luni, 26 ianuarie 2015

Câte puțin din anul 33

 
Unii zic că anul 2014 a fost un an de căcat. Nu știu din ce puncte de vedere privesc ei, dar din locul unde stau eu, să zicem că... mai bine că s-a terminat. Deja am stabilit că va rămâne în analele cuplului Pitbu' & KdD drept anul în care ne-a trecut glonțul pe la ureche, dar dacă am reușit sa fac 33 de ani și nu am murit, consider asta drept o mare realizare. Alții au fost răstigniți și n-au mai apucat 34... Nu vă pot spune ce revelații, ce creieri rearanjați, ce și câți ochi larg căscați a dobândit Pitbu'...astea le țin pentru mine bineînțeles, însă s-au întmplat și chestii foarte mișto în 2014-le ăsta. Adică ce? Io nu merit ceva frumos pentru cât am suferit? Și ce o face mai fericită pe subsemnata decât o vacanță în Italia mea iubită, alături de bărbatul de care este îndrăgostită? ... probabil doar două vacanțe...

Prima a venit la scurt timp după externare, încă eram cu bandaje și zemuri și prafuri si diverse medicamente, scăpasem doar de antibiotice... dacă înțelegeți unde bat. Apoi, puteam să fiu și moartă, nu aș fi lipsit pentru nimic în lume de la examenul de 3 Dan kendo al jumătății mele mai sportive. Așa că împachetată și împudrată am plecat la Sofia pentru cîteva zile de schimbat aerul, apa și patul. Cu aerul nu știu ce să vă zic, bulgarii se pare că împart cam același oxigen cu noi... apa în schimb e atât de nașpa încât trebuie să te sacrifici și să bei bere. Pentru o hidratare corespunzătoare, se recomandă alternarea Zagorkăi cu Kamenitza, iar eu am fost cuminte și m-am hidratat. Nu se întorcea bine KdD de la supermarket, că trebuia să plece din nou. Iar patul, ce pot să spun, așa e firea lucrurilor, paturile din hotel au parte de chestii mai speciale decât alea de acasa. D-aia e bine să le alternezi și p-astea cât mai des, ca pe bere.

Când făceam pauză de... bere, mai asistam și la antrenamente de kendo. De aici în colo, pierd 80% din cititori. Vă rog reveniți totuși după două paragrafe, ok? I will keep it short, Cum spuneam, stagiile de kendo, antrenamentele in general pot fi extrem de distractive, mai ales dacă știi ce să urmărești, la ce să fii atentă. Din păcate pentru mine, se taie filmul în momentul în care anumiți cetățeni încep să-și dea zekken-urile jos, cum ar fi rămân cu dinaintea goală... iar alți cetățeni, colegi de-ai lor, vin și le lipesc niște numere pe lateralele tare-ului. Brusc atmosfera capătă un aer prea serios, moment în care tensiunea mea 9 cu 6 devine mai întâi normală, de oameni, nu de zombie, pe la 11 cu 7, apoi când se aliniază examinații, urcă direct in 22.

Ala e semnalul că trebuie să ies afară dacă nu vreau să fac un infarct. Și nu că asta ar fi problema cea mai mare, se poate întâmpla să mai transmit și vibrații metafizice parapsihologice negative și examinatului... iar asta nu-i bun deloc. Nț! Cel mai bine se ia loc pe băncuță afară, se zice un Tatăl nostru chiar dacă ești ateu, o mantră de reiki, un exercițiu de concentrare zen, iar când îți dai seama că te chinui degeaba și nimic nu funcționează, ceri o țigare deși te-ai lăsat de fumat și începi să faci ture prin fața dojo-ului mai ceva ca bărbații în fața maternității.

Izbăvirea și opritul din tremurat vine o dată cu KdD având colțurile gurii agățate de urechi și diploma de 3 Dan în brațe. Maxim poți să întrebi dacă e fetiță sau băiat dar oricum nu se prinde nimeni de glumă. Adevăr vă zic, nu trăiți voi finalele campionatelor mondiale de fotbal, cum trăiesc eu competițiile lui KdD și mai ales examenele de grad. În 2017 probabil va trebui să-mi iau preventiv niște pastile de inimă.

Astea pot avea dublu rol. Se pot administra și jumatății mai puțin cheltuitoare, în caz că văd ceva interesant prin magazine... io știu, un breloc, un magnet... o rochiță cu 2-3 cifre... în euro. Un fleac!

Data viitoare vă zic de vacanța mare, aia adevărată, pentru suflețelul meu romantic. Asta dacă nu v-am pierdut deja cu povestirile mele despre kendo.


vineri, 2 ianuarie 2015

De inceput de an...

 
M-am trezit dis de dimineață. Nu pricep cum de am confundat spitalul cu hotelul. Aparent nu te poți trezi când te-ai săturat de somn ci când încep vizitele. Adică pe la 6-7.

Avusesem o noapte... să-i zicem scurtă. Că dacă m-aș apuca să o descriu, mi-ar lua trei articole. Da, avusesem norocul teribil să fiu singură în salon, celelalte două rămăseseră peste noapte la terapie intensivă... însă nu de companie umană duceam eu lipsă. Ba chiar aș putea spune că mă săturasem până în gât de o familie de țânțari care avea chef de socializat. După ce m-am luat singură la palme, am reușit să mai împuținez din ei, iar ceilalți probabil ai fugit de frică, însă somnul a venit doar spre dimineață.

Somn este impropriu spus, poate o serie de gâfâieli scurte dublate de pierderi de cunoștință cauzate de strânsoarea corsetului de bandaje. O rochie largă, un cal și o șa laterală mai erau de trebuință și puteam să mă autointitulez prințesă. Râdeți voi, râdeți, dar după 12 ore de respirat la 25% din capacitatea pulmonară... îți vine să omori pe cineva. Nu, nu, nu pe asistenta Loredana. Pe ea nu. Cu ea aveam alte idei. Necurate idei. Dacă eram bărbat, o ciupeam de fund. Merita... la ce fund avea!

Cel mai mișto a doua zi este că toată lumea face caterincă de tine. E ca o eliberare așa. Până și tu faci caterincă de tine. Te bucuri așa de tare că n-ai cancer și că ai ieșit întreagă din sala de operație, încât maschezi asta cu cele mai tâmpite glume. Și prietenii tăi la fel. Îți aduc banane și te roagă să le mănânci cu talent. Fac poze cu tine deșirată și descompusă. Dacă nu ești cuminte, le punem pe facebook, haha! Și își amintesc și ce iaurt îți place. Campina, din ăla cremos. E veselie maximă. Haide mă, așa ceva nu ni se poate întâmpla nouă.

Până și doctorii intră în starea aia tâmpită. Îți fac complimente și aluzii fine. Cine are cei mai frumoși sâni din țară? Să auzim? Cine? Pitbulitzaaaaaa! Dar să nu ne audă... știm noi cine.

Care „știm noi cine” cu ce credeți că se ocupa? Păi se ocupa cu ținutul de promisiuni, pentru că prințesa lui își exprimase dorința expresă să fie scoasă din spital ca Zarije Destanov și cum nu a găsit suficient de repede lăutari disponibili, a trebuit să improvizeze.

Așadar Pitbulitza voastră s-a externat cu un mp3 player, după cum merită:

video


Și ploua așa de frumos afară. Și era sufocant de cald și bine. Și nu mă deranja deloc să-mi umplu plămânii cu aerul jegos de București. Totul era perfect.

Până am ajuns acasă și am citit rețeta.

Trei săptămâni pe antibiotice!

Trei săptămâni fără alcool.

Jale și potop.

Calvarul de abia acum începea!

Noroc că am una bucată unică de KdD care își lasă paharul de vin pe masă și pleacă din cameră total liniștit, una bucată Văru' Iațcu, lăsat de alcool post pancreatită, una bucată mademoiselle Corinne care îmi făcuse plinul cu gin tonic... preoperator, una bucată asistentă personală disponibilă la orice oră, fizic și telefonic, pentru momentele de sevraj. Cruntă perioadă, vă jur!

Mă duc să îmi mai pun puțin Tawny Porto. Ce viața grea domne! Grea! Loredanaaaa!

P.S. M-am luat cu altele și am uitat de fapt ce vroiam să vă întreb. Ce facem noi cu o cicatrice cheloidică de vreo 5 cm, cu ramificații, urâtă cu spume, care iese din sutien însă nu și dintr-un decolteu decent? Eh, o tatuăm?