duminică, 1 martie 2015

Procida, insula pierdută în care fugi de acasă


Nu știu cât e de pierdută, dar cu cât ar fi mai mult, cu atât mai bine, să rămână așa să nu o mai găsească nimeni. Pentru că atunci când o să locuiesc eu în Capri și o să mă cert cu KdD, o să trântesc ușa de la intrare, o să mă sui în barcă și o să fug în Procida. Am decis. O să am și un apartamențel numai al meu, micuț, cu verandă și cu poartă neacoperită... ca să poată să îl plouă artistic pe KdD atunci când vine cu flori să ne împăcăm. Nu, el nu o să vină cu barca, aia e la mine, el vine cu traghetto Caremar.


*nu, nu am făcut eu poza asta, logic, eu am ajuns acolo cu vaporașul, ne concentrăm și noi puțin?

Așadar Procida, o bomboană de insulă. 3,7 km pătrați, fără să includem prelungirea Vivara, că oricum e rezervație naturală și mai mereu închisă. Zic ăștia pe wikipedia că are 16 km perimetru, dar mi se pare mult rău, cred că au socotit-o și pe aia mică, altfel nu imi explic. Dacă iți iei o sticlă de apă la tine poți să faci jogging în jurul ei și nu obosești. Are 11.000 de locuitori, cam la limită pentru crizele mele de mizantropie...  de la 10 mii în sus apar atacurile de panică... dar să zicem că e suportabil având în vedere că sunt foarte puțini turiști extrasezon.

Alte emoții negative nu văd să îmi provoace, vulcanii din erupțiile cărora s-a format acu' 17.000 de ani sunt complet stinși, cuminți, tăcuți, ba chiar cică complet sub apă. Deci uzi! N-avem de ce să ne ingrijorăm. Până și zona vulcanică de 15 km pătrați din care face parte, numită Campi Flegrei, e destul de amorțită. Doar niște vulcănei adormiți, niște revărsări hidrotermale și rabufniri de gaze: vezi Solfatara din Pozzuoli, unde se zice că ar fi sediul central al zeului Vulcan (aka Hefaistos, că mie îmi plac mai mult ăia greci).

De istorie nu v-aș zice, că nici eu nu am prins nimic, îmbârligătură mai ceva ca la Capri. Pe scurt, știm de existența insuliței de prin secolul 17 î.e.n... și bineînțeles nu numai noi știm ci și grămezi de nații barbare invadatoare: goți, vandali, apoi sarazini. Mai târziu... în funcție de cum bătea vântul la Napoli, așa adia și prin Procida: ori cu normanzii, sau poate cu șvabii, chiar cu aragonezii, habsburgi sau burboni. Ciorbă de potroace. Noroc că în secolul 19 s-a unit Italia și s-au calmat lucrurile. Oricum nimeni nu știe de unde vine numele, doar ipoteze neconfirmate, ca să o lămurim și p-asta.

Acum după ce v-am spus o gramadă de lucruri neinteresante, ajung și la Anno Domini 2014 (era să scriu Ano, ca să aibă ce să comenteze Italianca) când Principessa Pit a călcat delicat cu gheata pe pontonul din Marina Grande. Să nu vă ducă în eroare numele, numai Grande nu e.




Nu, e clar, nu e grande, dar e mozzafiato. Vă jur, rivalizează cu aia din Capri, însă nu e așa glamour, e mai... rustică, mai mică, mai naturală, mai veche, mai brută, mai... neturistică. Adică, mai... aproape de perfecțiune! Fiind octombrie, singurii turiști rătăciți erau de fapt în stop scurt în drum spre Ischia... numai noi ne-am trântit bagajele în fața birourilor de la MI.RA Tour, nerăbdători să ajungem în apartamentul închiriat pentru (din păcate) doar 2 nopți. A venit rapid o gagicuță simpatică foc, călare pe un scuter la fel de mic ca ea, dar care cântărea mai puțin decât aparatul dentar cu floricele pe care nu am înțeles de ce îl purta. Ne-a făcut repede formalitățile apoi a chemat un nene trecut bine de a doua tinerețe să ne conducă și pe noi și mai ales pe bagaje la vila cu apartamente. Noi nedumeriți. Pe hartă nu numai că părea, dar chiar era extrem de puțin de mers până acolo, să zicem 200 metri pe o alee îngustă. Gagicuța, nu, nu, nu și nu, vă ducem noi! Nu am avut cum să ne extragem din situație, așa că ne-am pus pe așteptat și până la urmă nu ne-a părut rău. Chiar dacă a trebuit să ocolim jumătate de insulă, evitând arterele pietonale, măcar ne-am plimbat cuuuu, ta-daaaaaaa:

 

APE!!! Și nu orice ape, ci un ape microtaxi. Deci după normal taxi, expres, avion, autobuz, metrou (subteran și suprateran), vaporaș... cum vă explicam în episodul anterior, ne-am trezit în al șaptelea mijloc de locomoție pe ziua aceea! Ieee! Nici nu știam ce sentimente să avem față de creatură, zic mamă ne pun aștia să dăm din picioare în stil The Flintstones. mai bine nu stăm pe aceeași parte că ne răsturnăm. Dar nu, am ajuns întregi la apartament și ca orice femeie care se respectă, m-am dat jos din... corcoduș și am miorlăit că mai vreau o dată.

Apartamentul de altfel superb (ca să trecem repede la alt subiect așa cum trecem pe lângă vitrinele cu pantofi scumpi), bucătărie dotată cu orice îți trece prin cap, un salonaș mic cu canapea și un dormitor cam de 2 ori mai mare. Deci oamenii au ințeles. Au înțeles că nu ai ce să cauți în sufragerie când ești în vacanță, ci mai curând te interesează dacă sunt draperii la dormitor. Erau. Și pat serios, de oameni cu intenții sănătoase, nu două alăturate. Solid. Forjat. Treabă profesionistă.

Ăsta e momentul când tragi aer in piept, te trântești cu avânt, te întinzi din toate balamalele și te gândești: aaaaaah, sunt în vacanță! Ce facem mai întâi? Și sunt atât de multe și nu știi cu ce să începi, dar cum se apropia seara, ne-am rezumat la găsirea unui supermarket cu sezon deschis la vânătoare de fripturi și sticle de vin, apoi o plimbare până la Farul din Punta Pioppeto.


Vă pun o hartă dar nu se înțelege mare lucru din ea. Ideea era că am rămas tot in nord, pe partea cu portul și dacă am fi știut să ne grăbim un pic, am fi găsit o poziție mult mai bună de urmărit apusul. Așa ne-am mulțumit cu jumătate de cer sângeriu dar cu o superbă panoramă asupra Marina Grande în noapte.


Romantic, ce să mai... mai ales că eu eram să irosesc chiloții de câteva ori la ce întuneric era... și ce vegetație sălbatică... și ce zgomote ciudate... și ce far părăginit... Să vă explic, am fost și a doua zi pe lumină acolo, cam despre asta de vorba:


Am bâjbâit cu lumina de la telefon și ne gândeam că fix așa încep de obicei filmele de groază, doi tineri romantici în căutare de aventură, căsăpiți bestial de vreo creatură. Cum ziceam, romantic. Dar, dacă vă scriu acum, e clar că am supraviețuit, cel puțin în varianta asta de realitate, de alea paralele nu vreau să îmi imaginez nimic.

N-a supraviețuit în schimb friptura și sticla de vin. După care am rupt patul... la figurat vorbind, pentru că eram atât de obosită de nici nu știu cum am putut să duc toată agitația asta. Dar na, zilele de sclavie diferă de zilele de vacanță, așa cum diferă legile fizicii în vid față de cele în gravitație.

Mâine explorăm Procida, toată ziua în toată splendoarea ei, evident păstrez ce e mai bun la sfârșit, chiar înainte de următoarea noastră destinație.

-  va urma -
   

duminică, 1 februarie 2015

București - Procida, în 7 pași simpli


Știți ce îmi place mie cel mai tare când plec în vacanță? Da' tare de tot, de nu mai pot, mor! N-o sa ghiciți niciodată. Trezitul de dimineață! Atât de tare mă dau în vânt după astfel de activități - nici nu știu cum să le zic... matinale? nocturne? zombie poate? ora 3 le are pe toate! - încât voi investi serios în cercetarea teleportării. În alți ani nici nu mă mai complicam, făceam bagaje lângă o farfurie de cartofi prăjiți și o sticlă de vin, apoi plecam direct la aeroport.
De data asta însă, KdD fiind deja plecat, am încercat să fiu cuminte. M-am băgat în pat la 10, am adormit la 12 și m-am trezit evident la 3. Bagaj făcut, mâncat ceva rapid ca să nu facă grevă familia de șoareci, locatari ai stomacului meu, derulat încă o dată (a nuștiucâta oară!!!) lista cu ce trebuia să mai iau, buletin checked, bilet avion checked, așadar arrivederci, ci vediamo! Sărit în taxi, prins 783-ul de aeroport, la 5 deja făcusem controlul de securitate și așteptam îmbarcarea.

Era prima dată când zburam la Napoli. De obicei plecam din Roma. Lângă mine o famelie de colorați mirositori. Cu tot cu plozi, unii bebeluși. Nici unul nu știa să citească și învârteau biletele între ei că nu știau care al cui e. Splendid. Și eu care mă plângeam de țăranii de pe ruta Roma... Retrag! Noroc că jumătate din avion era gol și m-am refugiat undeva în spate unde am băgat somn serios.

Cât am zburat deasupra norilor a fost bine. Aproape de Napoli însă, când am început coborârea, grămezi grămezi de nori, unii mai fioroși ca alții. Nu știu ce imagine vă faceți voi, dar nu erau din ăia pe care stau ingerași supraponderali cântând la harpă. Săracul avion parcă era pe un roller coaster invizibil și pentru prima dată am văzut stewardese panicate. Vă jur am crezut că nu mai ajung... și de fapt nu mi-era frică de prăbușire, ci efectiv nu mai suportam starea aia de rău. Vă spun, Eistein are dreptate, percepția timpului e relativă, poate părea o veșnicie dacă faci pipi pe tine și nu nimerești cheia în broască... Dar, dacă stau acum și scriu, înseamnă că am aterizat până la urmă. Și da, primul drum a fost la baie.

Ora 7 în Capodichino e sumbră rău. Știi că ai ajuns în Napoli după abundența ș-urilor, gunoaielor și operelor de artă de pe ziduri. Noroc că sunt fată descurcăreață și știu regulile de bază: a se evita românii și țiganii, a nu se scoate harta în public, a se merge hotărât ca și cum ai o direcție cunoscută. Dacă urmezi aceste simple indicații, ieși cu bine din zona aeroportului și ajungi la stația de autobuz. De asemenea e bine să ai mărunțiș la tine, că dacă te duci să schimbi o hârtie de 100 euro pentru un bilet de autobuz la o benzinărie izolată... te poți trezi cu 5 euro mai puțin la rest și trebuie să parlamentezi în limbajul semnelor ca să îi recuperezi.

Din păcate, în timp ce așteptam autobuzul U182 în Maddalena, nu am putut să mă țin de prima regulă, întrucât m-am trezit cu șatra de țigani lângă mine. M-am întors inutil cu spatele ca să mă fac că plouă, chiar vroiam să ridic telefonul și să vorbesc la el în engleză, latină sau pakistaneză... dar fusesem reperată și deja asaltată cu întrebări. Din fericire mergeau în altă parte însă tot am numărat secundele și minutele până a venit autobuzul, când... stupoare! Deși nu era ce le trebuia lor, s-au suit și ei, fix lângă mine, continuând să mă întrebe unde e Stazione Centrale și ce treabă am eu în Napoli. După jumătate de oră în trafic, 10 stații și o mie de priviri ascuțite de la napoletani, a dat domnu' și am scăpat de ei... însă onoarea, la revedere, a rămas nereperată.

În Piazza Cavour râdeam în sinea mea, cum ar fi să mă întâlnesc cu ei și la metrou. Evident era imposibil. Dar m-am uitat în jur, ca să fiu sigură. Am coborât liniștită, doar ca să descopăr că am scăpat de țiganii noștri doar ca să dau de țiganii lor. Specie hibridă de italian de sud, cu cocalar de-al nostru, îmbrăcat din cap până în picioare cu fake-uri și iPhone, gălăgioși și plini de gestică. Nu știu unde dracului se duceau, păreau liceeni, studenți, undeva pe acolo, au coborât toți la Campi Flegrei, așa că am mai avut și eu câteva stații de liniște până ajungeam la Pozzuoli unde urma să mă întâlnesc cu al meu prinț pe cal alb. Între timp trenul ieșise la suprafață și mergea pe marginea falezei, nu vă spun ce priveliști, ce aer, ce apă, ce soare,. Îmi trecea și oboseala, și răul, și jena și tot.

Când am pus piciorul pe peronul gării Pozzuoli Solfatara eram ca nouă. L-am căutat cu privirea pe KdD și preț de 2 minute până l-am găsit, am avut numai imagini violente cu ce i-aș fi făcut dacă nu era acolo. Așa fac femeile, când le apucă dragul și dorul. Dar spre norocul lui, mă aștepta, și zâmbea și îi era așa de dor de mine... că s-a pornit o briză, și mi-a fluturat părul (deși era prins, ciudat!) și am alergat așa în slow motion spre el cu fusta fluturându-mi (pardon, eram în blugi) iar el m-a ridicat în brațe și m-a răsucit până mi-au amețit pantofiorii roșii de lac cu toc (trecem peste faptul că eram în adidași și că nu putea să mă ia în brațe că aveam bagaje și erau grele). Angajații de la TrenItalia cântau la viori, le țineau isonul vrăbiuțele, ceasul gării ticăia în ritmul inimilor noaste, bla bla bla, din-astea, știți voi.

Și am mâncat cele mai bune chipsuri ever, fix acolo în gară, la ce foame aveam. Băgam cu două mâini și totuși  puteam să și vorbesc. Am turuit 20 de minute, KdD n-a scos o vorbă. Apoi am respirat. Uimitor de cât de mult timp se poate lipsi omul de oxigen. Hm!

Aparent în Pozzuoli nu e nimic de văzut sau am nimerit noi prost. La Anfiteatro Flavio intrarea era 8 euro ca să vezi niște chietre mult mai puțin spectaculoase decât Colosseo. Am făcut niște poze prin gard și am mers mai departe. Zic hai să mergem să vedem Domul, e o zonă arheologică unde se pot vedea chestii și intrarea era 4 euro, așa scria pe net. Nu scria însă și că tot situl era închis, se făceau lucrări de restaurare. La vulcanul Solfatara chiar nu mai aveam timp să ajungem, fiind în celalalt capăt al orașului... așa că am mai vizitat ce am mai vizitat (sic!, noi și cu pisoiul de pe acoperiș) apoi ne-am trântit pe prima bancă de pe Lungomare cu un gelato imens în mână... pe mână... pe față... pe blugi.




Da, în zare este Capri. Mai aproape de atât nu voi fi fost de data aceea...
Dar să trecem rapid peste momentul de nostalgie/tristețe... pentru că avem în față o vacanță ce se va dovedi absolut superbă, atât de superbă încât mă simt puțintel vinovată față de iubirea vieții mele Capri. Șșșșt!

Dacă am văzut cum stă treaba cu Pozzuoli, am abandonat spiritul aventurier, ne-am băgat într-o bodegă unde am zăcut la o pizza și o bere până s-a făcut timpul să mergem în port cu un mic popas la supermarket. Pardon, eu am făcut popas pe o bancă în Parco di Villa Avelino, că doar nu credeați că am mers eu la supermarket. Hahaha! Moi je suis princesse și în vacanță. S-a dus KdD.

Ajungând la finalul episodului de astăzi, sunt aproape convinsă că nu ați înțeles câteva lucruri simple: ce căutam noi în Pozzuoli, spre ce ne îndreptam și de ce nu ne duceam acolo unde ne duceam direct din Napoli. Atașez hartă:


Ca să vă lămuresc. Punct de destinație: Isola di Procida. Am fi putut pleca și din Napoli, dar dacă era marea agitată? Vomitați voi în locul meu? Nu mai bine scurtam călătoria pe mare la jumătate, parcurgând distanța aceea pe uscat, până în Pozzuoli? E clarissimo acum?

Așadar să recapitulăm: taxi, expres, avion, autobuz, metrou, vaporaș și.... în episodul următor veți afla ultimul mijloc de locomoție pe ziua respectivă, în premieră chiar și pentru noi (deci nu e bicicletă cum v-ați gîndit!)

Vă las cu Portul din Pozzuoli văzut de pe vaporaș. Next stop, Procida!



     

luni, 26 ianuarie 2015

Câte puțin din anul 33

 
Unii zic că anul 2014 a fost un an de căcat. Nu știu din ce puncte de vedere privesc ei, dar din locul unde stau eu, să zicem că... mai bine că s-a terminat. Deja am stabilit că va rămâne în analele cuplului Pitbu' & KdD drept anul în care ne-a trecut glonțul pe la ureche, dar dacă am reușit sa fac 33 de ani și nu am murit, consider asta drept o mare realizare. Alții au fost răstigniți și n-au mai apucat 34... Nu vă pot spune ce revelații, ce creieri rearanjați, ce și câți ochi larg căscați a dobândit Pitbu'...astea le țin pentru mine bineînțeles, însă s-au întmplat și chestii foarte mișto în 2014-le ăsta. Adică ce? Io nu merit ceva frumos pentru cât am suferit? Și ce o face mai fericită pe subsemnata decât o vacanță în Italia mea iubită, alături de bărbatul de care este îndrăgostită? ... probabil doar două vacanțe...

Prima a venit la scurt timp după externare, încă eram cu bandaje și zemuri și prafuri si diverse medicamente, scăpasem doar de antibiotice... dacă înțelegeți unde bat. Apoi, puteam să fiu și moartă, nu aș fi lipsit pentru nimic în lume de la examenul de 3 Dan kendo al jumătății mele mai sportive. Așa că împachetată și împudrată am plecat la Sofia pentru cîteva zile de schimbat aerul, apa și patul. Cu aerul nu știu ce să vă zic, bulgarii se pare că împart cam același oxigen cu noi... apa în schimb e atât de nașpa încât trebuie să te sacrifici și să bei bere. Pentru o hidratare corespunzătoare, se recomandă alternarea Zagorkăi cu Kamenitza, iar eu am fost cuminte și m-am hidratat. Nu se întorcea bine KdD de la supermarket, că trebuia să plece din nou. Iar patul, ce pot să spun, așa e firea lucrurilor, paturile din hotel au parte de chestii mai speciale decât alea de acasa. D-aia e bine să le alternezi și p-astea cât mai des, ca pe bere.

Când făceam pauză de... bere, mai asistam și la antrenamente de kendo. De aici în colo, pierd 80% din cititori. Vă rog reveniți totuși după două paragrafe, ok? I will keep it short, Cum spuneam, stagiile de kendo, antrenamentele in general pot fi extrem de distractive, mai ales dacă știi ce să urmărești, la ce să fii atentă. Din păcate pentru mine, se taie filmul în momentul în care anumiți cetățeni încep să-și dea zekken-urile jos, cum ar fi rămân cu dinaintea goală... iar alți cetățeni, colegi de-ai lor, vin și le lipesc niște numere pe lateralele tare-ului. Brusc atmosfera capătă un aer prea serios, moment în care tensiunea mea 9 cu 6 devine mai întâi normală, de oameni, nu de zombie, pe la 11 cu 7, apoi când se aliniază examinații, urcă direct in 22.

Ala e semnalul că trebuie să ies afară dacă nu vreau să fac un infarct. Și nu că asta ar fi problema cea mai mare, se poate întâmpla să mai transmit și vibrații metafizice parapsihologice negative și examinatului... iar asta nu-i bun deloc. Nț! Cel mai bine se ia loc pe băncuță afară, se zice un Tatăl nostru chiar dacă ești ateu, o mantră de reiki, un exercițiu de concentrare zen, iar când îți dai seama că te chinui degeaba și nimic nu funcționează, ceri o țigare deși te-ai lăsat de fumat și începi să faci ture prin fața dojo-ului mai ceva ca bărbații în fața maternității.

Izbăvirea și opritul din tremurat vine o dată cu KdD având colțurile gurii agățate de urechi și diploma de 3 Dan în brațe. Maxim poți să întrebi dacă e fetiță sau băiat dar oricum nu se prinde nimeni de glumă. Adevăr vă zic, nu trăiți voi finalele campionatelor mondiale de fotbal, cum trăiesc eu competițiile lui KdD și mai ales examenele de grad. În 2017 probabil va trebui să-mi iau preventiv niște pastile de inimă.

Astea pot avea dublu rol. Se pot administra și jumatății mai puțin cheltuitoare, în caz că văd ceva interesant prin magazine... io știu, un breloc, un magnet... o rochiță cu 2-3 cifre... în euro. Un fleac!

Data viitoare vă zic de vacanța mare, aia adevărată, pentru suflețelul meu romantic. Asta dacă nu v-am pierdut deja cu povestirile mele despre kendo.


vineri, 2 ianuarie 2015

De inceput de an...

 
M-am trezit dis de dimineață. Nu pricep cum de am confundat spitalul cu hotelul. Aparent nu te poți trezi când te-ai săturat de somn ci când încep vizitele. Adică pe la 6-7.

Avusesem o noapte... să-i zicem scurtă. Că dacă m-aș apuca să o descriu, mi-ar lua trei articole. Da, avusesem norocul teribil să fiu singură în salon, celelalte două rămăseseră peste noapte la terapie intensivă... însă nu de companie umană duceam eu lipsă. Ba chiar aș putea spune că mă săturasem până în gât de o familie de țânțari care avea chef de socializat. După ce m-am luat singură la palme, am reușit să mai împuținez din ei, iar ceilalți probabil ai fugit de frică, însă somnul a venit doar spre dimineață.

Somn este impropriu spus, poate o serie de gâfâieli scurte dublate de pierderi de cunoștință cauzate de strânsoarea corsetului de bandaje. O rochie largă, un cal și o șa laterală mai erau de trebuință și puteam să mă autointitulez prințesă. Râdeți voi, râdeți, dar după 12 ore de respirat la 25% din capacitatea pulmonară... îți vine să omori pe cineva. Nu, nu, nu pe asistenta Loredana. Pe ea nu. Cu ea aveam alte idei. Necurate idei. Dacă eram bărbat, o ciupeam de fund. Merita... la ce fund avea!

Cel mai mișto a doua zi este că toată lumea face caterincă de tine. E ca o eliberare așa. Până și tu faci caterincă de tine. Te bucuri așa de tare că n-ai cancer și că ai ieșit întreagă din sala de operație, încât maschezi asta cu cele mai tâmpite glume. Și prietenii tăi la fel. Îți aduc banane și te roagă să le mănânci cu talent. Fac poze cu tine deșirată și descompusă. Dacă nu ești cuminte, le punem pe facebook, haha! Și își amintesc și ce iaurt îți place. Campina, din ăla cremos. E veselie maximă. Haide mă, așa ceva nu ni se poate întâmpla nouă.

Până și doctorii intră în starea aia tâmpită. Îți fac complimente și aluzii fine. Cine are cei mai frumoși sâni din țară? Să auzim? Cine? Pitbulitzaaaaaa! Dar să nu ne audă... știm noi cine.

Care „știm noi cine” cu ce credeți că se ocupa? Păi se ocupa cu ținutul de promisiuni, pentru că prințesa lui își exprimase dorința expresă să fie scoasă din spital ca Zarije Destanov și cum nu a găsit suficient de repede lăutari disponibili, a trebuit să improvizeze.

Așadar Pitbulitza voastră s-a externat cu un mp3 player, după cum merită:

video


Și ploua așa de frumos afară. Și era sufocant de cald și bine. Și nu mă deranja deloc să-mi umplu plămânii cu aerul jegos de București. Totul era perfect.

Până am ajuns acasă și am citit rețeta.

Trei săptămâni pe antibiotice!

Trei săptămâni fără alcool.

Jale și potop.

Calvarul de abia acum începea!

Noroc că am una bucată unică de KdD care își lasă paharul de vin pe masă și pleacă din cameră total liniștit, una bucată Văru' Iațcu, lăsat de alcool post pancreatită, una bucată mademoiselle Corinne care îmi făcuse plinul cu gin tonic... preoperator, una bucată asistentă personală disponibilă la orice oră, fizic și telefonic, pentru momentele de sevraj. Cruntă perioadă, vă jur!

Mă duc să îmi mai pun puțin Tawny Porto. Ce viața grea domne! Grea! Loredanaaaa!

P.S. M-am luat cu altele și am uitat de fapt ce vroiam să vă întreb. Ce facem noi cu o cicatrice cheloidică de vreo 5 cm, cu ramificații, urâtă cu spume, care iese din sutien însă nu și dintr-un decolteu decent? Eh, o tatuăm?