sâmbătă, 27 decembrie 2014

De sfârșit de an...

 

M-am trezit dis de dimineață. Să fi fost 6, poate chiar mai puțin. Oricum nu conta, nu dormisem mai deloc, studiasem intens umbrele de pe tavan. Când s-a pornit alarma, mi s-a oprit inima și mi s-a infipt ceva în stomac. Era ceva amar, am simțit în gât... și deși nu aveam voie să beau apă, am clătit repede cu o gură.
M-am îmbrăcat, mi-am luat băgăjelul făcut cu atenție de cu o seară înainte: pantaloni de pijama, bluză decoltată cu acces, papuci, mi-am curățat oja de pe unghii și mi-am împletit părul la spate.

Era luni. Oamenii se duceau la muncă, forfotă, agitație. Parcă stătea să plouă, soarele era ascuns, nu vroia să mă vadă. Eu mă duceam la tăiere.

M-am așezat pe un fotoliu în sala de așteptare, încercând să mă pregătesc pentru când o să mă aud strigată. Știam că o să dureze, dar nimeni nu știa cât. Atâtea formalități, atâta pregătire... Femei care veniseră după mine, se duceau înaintea mea. Oare erau cazuri mai grave? Sau poate iau cazurile ușoare la început și păstează ce e mai greu la sfârșit?

Salonul începea să se golească. Rămăsesem eu și KdD cu laptopul în brațe lângă o priză, care încerca din răsputeri să se comporte ca și cum eram la o terasă și beam bere. Și tocmai când credeam că m-au uitat sau că au mai studiat puțin analizele și ecografiile și și-au dat seama că nu e nimic, dar au uitat să-mi spună... mi-am auzit numele.

- Doamna S.? Mergeți la garderobă, vă schimbați și veniți la internare.

Am pășit în camera mică pe post de garderobă ca și cum aș fi fost o prințesă la operă. Mi-am lăsat haina de blană și manșonul, cizmulițele cu toc și tiara... și mi-am pus pantalonii de pijama și bluza aia nenorocită, cu acces. Mă simțeam al dracului de goală, dar cred că eram tare frumoasă... sau poate curajoasă și demnă... de tot holul s-a întors să se uite la mine.

Am refuzat totuși să îmi las lucrurile acolo. Eu nu eram ca celelalte. Eu îl aveam pe KdD și știam că dacă vreau să fug la noapte, mă va aștepta la poartă cu hainele mele. Eu nu eram ca celelalte.

Simona tot îmi zicea la telefon: nu te mai stresa atât. Oricum mai devreme de 11 nu intri. Și stai să vezi cât te mai ține pe blocul operator. Să nu uiți să faci pipi. Apoi s-a terminat și rahatul de baterie, eu eram deja în salon, iar KdD afară. Acum ce fac?

Aștepți.

M-am așezat pe un scaun de vizitator, lângă patul care urma să fie al meu. Bătea soarele. Acum ce fac? Mi-era foame, mi-era sete și îmi venea să fac pipi. Oare să mă duc să fac pipi? Dacă vin să ma ia și nu mă găsesc? Mai aștept un pic.

Rând pe rând, unele plecau... altele veneau. Eu așteptam. Și când iar am crezut că s-au răzgândit, m-a chemat doctorul meu în cabinet. Am vorbit un timp... cu el și cu alți doctori. S-au mai cerut păreri... s-au schimbat priviri.

Câți ani ai? 33. Și nu ai copii.... Nu. Hai să mai facem totuși o ecografie, poate se vede mai bine. Cheamă-l pe X, dacă nici ăla nu vede, nu știu ce să mai fac. Am 30 de ani de chirurgie și nu am văzut o tumoră așa ciudată. Fată, tu te-ai pregătit cum ți-am zis? Ai 50% șanse. Te-ai pregătit pentru... da? Hai să semnezi actele. Uite aici scrie exact ce vom face, iar în funcție de ce vom descoperi, putem să facem asta și asta. Ești de acord cu mastectomia? Daca nu, scrie „refuz” și semnezi.

Nu știu ce să scriu. Ce să scriu? Fie ce o fi... refuz.

S-a văzut ușurare pe fața lui. Stai liniștită fată, că îți fac treabă frumoasă, ai să vezi. Dar trebuia să fie alegerea ta, nu am voie să te influențez. E frumos, îți promit că îl las frumos.

Apoi a urmat un blank. Multe gânduri. Mama care venise să dea milităria jos din pod cu personalul medical. Iar gânduri... 50% șanse. Putem dracului să terminâm cu circul ăsta o dată? Mai rău decât să știi că ai cancer, este să știi că ai 50% șanse și să mai dureze câteva ore până afli. Flip a coin.

Am văzut-o de departe. Era o asistentă ce nu se potrivea în peisaj, sigur nu era de pe secția de internare. Avea alte culori pe ea, avea bonetă și mască de gură. Și venea spre mine.

Doamna S.? Veniți cu mine, vă voi însoți în blocul operator, unde vom face pregătirile pentru operație. Am scos aerul din plămâni și m-am abținut să nu plâng. Cine sunt eu? Am căutat disperată pentru ultima dată privirea lui KdD în timp ce treceam pe lângă holul de așteptare, vroiam să îi transmit atât de multe într-o secundă. Nu l-am zărit, însă am văzut-o pe mama biciund 3 asistente. I-am dat telefonul: mami, mă duc acum. Zi-i și lui.

Și m-am dus. Am făcut și pipi, cum mi-a zis Simona. Apoi m-au drogat cu ceva foarte mișto, până am văzut dansatoare de hula pe tavan. Râdeam singură ca vaca în preoperator.

Apoi iar blank. Prima voce pe care am auzit-o a fost a unui brancardier care m-a mutat de pe masa de operație pe masa mobilă. Băi fato dar grea ești!!! Și m-am enervat și am strigat în sinea mea „bine măăă, o să slabesc”. Toată lumea râdea... cred că totuși strigasem pe bune. S-a trezit, e bine!

Apoi iar blank. Deschid ochii. Reanimare. Tuburi. Lichide. Bip bip bip. Panică. Apoi aud vocea maică-mii pe hol. Urla la asistente. Alea că nu aveți voie doamnă aici, ea nu că vă omor pe toate dacă nu îmi spuneți ce s-a întâmplat cu fii-mea. Când a scos biciul s-au potolit toate. Acu' avea voie peste tot.

- Ești bine, ești bine da? Nu e cancer. E totul la locul lui, da? Ești bine. Hai ca mă duc să-l chem pe KdD și să mai țip la niște asistente.

A plecat cu fanfara după ea. Am închis ochii, aș fi vrut să dorm... ceva cred că îmi băgau ăștia iar pe venă...

Doar o secundă. Când i-am deschis, l-am văzut pe KdD, mă căuta. Când m-a găsit, am zâmbit (cred). Acum știam că sunt bine.