duminică, 1 februarie 2015

București - Procida, în 7 pași simpli


Știți ce îmi place mie cel mai tare când plec în vacanță? Da' tare de tot, de nu mai pot, mor! N-o sa ghiciți niciodată. Trezitul de dimineață! Atât de tare mă dau în vânt după astfel de activități - nici nu știu cum să le zic... matinale? nocturne? zombie poate? ora 3 le are pe toate! - încât voi investi serios în cercetarea teleportării. În alți ani nici nu mă mai complicam, făceam bagaje lângă o farfurie de cartofi prăjiți și o sticlă de vin, apoi plecam direct la aeroport.
De data asta însă, KdD fiind deja plecat, am încercat să fiu cuminte. M-am băgat în pat la 10, am adormit la 12 și m-am trezit evident la 3. Bagaj făcut, mâncat ceva rapid ca să nu facă grevă familia de șoareci, locatari ai stomacului meu, derulat încă o dată (a nuștiucâta oară!!!) lista cu ce trebuia să mai iau, buletin checked, bilet avion checked, așadar arrivederci, ci vediamo! Sărit în taxi, prins 783-ul de aeroport, la 5 deja făcusem controlul de securitate și așteptam îmbarcarea.

Era prima dată când zburam la Napoli. De obicei plecam din Roma. Lângă mine o famelie de colorați mirositori. Cu tot cu plozi, unii bebeluși. Nici unul nu știa să citească și învârteau biletele între ei că nu știau care al cui e. Splendid. Și eu care mă plângeam de țăranii de pe ruta Roma... Retrag! Noroc că jumătate din avion era gol și m-am refugiat undeva în spate unde am băgat somn serios.

Cât am zburat deasupra norilor a fost bine. Aproape de Napoli însă, când am început coborârea, grămezi grămezi de nori, unii mai fioroși ca alții. Nu știu ce imagine vă faceți voi, dar nu erau din ăia pe care stau ingerași supraponderali cântând la harpă. Săracul avion parcă era pe un roller coaster invizibil și pentru prima dată am văzut stewardese panicate. Vă jur am crezut că nu mai ajung... și de fapt nu mi-era frică de prăbușire, ci efectiv nu mai suportam starea aia de rău. Vă spun, Eistein are dreptate, percepția timpului e relativă, poate părea o veșnicie dacă faci pipi pe tine și nu nimerești cheia în broască... Dar, dacă stau acum și scriu, înseamnă că am aterizat până la urmă. Și da, primul drum a fost la baie.

Ora 7 în Capodichino e sumbră rău. Știi că ai ajuns în Napoli după abundența ș-urilor, gunoaielor și operelor de artă de pe ziduri. Noroc că sunt fată descurcăreață și știu regulile de bază: a se evita românii și țiganii, a nu se scoate harta în public, a se merge hotărât ca și cum ai o direcție cunoscută. Dacă urmezi aceste simple indicații, ieși cu bine din zona aeroportului și ajungi la stația de autobuz. De asemenea e bine să ai mărunțiș la tine, că dacă te duci să schimbi o hârtie de 100 euro pentru un bilet de autobuz la o benzinărie izolată... te poți trezi cu 5 euro mai puțin la rest și trebuie să parlamentezi în limbajul semnelor ca să îi recuperezi.

Din păcate, în timp ce așteptam autobuzul U182 în Maddalena, nu am putut să mă țin de prima regulă, întrucât m-am trezit cu șatra de țigani lângă mine. M-am întors inutil cu spatele ca să mă fac că plouă, chiar vroiam să ridic telefonul și să vorbesc la el în engleză, latină sau pakistaneză... dar fusesem reperată și deja asaltată cu întrebări. Din fericire mergeau în altă parte însă tot am numărat secundele și minutele până a venit autobuzul, când... stupoare! Deși nu era ce le trebuia lor, s-au suit și ei, fix lângă mine, continuând să mă întrebe unde e Stazione Centrale și ce treabă am eu în Napoli. După jumătate de oră în trafic, 10 stații și o mie de priviri ascuțite de la napoletani, a dat domnu' și am scăpat de ei... însă onoarea, la revedere, a rămas nereperată.

În Piazza Cavour râdeam în sinea mea, cum ar fi să mă întâlnesc cu ei și la metrou. Evident era imposibil. Dar m-am uitat în jur, ca să fiu sigură. Am coborât liniștită, doar ca să descopăr că am scăpat de țiganii noștri doar ca să dau de țiganii lor. Specie hibridă de italian de sud, cu cocalar de-al nostru, îmbrăcat din cap până în picioare cu fake-uri și iPhone, gălăgioși și plini de gestică. Nu știu unde dracului se duceau, păreau liceeni, studenți, undeva pe acolo, au coborât toți la Campi Flegrei, așa că am mai avut și eu câteva stații de liniște până ajungeam la Pozzuoli unde urma să mă întâlnesc cu al meu prinț pe cal alb. Între timp trenul ieșise la suprafață și mergea pe marginea falezei, nu vă spun ce priveliști, ce aer, ce apă, ce soare,. Îmi trecea și oboseala, și răul, și jena și tot.

Când am pus piciorul pe peronul gării Pozzuoli Solfatara eram ca nouă. L-am căutat cu privirea pe KdD și preț de 2 minute până l-am găsit, am avut numai imagini violente cu ce i-aș fi făcut dacă nu era acolo. Așa fac femeile, când le apucă dragul și dorul. Dar spre norocul lui, mă aștepta, și zâmbea și îi era așa de dor de mine... că s-a pornit o briză, și mi-a fluturat părul (deși era prins, ciudat!) și am alergat așa în slow motion spre el cu fusta fluturându-mi (pardon, eram în blugi) iar el m-a ridicat în brațe și m-a răsucit până mi-au amețit pantofiorii roșii de lac cu toc (trecem peste faptul că eram în adidași și că nu putea să mă ia în brațe că aveam bagaje și erau grele). Angajații de la TrenItalia cântau la viori, le țineau isonul vrăbiuțele, ceasul gării ticăia în ritmul inimilor noaste, bla bla bla, din-astea, știți voi.

Și am mâncat cele mai bune chipsuri ever, fix acolo în gară, la ce foame aveam. Băgam cu două mâini și totuși  puteam să și vorbesc. Am turuit 20 de minute, KdD n-a scos o vorbă. Apoi am respirat. Uimitor de cât de mult timp se poate lipsi omul de oxigen. Hm!

Aparent în Pozzuoli nu e nimic de văzut sau am nimerit noi prost. La Anfiteatro Flavio intrarea era 8 euro ca să vezi niște chietre mult mai puțin spectaculoase decât Colosseo. Am făcut niște poze prin gard și am mers mai departe. Zic hai să mergem să vedem Domul, e o zonă arheologică unde se pot vedea chestii și intrarea era 4 euro, așa scria pe net. Nu scria însă și că tot situl era închis, se făceau lucrări de restaurare. La vulcanul Solfatara chiar nu mai aveam timp să ajungem, fiind în celalalt capăt al orașului... așa că am mai vizitat ce am mai vizitat (sic!, noi și cu pisoiul de pe acoperiș) apoi ne-am trântit pe prima bancă de pe Lungomare cu un gelato imens în mână... pe mână... pe față... pe blugi.




Da, în zare este Capri. Mai aproape de atât nu voi fi fost de data aceea...
Dar să trecem rapid peste momentul de nostalgie/tristețe... pentru că avem în față o vacanță ce se va dovedi absolut superbă, atât de superbă încât mă simt puțintel vinovată față de iubirea vieții mele Capri. Șșșșt!

Dacă am văzut cum stă treaba cu Pozzuoli, am abandonat spiritul aventurier, ne-am băgat într-o bodegă unde am zăcut la o pizza și o bere până s-a făcut timpul să mergem în port cu un mic popas la supermarket. Pardon, eu am făcut popas pe o bancă în Parco di Villa Avelino, că doar nu credeați că am mers eu la supermarket. Hahaha! Moi je suis princesse și în vacanță. S-a dus KdD.

Ajungând la finalul episodului de astăzi, sunt aproape convinsă că nu ați înțeles câteva lucruri simple: ce căutam noi în Pozzuoli, spre ce ne îndreptam și de ce nu ne duceam acolo unde ne duceam direct din Napoli. Atașez hartă:


Ca să vă lămuresc. Punct de destinație: Isola di Procida. Am fi putut pleca și din Napoli, dar dacă era marea agitată? Vomitați voi în locul meu? Nu mai bine scurtam călătoria pe mare la jumătate, parcurgând distanța aceea pe uscat, până în Pozzuoli? E clarissimo acum?

Așadar să recapitulăm: taxi, expres, avion, autobuz, metrou, vaporaș și.... în episodul următor veți afla ultimul mijloc de locomoție pe ziua respectivă, în premieră chiar și pentru noi (deci nu e bicicletă cum v-ați gîndit!)

Vă las cu Portul din Pozzuoli văzut de pe vaporaș. Next stop, Procida!