdută în care fugi de acasă


Nu știu cât e de pierdută, dar cu cât ar fi mai mult, cu atât mai bine, să rămână așa să nu o mai găsească nimeni. Pentru că atunci când o să locuiesc eu în Capri și o să mă cert cu KdD, o să trântesc ușa de la intrare, o să mă sui în barcă și o să fug în Procida. Am decis. O să am și un apartamențel numai al meu, micuț, cu verandă și cu poartă neacoperită... ca să poată să îl plouă artistic pe KdD atunci când vine cu flori să ne împăcăm. Nu, el nu o să vină cu barca, aia e la mine, el vine cu traghetto Caremar.


*nu, nu am făcut eu poza asta, logic, eu am ajuns acolo cu vaporașul, ne concentrăm și noi puțin?

Așadar Procida, o bomboană de insulă. 3,7 km pătrați, fără să includem prelungirea Vivara, că oricum e rezervație naturală și mai mereu închisă. Zic ăștia pe wikipedia că are 16 km perimetru, dar mi se pare mult rău, cred că au socotit-o și pe aia mică, altfel nu imi explic. Dacă iți iei o sticlă de apă la tine poți să faci jogging în jurul ei și nu obosești. Are 11.000 de locuitori, cam la limită pentru crizele mele de mizantropie...  de la 10 mii în sus apar atacurile de panică... dar să zicem că e suportabil având în vedere că sunt foarte puțini turiști extrasezon.

Alte emoții negative nu văd să îmi provoace, vulcanii din erupțiile cărora s-a format acu' 17.000 de ani sunt complet stinși, cuminți, tăcuți, ba chiar cică complet sub apă. Deci uzi! N-avem de ce să ne ingrijorăm. Până și zona vulcanică de 15 km pătrați din care face parte, numită Campi Flegrei, e destul de amorțită. Doar niște vulcănei adormiți, niște revărsări hidrotermale și rabufniri de gaze: vezi Solfatara din Pozzuoli, unde se zice că ar fi sediul central al zeului Vulcan (aka Hefaistos, că mie îmi plac mai mult ăia greci).

De istorie nu v-aș zice, că nici eu nu am prins nimic, îmbârligătură mai ceva ca la Capri. Pe scurt, știm de existența insuliței de prin secolul 17 î.e.n... și bineînțeles nu numai noi știm ci și grămezi de nații barbare invadatoare: goți, vandali, apoi sarazini. Mai târziu... în funcție de cum bătea vântul la Napoli, așa adia și prin Procida: ori cu normanzii, sau poate cu șvabii, chiar cu aragonezii, habsburgi sau burboni. Ciorbă de potroace. Noroc că în secolul 19 s-a unit Italia și s-au calmat lucrurile. Oricum nimeni nu știe de unde vine numele, doar ipoteze neconfirmate, ca să o lămurim și p-asta.

Acum după ce v-am spus o gramadă de lucruri neinteresante, ajung și la Anno Domini 2014 (era să scriu Ano, ca să aibă ce să comenteze Italianca) când Principessa Pit a călcat delicat cu gheata pe pontonul din Marina Grande. Să nu vă ducă în eroare numele, numai Grande nu e.




Nu, e clar, nu e grande, dar e mozzafiato. Vă jur, rivalizează cu aia din Capri, însă nu e așa glamour, e mai... rustică, mai mică, mai naturală, mai veche, mai brută, mai... neturistică. Adică, mai... aproape de perfecțiune! Fiind octombrie, singurii turiști rătăciți erau de fapt în stop scurt în drum spre Ischia... numai noi ne-am trântit bagajele în fața birourilor de la MI.RA Tour, nerăbdători să ajungem în apartamentul închiriat pentru (din păcate) doar 2 nopți. A venit rapid o gagicuță simpatică foc, călare pe un scuter la fel de mic ca ea, dar care cântărea mai puțin decât aparatul dentar cu floricele pe care nu am înțeles de ce îl purta. Ne-a făcut repede formalitățile apoi a chemat un nene trecut bine de a doua tinerețe să ne conducă și pe noi și mai ales pe bagaje la vila cu apartamente. Noi nedumeriți. Pe hartă nu numai că părea, dar chiar era extrem de puțin de mers până acolo, să zicem 200 metri pe o alee îngustă. Gagicuța, nu, nu, nu și nu, vă ducem noi! Nu am avut cum să ne extragem din situație, așa că ne-am pus pe așteptat și până la urmă nu ne-a părut rău. Chiar dacă a trebuit să ocolim jumătate de insulă, evitând arterele pietonale, măcar ne-am plimbat cuuuu, ta-daaaaaaa:

 

APE!!! Și nu orice ape, ci un ape microtaxi. Deci după normal taxi, expres, avion, autobuz, metrou (subteran și suprateran), vaporaș... cum vă explicam în episodul anterior, ne-am trezit în al șaptelea mijloc de locomoție pe ziua aceea! Ieee! Nici nu știam ce sentimente să avem față de creatură, zic mamă ne pun aștia să dăm din picioare în stil The Flintstones. mai bine nu stăm pe aceeași parte că ne răsturnăm. Dar nu, am ajuns întregi la apartament și ca orice femeie care se respectă, m-am dat jos din... corcoduș și am miorlăit că mai vreau o dată.

Apartamentul de altfel superb (ca să trecem repede la alt subiect așa cum trecem pe lângă vitrinele cu pantofi scumpi), bucătărie dotată cu orice îți trece prin cap, un salonaș mic cu canapea și un dormitor cam de 2 ori mai mare. Deci oamenii au ințeles. Au înțeles că nu ai ce să cauți în sufragerie când ești în vacanță, ci mai curând te interesează dacă sunt draperii la dormitor. Erau. Și pat serios, de oameni cu intenții sănătoase, nu două alăturate. Solid. Forjat. Treabă profesionistă.

Ăsta e momentul când tragi aer in piept, te trântești cu avânt, te întinzi din toate balamalele și te gândești: aaaaaah, sunt în vacanță! Ce facem mai întâi? Și sunt atât de multe și nu știi cu ce să începi, dar cum se apropia seara, ne-am rezumat la găsirea unui supermarket cu sezon deschis la vânătoare de fripturi și sticle de vin, apoi o plimbare până la Farul din Punta Pioppeto.


Vă pun o hartă dar nu se înțelege mare lucru din ea. Ideea era că am rămas tot in nord, pe partea cu portul și dacă am fi știut să ne grăbim un pic, am fi găsit o poziție mult mai bună de urmărit apusul. Așa ne-am mulțumit cu jumătate de cer sângeriu dar cu o superbă panoramă asupra Marina Grande în noapte.


Romantic, ce să mai... mai ales că eu eram să irosesc chiloții de câteva ori la ce întuneric era... și ce vegetație sălbatică... și ce zgomote ciudate... și ce far părăginit... Să vă explic, am fost și a doua zi pe lumină acolo, cam despre asta de vorba:


Am bâjbâit cu lumina de la telefon și ne gândeam că fix așa încep de obicei filmele de groază, doi tineri romantici în căutare de aventură, căsăpiți bestial de vreo creatură. Cum ziceam, romantic. Dar, dacă vă scriu acum, e clar că am supraviețuit, cel puțin în varianta asta de realitate, de alea paralele nu vreau să îmi imaginez nimic.

N-a supraviețuit în schimb friptura și sticla de vin. După care am rupt patul... la figurat vorbind, pentru că eram atât de obosită de nici nu știu cum am putut să duc toată agitația asta. Dar na, zilele de sclavie diferă de zilele de vacanță, așa cum diferă legile fizicii în vid față de cele în gravitație.

Mâine explorăm Procida, toată ziua în toată splendoarea ei, evident păstrez ce e mai bun la sfârșit, chiar înainte de următoarea noastră destinație.

-  va urma -
   

Niciun comentariu: