luni, 17 martie 2014

Lecția de psihologie

 
Fără legătură cu nimic, stăteam de vorbă cu o prietenă proaspăt ieșită dintr-o relație, intrată de curând pe piața „căutărilor” și „interviurilor” și ajunsesem la topicul bad si very bad dates, ale mele trecute şi ale ei din păcate actuale. Cum unele dintre ale mele au fost deja consemnate pe acest blog, i-am dat link să se amuze și ea, ocazie cu care am mai cotrobăit prin ce scriam în 2007 și am dat peste articolul ăsta. Intrați pe link, chiar merită, vă scot doar prima frază: „Viața e o inepuizabila sursă de suprize... mai plăcute, mai neplăcute... după gust... dacă vă pica greu, cu lămâie se drege. Cu lămâie am dres și eu amăreala unor foști prieteni... care probabil că nu mi-au fost niciodată prieteni, dar pe care i-am ridicat eu, complet pe nedrept, la rangul de prieteni, din disperarea singurătății”.

Suddenly it hit me: 6 ani mai târziu fac aceeași tâmpenie. Deci n-am învățat nimic din nimic, tot în același cerc vicios am rămas, am acționat la fel, am presupus la fel... și ca orice om prost care se așteaptă la rezultate diferite făcând același lucru... mi-am luat-o absolut și fix la fel. Cu siguranță nu strămoșii mei direcți au inventat zicala „cine se frige cu ciorbă, suflă și în iaurt”. Și totuși în anii ăștia (coincidența face ca anul ăsta să fac 10 de ani de când am terminat facultatea) am învățat ceva, chiar dacă nu mi-am rezolvat nevoia de „prieteni”. Să iau evenimentele așa cum sunt, să le analizez în profunzime și să văd exact ce cauze au.

Așa că dragă cititor, analizând vreo două nopți niște treburi la propria (și nu numai) persoană, hai să-ți ofer o mică lecție de psihologie.

În primul și primul rând plec de la premiza că îmi asum responsabilitatea doar pentru ceea ce spun și fac, nu pentru ceea ce înțelegi și interpretezi tu. Dacă nu te duce capul să deslușești lucruri profunde, nu este problema mea. Dacă te duce capul, dar ești prea plin de probleme și nu ești disponibil emoțional să pricepi, iar nu mă privește pe mine. Deal with your own shit!

Faptul că tu ești capabil și chiar iei lucrurile personal se traduce printr-un Ego supradimensionat (egoism e prea vulgar), reprezintă expresia cea mai înaltă a importanței personale. Când iei lucrurile personal, dragă cititor, nu faci decât să crezi total absurd că totul se reduce la tine, că tot universul se învârte în jurul tău. Nici măcar când ofensele sunt directe n-ar trebui să o iei personal, cu atât mai puțin atunci când sunt indirecte, voalate, interpretate, răstălmăcite sau chiar inventate (dar aici vorbim de boală deja). Știi de ce nu trebuie să iei lucrurile personal? Pentru că asta nu face decât să creeze conflict, să transforme ceva foarte mic și neînsemnat în ceva exterior foarte mare, inflamat și umflat. Atunci când iei orice personal, simți nevoia să ai dreptate și să-i convingi pe cei din jurul tău de asta, și să mă ierți, dar sper că ești conștient că dacă tu consideri că părerile tale sunt corecte, nu înseamnă că poți avea dreptate în orice situație.

Din păcate însă, toată lumea vrea să moară cu dreptatea în mână. Nici tu, cititorule, nu ai lăsa un centimetru, dacă ai simți că asta îți amenință însăși esența a ceea ce vrei tu să fii. Și știi de ce? Pentru că ești atașat de propriile tale idei despre tine și despre lume, te-ai obișnuit așa și nu îți poți imagina viața fără aceste atașamente. La dracu’, întreaga ta viață este rezultatul acestor atașamente, și dacă ai ajuns să crezi asta, nimeni nu le mai poate clătina, iar dacă unul mai imprudent îndrăznește, nu face decât să declanșeze conflicte, care dacă ies din sfera argumentelor raționale, se transformă în jigniri și insulte (cele mai des uzitate sunt egoismul și invidia, dar mai sunt și altele).

Știu, e dureros să afli că ideile în care tu crezi cu tărie sunt sunt puse sub semnul întrebării, nu sunt împărtășite de toată lumea, ba chiar, cine știe, sunt eronate. În principiu, este bine să crezi în tine și în sistemul tău de funcționare ca fiind unul sănătos, dar asta nu înseamnă, dragă cititorule, că ești în posesia adevărului absolut, aplicabil și celor din jurul tău. Dacă te crezi prea deștept, nu vei avea timp să mai asculți și pe alții, dacă ești plin de opinii despre ce ar trebui să facă alți oameni, despre cum ar trebui să gândească alți oameni, în concordanță cu propriile idei, nu vei mai avea timp să te uiți spre tine și spre propria evoluție.

Nu mai judeca. Nu te mai atașa de ceea ce crezi că e bine. Cine ești tu să judeci? Ai găsit în sfârșit deosebirea dintre bârnă și pai? Cine ești tu să intervii, „să urechezi” oamenii pentru că nu sunt cum vrei tu să fie? Îi cunoști în profunzime, le cunoști istoria, circumstanțele, șansele pe care le-au avut sau nu, sau chiar structura genetică pe care au primit-o? Lasă-i să gândească cum vor ei... pozitiv... negativ... neutru... dar fix cum vor ei. Poate ar fi mai potrivit să te uiți puțin în oglindă, poate mai e ceva de schimbat pe acolo... Știi prea bine că până la urmă asta e funcția oamenilor cu care intri în contact. Sa îți fie oglindă pentru propriile tale necesități și nevoi. Dacă vrei doar să te autovalidezi, atunci caută numai oameni simpatici care sunt mereu de acord cu tine, daca vrei să evoluezi, caută oameni care să te provoace.

Iar dacă vrei să evoluezi, e de muncă nene, nu e așa ușor. Nu merge cu „îmi iau jucăriile și plec înapoi în pătrățica mea unde mă simt bine și totul e frumos” devenind pentru cei din jur doar un alt apatic, indiferent și superficial. Ba din contră, cu cât reușești mai mult să te desparți de ideile tale fixe, cu atât vei putea să te implici real și profund într-o relație umană, fără să mai fie nevoie să respingi tot ceea ce nu îți place. Dacă mie îmi place vinul, nu te oblig să-l bei și nici nu te condamn că ție îți place berea. Mai mult de atât, de ce ar trebui să te doară sau să te simți jignit de alegerea mea? De ce te simți atacat în esența și felul tău de a fi, doar pentru că mie... îmi place vinul? De ce crezi că ți se minimalizează contribuția în propria viață doar pentru că mie... nu îmi place berea pe care o bei tu?

Din păcate, dragă cititorule, tu crezi asta pentru că nu îți pasă de nevoile mele actuale, ci doar de ale tale, iar dacă te dovedești a fi incapabil să-mi percepi exact nivelul de evoluție, vei încerca să mă convertești la valorile și credințele tale, iar dacă nu vei reuși, te vei mulțumi să mă condamni și să mă respingi. Cu cât mă înțelegi mai puțin, cu atât mă vei condamna mai puternic, iar intensitatea respingerii este o funcție a nivelului de ignoranță. Dacă vrei să îmi înțelegi nevoile, trebuie să te apropii de mine, dar evident nu poți, pentru că ești mort de frică!

Din fericire, nimeni nu e perfect, și e foarte frumos să fim capabili să recunoaștem asta. În ceea ce mă privește pe mine, nu știu dacă mă voi vindeca vreodată de anumite nevoi și frici care mă aduc mereu în situația descrisă mai sus, pot doar să sper și să încerc constant să fiu mai evoluată azi decât eram ieri. Tu faci același lucru sau e cald și bine acolo unde ești?
  

vineri, 14 martie 2014

KdD și antologia căcatului pozitiv


E supărare mare pe frontul central. Azi în premieră, voi ține un guest post scris de KdD, care a ajuns la concluzia că indiferent cât de diplomat ești, politicos și atent cu sentimentele oamenilor, ei tot vor găsi motive să ia lucruri personal și să se simtă atacați, asa că e mai simplu și mai sănătos să le dai motive reale.

Enjoy!

"Știti care e problema cu România de azi? Am stat și m-am gândit și cred că știu răspunsul.

România e plină de cretini care cred că dacă „gândești pozitiv”, „o să fie bine”, că „e vorba de atitudine”, că tot ce trebuie să faci este „să îţi găseşti, explorezi, accepţi şi valorifici pasiunile tale pentru a trăi o viaţă echilibrată”.  

Nu de alta, dar au început să mă calce pe nervi! Până acum nu mă interesau trepanații ipocriți care își repetă în mod mecanic că viața lor e ok și o să fie ok, dacă ei cred că e ok.
Vorba celor de la Sector 7: Treziți-vă oameni buni! Viața e de căcat! Nu prin definiție universală, dar cel puțin prin specificul ei local, cu alte cuvinte, viața în România e de căcat. Ăsta e un adevăr absolut și nu acceptă amendamente. Nici nu are rost să enumăr motivele... dacă nu mă crezi, ieși pe stradă, dă drumul la televizor, citește un ziar... Nu acesta e scopul articolului.

Scopul acestui articol e injurios. La adresa cui? La adresa oamenilor care „gândesc pozitiv” și a celor (mulți și escroci) care îi „învață” să o facă. A învăța pe cineva să gândească într-un anumit fel (nenatural) aduce a spălare de creiere... majoritatea oamenilor sunt perfect echipați dpdv psihic de către evoluție și experiență să aibă o viziune corectă și obiectivă asupra lumii (la nivel de bază). România e plină de cocalari filosofici din ăștia, care îți cer bani ca să te consilieze să gândești pozitiv, și îți promit, exact ca pizda asta urâtă (alexandra dragomir) că „îţi vor da resursele necesare pentru atingerea oricărui scop măreţ”. La ea cel puțin înțelegi procesul de gândire, e atât de urâtă cu spume, încât i-a trebuit mult ca să se convingă să iasă pe stradă fără o pungă în cap... deci putem spune că are într-adevăr expertiză în domeniul autosugestiei. Dacă mai are curaj să-și pună clipuri cu ea pe youtube, înseamnă că a atins nivelul ultim de deconectare de la realitate... personal, nu aș lăsa-o nici să mi-o sugă printr-o gaură în perete.


Dar să ne întoarcem la subiect. Motivul pentru care România e plină de paraziți din ăstia „motivaționali”, e cel menționat mai sus: În România viața e atât de scufundată în materie fecală (trăiesti căcat... respiri căcat... mănânci căcat... muncești căcat... etc.) încât oamenii au neapărată nevoie să fie convinși că în toată marea asta de căcat există insule de normalitate măcar, dacă nu de bunăstare... și că la un moment dat, dacă ne uităm toți la filmul „The Secret” și ne concentrăm tare, tare, tare pe ceea ce ne dorim, o să aibă loc marele reflux al căcatului și totul o să fie pink and peachy (vorba unui amic).


Așa și, (ați putea întreba)? De ce mă deranjează pe mine eforturile oamenilor de a supraviețui psihic unei realități septice? Simplu: pe lângă făptul că sunt enervanți prin aroganța lor ipocrită și atotștiutoare, e vorba despre faptul că trăim în același mediu care nu se schimbă niciodată în bine... și  asta e numai și numai vina lor... pentru că preferă să își repete că o să fie bine dacă gândești pozitiv, în loc să își miște curu’, să tragă în piept mirosul de căcat, să se revolte autentic împotriva lumii în care trăiesc și să facă dracului ceva. Dar nu se poate, pentru că în zona de confort pe care și-au creat-o, până și căcatul miroase a potpourri.


Da, schizofrenicule egoist: e vina ta dacă alegi să întorci privirea de la orice te deranjează... să te lași futut în cur zilnic de toți cei pe care i-ai votat (sau nu i-ai votat), dacă alegi să trăiești într-o țară fără repere morale, fără oportunități economice, în care a face parte din clasa de mijloc este egal cu a supraviețui de la un salariu la altul pentru că te-ai umplut de credite la bancă să îți iei un televizor mai mare decât al vecinului sau să te duci în vacanță ca să ai ce poze pune pe facebook să te invidieze dușmanii. Nici nu mai intru în dicuția asta pentru că e obositoare... în țara asta există două categorii de oameni: ăia care se duc să lingă niște moaște în credința că or să se vindece, sau o să înceapă ca prin minune să îi țină pensia de 400 de lei mai mult de o săptămână... și ăia, chipurile mai evoluați spiritual, care au descoperit secretul succesului... să CREZI în el, și atunci o să vină (bineînțeles, cu condiția să iți valorifici resursele, pasiunile, potențialul, să fii consecvent, etc.). 

Nu observați nici o asemănare între cele două mentalități? O explic eu atunci: ambele categorii intră la categoria imbecili... în țara asta în care trăim, nu ne putem izola în bula noastră de autosugestie... nu putem tăia legăturile cu ceilalți doar pentru că ei ne evocă mirosul căcatului... dacă facem asta suntem exact ce vor cei care ne conduc să fim: niște sclavi, care nu reacționează la nimic, pentru că se conving că totul este bine. Nu, nimic nu este bine, și nimic nu va fi bine niciodată atât timp cât nimeni nu face nimic. Și nimeni nu va face nimic niciodată atât timp cât toți cred că soluția e la ei și la modul lor de gândire... că motivul pentru care nu le merge bine este că nu au gândit pozitiv, că nu s-au pus în valoare. În țara asta nu te poți pune în valoare, nimeni nu poate, atâta timp cât toți înotăm fericiți și pozitivi în căcat. Din punctul meu de vedere, chiar dacă realizăm asta, nu avem voie să ne plângem până nu încercăm să facem ceva, dar asta e altă discuție pentru alt articol, deocamdată să ne rezumăm la sportul meu preferat (pentru că se opune doctrinei autosuficiente): a da vina pe alții.

De unde și concluzia mea obiectivă: Să vă fut în gură pe toți de sclavi lobotomizați și epave intelectuale autosuficiente. Din cauza voastră se duce țara asta de râpă, nu din cauza celor care vă conduc; ați văzut în Ucraina cum se face treaba dacă te nemulțumește ceva. Dacă ăia „gândeau pozitiv”, erau și acum furați, exploatați și prostiți. Sunt revoltat, dar nu suprins... românii sunt recunoscuți istoric ca o nație de sclavi... dar măcar gândim pozitiv... o să fie bine!


P.S. De altfel, cea mai simplă și eficientă metodă de a gândi pozitiv este cunoscută de mulți sub numele de heroină. N-ar fi mai simplu așa?


Acest articol nu este un pamflet. Asemănarea cu persoane și situații reale este intenționată.
"

- va urma (pentru că nu vrea să scrie decât la mine) -

  

duminică, 9 martie 2014

Pentru 9 martie


Fugi deochi dintre ochi
din gene, din sprâncene
din vârful nasului, din măduva oaselor
din creştetul capului
din tâmplele capului!
Și du-te unde cocoşul nu cântă
unde popa nu toacă
acolo te-aşteaptă cu mesele întinse
cu făclii aprinse
si las-o pe Pitbu' curată, luminată
cum dumnezeu a lăsat-o,
de-o fi deocheată de femeie
să-i crape țâțele
s-o lingă mâțele
să-i curgă laptele
s-o râdă tot satul
să-i cadă tot părul
s-o râdă poporul.
De-o fi deocheată de bărbat
să-i rămâie scofârliile
să ouă ciocârliile
să ouă ouă verzi
tu deochi să nu mai vezi
de-o fi deocheată de bărbat
să-i crape boașele
de usturat cum ustură urzica verde
cu ochi verde în veci să nu mai dezmierde!
Să ramână curată, luminată,
ca argintul strecurată
ca steaua din cer
ca roua de pe pământ
cum a lasat-o domnul sfânt.

 

joi, 6 martie 2014

Cum am fost eu la interviu la Karpaten Turism


Purtam o discuție aprinsă într-o seară despre faptul că platforma ejobs nu mai e în top, nu se mai publică anunțuri de calitate, iar la alea puțin bune care există, în cateva ore de la postare, aplică sute și mii de candidați. Și pentru a-mi susține argumentele, am căutat un job pe resurse umane (domeniul meu de interes) postat în ziua aceea, care avea deja 1500 de aplicanți... plus eu, pentru demonstrație. Evident rădeam pe sub mustăți, zic, uite, eu nu înțeleg de ce oamenii mai aplică când văd cifra aia acolo. Cine, om sănătos la cap, are timp, răbdare și nervi să parcurgă atâtea CV-uri în căutarea candidaților perfecți? Logic, nimeni, deci totul e la... plesneală.
A doua zi, primesc mail de la ejobs ca mi s-a vizualizat CV-ul fix pe aplicația aceea. Zic, măăăăăăi să fie! Era vorba de un post de ”referent resurse umane” la Karpaten Turism. Nu termin eu bine de căscat ochii mari, că primesc un mail de la o doamnă angajată la Karpaten Turism, nu se știe în ce funcție deoarece nu-și trecuse asta în semnătură. Mă invita foarte respectuos la o întâlnire pentru postul de ”specialist resurse umane”... deci nu referent, specialist. Ok, zic, poate și-au găsit referentul, dar au nevoie și de un specialist, sau poate o fi același job, dar au greșit titulatura. Oricum descrierea de pe ejobs era mai mult decât inutilă:

Candidatul ideal:
-studii medii / superioare
-experienta 2-3 ani in domeniu
Beneficii:
salariul brut 800-900 EUR/luna
Descrierea companiei:
Societate turoperaroare in plina expansiune.Cifra de afaceri anuala de peste 12,2 mil eur, specializata in incoming.

După un schimb de mail-uri la fel de respectuoase, stabilim un interviu pentru azi la prânz. Mă aranjez, mă pun la costum și mă prezint super profi la locația cu pricina. Nu vă mai zic că m-am rătăcit pe străduțe, pentru că mă uitasem greșit pe hartă și am cerut asistență telefonică de acasă, numai că să se facă mișto de mine ”pai bine băi, te duci la interviu la o agenție de turism, si nu știi să citești o hartă bine, io zic să le și zici asta dacă întârzii”. Anyway, ajung acolo la timp, intru în sediu (o vilă cu curte) iar pe ușa de la intrare mă întâmpina un afiș A4, scris de mână, subliniat pe alocuri cu marker și băgat în chiloțel: ”Interviuri la etajul 2, la contabilitate”. Zic hait sa-mi bag penisul, să vezi tu că ăștia sunt d-aia care n-au separat dept. resurse umane de grasele de la contabilitate și mă pun pe mine să fac asta, ca să ajung iar în situații de căcat ca la fostul CMU. Totuși hai să nu fim negativiști, că tot mă fute lumea la cap.
Ajung la etajul 2, intru, șoc. Dau de o cămăruță mică de 10 mp, unde erau înghesuite două birouri pline de diverse, de la dosare și hârtii, până la farfurii cu resturi de mâncare. Încerc să-mi înghit stupoarea, întreb de tanti aia care mă cautase pe mail, dau de ea, o salut, îmi zice să iau un loc și să aștept.

Mai exact să aștept până se duce ea să scoată CV-ul meu la imprimantă (că na, nu avusese timp până în momentul ăla) timp în care eu cercetam cu groază încăperea, încercând să descopăr o ușă, un hol ceva, care ar putea duce către sala de meetinguri sau ceva asemănător. Nu descopăr decât un holișor care ducea către o încăpere identică, tot cu două birouri, la fel de inghesuite și pline de chestii. Zic asta e, vedem ce-o fi, poate mergem la alt etaj.
Tanti cu CV-ul (deja îi zic tanti, pentru că deși are 28-29 de ani, am căutat-o pe facebook, avea un aspect de 40-45, mai ales in haine, bijuterii, freză și aspectul pielii de pe mâini) se duce în camera cealaltă și o aud că vorbește cu una. ”Auzi, ții tu interviul? Da, las' că o chem eu.”

În nici 2 minute, se ițește un cap de după paravan, care îmi face semn să mă apropii. Cică: „Luați loc.” Zic: „Unde?”. „Aici lângă mine, vedeți că e un scaun acolo”. Nu tu, bună ziua, nu tu, futu-te-n cur, vorba bunică-mii, nici un strâns de mână și evident nici nu s-a prezentat, cum e normal pe planeta asta. Mă duc, îmi trag un scaun după indicații și încerc să mă apropii de biroul ei, pe colțul căruia trona nestingherită o farfurie de varză murată, cu un șervețel deasupra. Parcă am avut gura aurită: contabilă, pe la 45-50 de ani (probabil avea în realitate 30-35) grasă la nivel de omuleț Michelin, încorsetat într-o bluză albă foarte mulată prin care se vedea sutienul, vopsită negru abanos, rădăcini albe.

Începe să mă întrebe dacă știu Revisal, evident că nu, ii explic că pe unde am lucrat partea de salarizare și relația cu ITM era externalizată sau o facea contabilitatea, cum e și normal, în funcție de mărimea companiei, iar eu mă ocupam de latura „umană” a resurselor umane: recrutare, politică de personal, integrare, evaluare, conflicte, medieri, etc. Evident a strâmbat din nas. Apoi, mă întreabă în ce îmi țin evidența personalului. Păi, în funcție de companie și de protocolul intern, pot s-o țin și în banalul excel, dar și în orice altă bază de date vrea compania. Aaaaa. păi nu, trebuie să știți Wiz Soft, că noi în ăla lucrăm. Zic foarte bine, îl învăț în 5 zile, ce mare scofală. Aaa, păi nu cred că puteți să-l învățați așa repede, e foarte greu, și mie mi-a luat mult să mă prind cum funcționează. Evident, m-am abținut să-i spun că dacă ei i-a luat mult, pentru că e proastă, posibil mie să-mi ia mai puțin, pentru că sunt deșteaptă. Oricum deja mă lămurisem, dar nu! Mai era..
Ultima și cea mai tare întrebare. Ce așteptări salariale aveți? Zic, nu vă supărați, mă întrebați câți bani vreau în condițiile în care ați publicat deja oferta pe ejobs? Aaa, pai nu, cred ca este o eroare cumva, că de fapt a fost o problemă de soft, bâlmâj, bâlmâj, pe după colț, că știți, că bâlmâj. Zic ok, vreau exact  și fix cât ați oferit pe ejobs, mulțumesc.

Interviul a durat 5 minute. Nu m-a salutat nici când am plecat, deși eu am făcut-o. Pe ușa de la contabilitate, pe interiorul ei, stătea lejer un alt chiloțel lipit strâmb, cu o foaie A4 multicoloră: „Închide ușa în urma ta.” Nu sunt chiar sigură de formulare, oricum era ceva foarte apropiat. Am tras aer în piept și am ieșit. Mi-e milă de restul proștilor care își vor lua țeapă la fel ca mine, cu acest interviu. Mi-e milă chiar și de clienții agenției de turism Karpaten, care bănuiesc că sunt tratați cu același profesionalism. Nu îmi este milă de persoana care va fi angajată, ba din contră, pentru că înseamnă că va trebui să fie exact ca ele. Undeva acolo în lumea asta, o contabilă grasă fără job, cu experiență în Revisal, Wiz Soft, dosare de personal și articole de lege, va avea în curand job la Karpaten Turism.

Iar eu mi-am pierdut 2 ore degeaba, mi-am udat pantalonii de la costum, am irosit fardurile, deodorantul și 2 călătorii de metrou, pe niște cretini. Mă bucur însă că le-am zis și lor asta, într-un mail de follow-up în care le-am explicat pe scurt ce v-am explicat și vouă aici. Sper ca viitorii candidați să aibă inspirația să dea un search pe google înainte de interviu, să găsească articolul meu și să facă ceva mai bun cu timpul lor.

Doamne ajută!