vineri, 2 ianuarie 2015

De inceput de an...

 
M-am trezit dis de dimineață. Nu pricep cum de am confundat spitalul cu hotelul. Aparent nu te poți trezi când te-ai săturat de somn ci când încep vizitele. Adică pe la 6-7.

Avusesem o noapte... să-i zicem scurtă. Că dacă m-aș apuca să o descriu, mi-ar lua trei articole. Da, avusesem norocul teribil să fiu singură în salon, celelalte două rămăseseră peste noapte la terapie intensivă... însă nu de companie umană duceam eu lipsă. Ba chiar aș putea spune că mă săturasem până în gât de o familie de țânțari care avea chef de socializat. După ce m-am luat singură la palme, am reușit să mai împuținez din ei, iar ceilalți probabil ai fugit de frică, însă somnul a venit doar spre dimineață.

Somn este impropriu spus, poate o serie de gâfâieli scurte dublate de pierderi de cunoștință cauzate de strânsoarea corsetului de bandaje. O rochie largă, un cal și o șa laterală mai erau de trebuință și puteam să mă autointitulez prințesă. Râdeți voi, râdeți, dar după 12 ore de respirat la 25% din capacitatea pulmonară... îți vine să omori pe cineva. Nu, nu, nu pe asistenta Loredana. Pe ea nu. Cu ea aveam alte idei. Necurate idei. Dacă eram bărbat, o ciupeam de fund. Merita... la ce fund avea!

Cel mai mișto a doua zi este că toată lumea face caterincă de tine. E ca o eliberare așa. Până și tu faci caterincă de tine. Te bucuri așa de tare că n-ai cancer și că ai ieșit întreagă din sala de operație, încât maschezi asta cu cele mai tâmpite glume. Și prietenii tăi la fel. Îți aduc banane și te roagă să le mănânci cu talent. Fac poze cu tine deșirată și descompusă. Dacă nu ești cuminte, le punem pe facebook, haha! Și își amintesc și ce iaurt îți place. Campina, din ăla cremos. E veselie maximă. Haide mă, așa ceva nu ni se poate întâmpla nouă.

Până și doctorii intră în starea aia tâmpită. Îți fac complimente și aluzii fine. Cine are cei mai frumoși sâni din țară? Să auzim? Cine? Pitbulitzaaaaaa! Dar să nu ne audă... știm noi cine.

Care „știm noi cine” cu ce credeți că se ocupa? Păi se ocupa cu ținutul de promisiuni, pentru că prințesa lui își exprimase dorința expresă să fie scoasă din spital ca Zarije Destanov și cum nu a găsit suficient de repede lăutari disponibili, a trebuit să improvizeze.

Așadar Pitbulitza voastră s-a externat cu un mp3 player, după cum merită:



Și ploua așa de frumos afară. Și era sufocant de cald și bine. Și nu mă deranja deloc să-mi umplu plămânii cu aerul jegos de București. Totul era perfect.

Până am ajuns acasă și am citit rețeta.

Trei săptămâni pe antibiotice!

Trei săptămâni fără alcool.

Jale și potop.

Calvarul de abia acum începea!

Noroc că am una bucată unică de KdD care își lasă paharul de vin pe masă și pleacă din cameră total liniștit, una bucată Văru' Iațcu, lăsat de alcool post pancreatită, una bucată mademoiselle Corinne care îmi făcuse plinul cu gin tonic... preoperator, una bucată asistentă personală disponibilă la orice oră, fizic și telefonic, pentru momentele de sevraj. Cruntă perioadă, vă jur!

Mă duc să îmi mai pun puțin Tawny Porto. Ce viața grea domne! Grea! Loredanaaaa!

P.S. M-am luat cu altele și am uitat de fapt ce vroiam să vă întreb. Ce facem noi cu o cicatrice cheloidică de vreo 5 cm, cu ramificații, urâtă cu spume, care iese din sutien însă nu și dintr-un decolteu decent? Eh, o tatuăm?



 

2 comentarii:

Monica spunea...

minunaaaaat (descris) !!!
imi plac la nebunie aventurile pitbulitzei, mai vreau-mai vreau-mai vreau :*

Iaţcu spunea...

Profit amu cit KdD e la mîncătorie si nu poate citi soluția a-la-iatcu pt tratarea cicatricei mai sus pomenite: O PUPĂĂĂM! PÎNĂ TRECE!