sâmbătă, 27 decembrie 2014

De sfârșit de an...

 

M-am trezit dis de dimineață. Să fi fost 6, poate chiar mai puțin. Oricum nu conta, nu dormisem mai deloc, studiasem intens umbrele de pe tavan. Când s-a pornit alarma, mi s-a oprit inima și mi s-a infipt ceva în stomac. Era ceva amar, am simțit în gât... și deși nu aveam voie să beau apă, am clătit repede cu o gură.
M-am îmbrăcat, mi-am luat băgăjelul făcut cu atenție de cu o seară înainte: pantaloni de pijama, bluză decoltată cu acces, papuci, mi-am curățat oja de pe unghii și mi-am împletit părul la spate.

Era luni. Oamenii se duceau la muncă, forfotă, agitație. Parcă stătea să plouă, soarele era ascuns, nu vroia să mă vadă. Eu mă duceam la tăiere.

M-am așezat pe un fotoliu în sala de așteptare, încercând să mă pregătesc pentru când o să mă aud strigată. Știam că o să dureze, dar nimeni nu știa cât. Atâtea formalități, atâta pregătire... Femei care veniseră după mine, se duceau înaintea mea. Oare erau cazuri mai grave? Sau poate iau cazurile ușoare la început și păstează ce e mai greu la sfârșit?

Salonul începea să se golească. Rămăsesem eu și KdD cu laptopul în brațe lângă o priză, care încerca din răsputeri să se comporte ca și cum eram la o terasă și beam bere. Și tocmai când credeam că m-au uitat sau că au mai studiat puțin analizele și ecografiile și și-au dat seama că nu e nimic, dar au uitat să-mi spună... mi-am auzit numele.

- Doamna S.? Mergeți la garderobă, vă schimbați și veniți la internare.

Am pășit în camera mică pe post de garderobă ca și cum aș fi fost o prințesă la operă. Mi-am lăsat haina de blană și manșonul, cizmulițele cu toc și tiara... și mi-am pus pantalonii de pijama și bluza aia nenorocită, cu acces. Mă simțeam al dracului de goală, dar cred că eram tare frumoasă... sau poate curajoasă și demnă... de tot holul s-a întors să se uite la mine.

Am refuzat totuși să îmi las lucrurile acolo. Eu nu eram ca celelalte. Eu îl aveam pe KdD și știam că dacă vreau să fug la noapte, mă va aștepta la poartă cu hainele mele. Eu nu eram ca celelalte.

Simona tot îmi zicea la telefon: nu te mai stresa atât. Oricum mai devreme de 11 nu intri. Și stai să vezi cât te mai ține pe blocul operator. Să nu uiți să faci pipi. Apoi s-a terminat și rahatul de baterie, eu eram deja în salon, iar KdD afară. Acum ce fac?

Aștepți.

M-am așezat pe un scaun de vizitator, lângă patul care urma să fie al meu. Bătea soarele. Acum ce fac? Mi-era foame, mi-era sete și îmi venea să fac pipi. Oare să mă duc să fac pipi? Dacă vin să ma ia și nu mă găsesc? Mai aștept un pic.

Rând pe rând, unele plecau... altele veneau. Eu așteptam. Și când iar am crezut că s-au răzgândit, m-a chemat doctorul meu în cabinet. Am vorbit un timp... cu el și cu alți doctori. S-au mai cerut păreri... s-au schimbat priviri.

Câți ani ai? 33. Și nu ai copii.... Nu. Hai să mai facem totuși o ecografie, poate se vede mai bine. Cheamă-l pe X, dacă nici ăla nu vede, nu știu ce să mai fac. Am 30 de ani de chirurgie și nu am văzut o tumoră așa ciudată. Fată, tu te-ai pregătit cum ți-am zis? Ai 50% șanse. Te-ai pregătit pentru... da? Hai să semnezi actele. Uite aici scrie exact ce vom face, iar în funcție de ce vom descoperi, putem să facem asta și asta. Ești de acord cu mastectomia? Daca nu, scrie „refuz” și semnezi.

Nu știu ce să scriu. Ce să scriu? Fie ce o fi... refuz.

S-a văzut ușurare pe fața lui. Stai liniștită fată, că îți fac treabă frumoasă, ai să vezi. Dar trebuia să fie alegerea ta, nu am voie să te influențez. E frumos, îți promit că îl las frumos.

Apoi a urmat un blank. Multe gânduri. Mama care venise să dea milităria jos din pod cu personalul medical. Iar gânduri... 50% șanse. Putem dracului să terminâm cu circul ăsta o dată? Mai rău decât să știi că ai cancer, este să știi că ai 50% șanse și să mai dureze câteva ore până afli. Flip a coin.

Am văzut-o de departe. Era o asistentă ce nu se potrivea în peisaj, sigur nu era de pe secția de internare. Avea alte culori pe ea, avea bonetă și mască de gură. Și venea spre mine.

Doamna S.? Veniți cu mine, vă voi însoți în blocul operator, unde vom face pregătirile pentru operație. Am scos aerul din plămâni și m-am abținut să nu plâng. Cine sunt eu? Am căutat disperată pentru ultima dată privirea lui KdD în timp ce treceam pe lângă holul de așteptare, vroiam să îi transmit atât de multe într-o secundă. Nu l-am zărit, însă am văzut-o pe mama biciund 3 asistente. I-am dat telefonul: mami, mă duc acum. Zi-i și lui.

Și m-am dus. Am făcut și pipi, cum mi-a zis Simona. Apoi m-au drogat cu ceva foarte mișto, până am văzut dansatoare de hula pe tavan. Râdeam singură ca vaca în preoperator.

Apoi iar blank. Prima voce pe care am auzit-o a fost a unui brancardier care m-a mutat de pe masa de operație pe masa mobilă. Băi fato dar grea ești!!! Și m-am enervat și am strigat în sinea mea „bine măăă, o să slabesc”. Toată lumea râdea... cred că totuși strigasem pe bune. S-a trezit, e bine!

Apoi iar blank. Deschid ochii. Reanimare. Tuburi. Lichide. Bip bip bip. Panică. Apoi aud vocea maică-mii pe hol. Urla la asistente. Alea că nu aveți voie doamnă aici, ea nu că vă omor pe toate dacă nu îmi spuneți ce s-a întâmplat cu fii-mea. Când a scos biciul s-au potolit toate. Acu' avea voie peste tot.

- Ești bine, ești bine da? Nu e cancer. E totul la locul lui, da? Ești bine. Hai ca mă duc să-l chem pe KdD și să mai țip la niște asistente.

A plecat cu fanfara după ea. Am închis ochii, aș fi vrut să dorm... ceva cred că îmi băgau ăștia iar pe venă...

Doar o secundă. Când i-am deschis, l-am văzut pe KdD, mă căuta. Când m-a găsit, am zâmbit (cred). Acum știam că sunt bine.

   

joi, 31 iulie 2014

Pitbu' e la dietă!


Dragii mei, până aici mi-a fost! S-a terminat gata! S-a dus totul! Nici eu nu mai știu ce caut în viața mea și de ce! Sunt la dietă!

Am suferit cumplit... am suferit inexplicabil de mult când tata îmi zicea „biscuite în dungă”, sau să nu mă întorc în profil, că mă pierde din ochi. Am suferit toată copilăria mea, ce a fost trăită sub superba poreclă de Mowgli.. parte din cauza siluetei, parte din cauza excepționalei frizuri cu care am fost binecuvântată până am ajuns la vârsta la care am putut să pun piciorul în prag și să-mi las cosițe. Am îndurat cu stoicism: „Auschwitz”, „schelet ambulant”, „ia o cărămidă în ghiozdan că bate vântul afară”... iar mai târziu când am depășit 1,70 și vârsta legală... am ajuns la supremul „femeia șnur”.

Când „prietenele” mele (glumesc, eu nu am prietene) se plângeau și țineau cure cu o gaură de covrig pe zi, eu băgam o șaorma mare și 2 beri la orele mici ale dimineții... și... nici un rezultat. Tare ipocrită cred că m-au categorisit muierile alea și tare mult am sughițat și mi-am găsit frigiderul plin de carne... acu' m-amuz... da' atunci... Dacă aș fi știut eu mai devreme că cea mai bună metodă de îngrășat nu este ceafa de porc ci... măritatul... probabil că aș fi făcut-o mai devreme (mă refer la măritat). Dacă aș fi știut cât de ușor e să o iei pe panta aia și să nu te mai oprești, probabil nu aș mai fi făcut-o deloc (tot la măritat mă refer).

Pornind de la premiza celor 50 de kg standard cu care mă etalam pe la 20 și ceva de ani, anul de grație 2008 (ăla cu măritatu', aveam vreo 27) m-a găsit undeva pe la un natural 55, hai 56. La mama acasă era bine, mâncam din doi în paișpe, asta dacă mă prindea să mă vadă la față, la birou ciuguleam dacă reușeam, iar seara sigur hălăduiam pe undeva, deci o dietă echilibrată, ce să mai! După 2008 n-a mai fost la fel, deja găteam eu, nu mama și nu doar pentru mine. Poate eu mă rezolvam cu o salată de vinete cu roșii, dar Mortu' vroia două pulpe de pui și un kil de cartofi la o singură masă... așa că dacă găteam asta pentru el, băgam și eu de poftă... că miroase nu? și ce? eu sunt mai proastă? Deja serile erau „în famelie”... cu cine spaniolești pe la 9-10, week-enduri cu prietenii la masă cu 3 feluri și desert...

Și uite așa încet încet, în 2 ani, nici nu am simțit când m-am înmulțit cu 10 kile. Nu îmi explic nici până în ziua de azi cum de n-a văzut KdD când m-a cunoscut ce gabarit am... ori dragostea chiar e oarbă, ori ochii mei sunt fermecători și magici și nu se uita decât în adâncul lor. Doamne fere' să-și fi mutat privirea! Am niște poze din perioada aia, le-am pus poster pe perete... pentru motivare, unde mai pui că eram și total nesimțită și purtam pantaloni cu talie joasă și bustiere. Absolut grotesc!

Mare noroc am avut cu KdD și cu a lui cultură gastronomică mediteraneeană. Cine știe câtă aș fi fost astăzi dacă nu mă... întrerupea el. Și totuși oricât m-aș chinui, la 55 nu mai pot să ajung... mă chinui pe la 59, mai bat un 57 cu greu și cu laxative, important e să fie sub 60. Ceea ce mă aduce la punctul culminant al articolului.

Dragii mei, am fost la un amic acasă, amic ce deține un cântar electronic extrem de neprietenos, și deși am utilizat tehnici de manipulare (balansat în față pe vârfuri... astfel am aflat că merge numai la cântare mecanice), tehnici de inducere în eroare (stat într-un picior sau în mâini) tehnici de intimidare mecanică (amenințat cu datul de pereți)... cântarul a refuzat categoric să mărturisească mai puțin de 61 kg. De nervi am băut juma' de sticlă de Ciociosan și am plănuit o aspră răzbunare. DIETĂ!!!

Din păcate dieta a trebuit să înceapă o săptămână mai târziu, deoarece între timp am fost invitați la Văru' Iațcu la Răcari, la casa de vacanță, câteva zile decât, zile în care ne-a ținut pe grătare cu grătare, asezonate cu grătare. Noroc că am fost eu femeie și m-am gândit la roșii, castraveți și ardei copți...

Unde rămăsesem? DIETĂ!!!

Între timp a fost și ziua maică-mii... adică tort, și nu orice, un cheesecake la rece cu toping de piersici... dar a trecut și asta.

Acum, DIETĂ!!!

Doamne ajută, Blonda e plecată în Străinezia și se întoarce cu blue cheese și bere englezească, iar eu mă gândesc numai la o tartă cu pere și gorgonzola.

 Vai și amar de capul meu! ... dietă... :(

 

marți, 22 iulie 2014

Aventuri profesionale într-o piramidă (Blonda, Pitbu' si urâtul)!


Am așteptat ceva vreme să scriu articolul ăsta, nu din voință proprie ci de dragul cuiva. I-aș fi putut face rău indirect, și cum dedesubt nu se afla la momentul respectiv nici o plasă de siguranță, am preferat să amân până reușește să se elibereze. Vă explic eu în detaliu mai încolo.

Se făcea că mă întorsesem de ceva vreme din Italia și nu prea reușeam să-mi găsesc job. Ce vroiam eu era din ce în ce mai prost plătit și greu de găsit, ceva sub pregătirea mea nu aș fi acceptat decât pe bani mai mulți... așa că așteptam să pice ceva tocmai potrivit. Ceea ce s-a și întâmplat, prin niște cunoștințe care m-au recomand mai departe la alte cunoștințe și am fost chemată la un interviu.

Veselă, pregătită ca o floricică, m-am prezentat regulamentar. Am trecut peste faptul că la telefon persoana (bărbat) m-a luat din prima cu „tu”... am pus-o pe seama faptului că eram recomandată de o persoană apropiată, o fi fost tinerel, nu le au aștia cu convențiile sociale, eh! Jobul e job, nu mai contează detaliile. La interviu am trecut și peste faptul că același tip de la telefon era îmbrăcat prea casual pentru gustul meu... deși, dacă stau să mă gândesc nu prea a fost un interviu în adevăratul sens al cuvântului, tipul era mai mult interesat să se audă vorbind, să povestească tot felul de chestii total inutile pentru mine în acel moment, ca în final să-și ceară scuze că nu e așa coerent, pentru că băuse mult cu o seară în urmă și mahmureala nu-i dădea pace. Excelentă informație de oferit la un interviu, unui potențial viitor angajat. A chemat-o apoi pe șefa lui să mă vadă și ea, care mi-a pus 2-3 întrebări personale, mi-a admirat machiajul discret și bine făcut, apoi m-a declarat angajată. Scurt pe doi!

Bucuroasă că am găsit job am ignorat semnele de întrebare. Domne', nimeni nu-i perfect, tre' să fim toleranți!

Firma de care vorbesc se numește Carbon Solutions Global. Înființată în 2012, avea practic câteva luni de funcționare, iar noi suntem cu povestirea în primăvara lui 2013. Aflasem că activează pe piața voluntară a creditelor de carbon, de care nu știam mare lucru dar urma să mă documentez, reducerea emisiilor de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră, amprentă de carbon, proiecte ecologice, energii alternative, save the planet kind of shit. Frumos, cuvinte frumoase, idei frumoase, totul frumos. Aveam vreo 8 colegi simpatici, mai puțin tipul de la interviu, sediu mișto, zona liniștită iar postul meu era foarte interesant, urma să ofer suport pentru clienți, scris articole, traduceri, și altele, na, fiind o firmă în dezvoltare.

Mi-a luat fix o săptămână să aflu de fapt pentru cine lucrez.

Superba firmă Carbon Solutions Global era de fapt o firmă paravan pentru o schemă piramidală, pe nume Bblue, care funcționa în sistem de calcul binar (nu vă explic eu aici că mă doare mintea și nu mai termin articolul). Firma mamă era din Ungaria (am înțeles că pe acolo intră majoritatea schemelor piramidale în România), iar patronii ei mai încercaseră în 2010 o altă schemă, care se numise Botanoo, dar după 2 ani a căzut, nefiind alcătuită foarte profesionist. Din câte am cercetat, Botanoo nu avea firmă paravan, deci nu prezenta prea multă siguranță sau credibilitate, mergea strict pe racolat proști să marcheze banul, aveau oameni plasați în diverse județe care făceau „întâlniri de afaceri”, bloguri multe pe internet care lăudau această oportunitate și cam atât.

În principiu, erai păcălit să cumperi chipurile „credite de carbon”, banii urmând să fie investiți în proiecte verzi, care în momentul în care generau profit, generau și certificate de carbon, iar tu îți primeai banii înapoi, cu 50% profit în 6 luni (!!!!!) Aflai mai târziu că de fapt cumpărai un instrument financiar imaginar, creat de firma Carbon Solutions Global, numit COU, care nu avea nici o valoare în sine și care nu putea fi vândut în altă parte, și că de fapt cele 6 luni, erau 12 sau poate deloc... în funcție de câți proști se mai înscriau în piramidă sub tine sau nu. Din experiența Botanoo, băieții au învățat multe, cum să acopere găurile, cum să îți explice că de fapt stai așa... ca acel COU nu e credit de carbon, e mai mult un serviciu de retragere al unui credit, și de fapt aveți grijă, că este ilegal să promiteți oamenilor să plătească bani ca să aibă beneficii financiare ulterioare prin racolarea de noi membri... dar aflai că poți câștiga bani dacă „îți dezvolți afacerea”, dacă „îți construieși o rețea” sau dacă „te implici în departamentul de vânzari recomandând produsele și serviciile”... în condițiile în care această firmă nu producea absolut nimic și nici nu oferea vreun serviciu real.

Aveau și au în continuare trei „proiecte” pe hârtie, în spatele cărora ascund activitatea de joc piramidal. Astea sunt mișcarea Zero CO2, o campanie de imagine pe facebook, cu like-uri cumpărate și un site steril, pe domeniu .cc, cu numele bine ales ca să se confunde cu alte mișcări similare, care promovează importanța compensării amprentei de carbon, te trimit la calculatorul acestei amprente de pe site-ul Carbon Solutions Global, unde, după ce oferi informațiile necesare, ți se spune suma exactă cu care poți sa te compensezi. Apoi alegi proiectul unde vrei să se ducă banii tăi, proiecte probabil reale, ei se duc la Gold Standard, cumpără creditul pe tona de CO2 cu 8 dolari, și ți-l revând ție cu 25. Veți spune păi da, așa se fac afacerile, cumperi din engros Dragonul Roșu papuci cu 1 leu bucata și vinzi pe Magheru la fițe cu 100 de lei bucata. Numai că toată perioada în care am lucrat eu acolo, plus perioada lucrată de Blonda în plus, nu cred că am văzut 5 compensări la un loc, și alea amărâte, pe sume mici. Au compensat site-ul avocatnet contra reclamă gratuită, au mai compensat vreo două evenimente organizate de  Fundația „Mai mult verde”, apoi i-au obligat pe toți proprietarii de afacere bblue să-și compenseze amprenta personală de carbon. Aceasta este marea activitate profesională a firmei Carbon Solutions Global. Oare ce profit au din vânzare credite de carbon? Acoperă măcar chiria spațiului? Nu cred că o mai acoperă din moment ce au renunțat la sediul de 800 euro pe lună și s-au mutat în gazdă la avocatnet în Apaca.

S-au apucat de vândut copăcei Pawlonia mai apoi. Pe tot internetul, la orice distribuitor, îi găsești cu 4 euro bucata, Carbon Solutions Global îi vinde cu 11 euro. Pentru că sunt jmecheri... De fapt și ei tot de la distribuitorii ăia îi cumpără și își mai adaugă ceva la preț. Eu am văzut o singură comandă de la un prost băgat în bblue, care probabil nu știa să dea search pe google și să-i găsească mai ieftini. În rest nu au vândut un singur copăcel, dovadă în plus că toate aceste activități gen amprenta de carbon, copăcei Pawlonia, zero co2, sunt activități legitime însă nefuncționale puse acolo doar de fațadă, în spatele cărora de fapt activează bblue.

Se folosesc abil de manipularea cuvintelor și imaginilor, „certified by Bureau Veritas”, și pleci cu impresia că li s-a făcut un audit sau ceva și sunt legitimi, când de fapt doar acel calculator al amprentei este certificat, un amărât de soft pe care pot și eu să-l cumpar de undeva ca pe Microsoft Office, apoi mi-l pun și pe site porno dacă doresc și mă autointitulez certificată de un organism de încredere.

Mă rog, e mult de povestit, mi-e că vă plictisesc cu detalii financiare și juridice pe care eu le-am studiat săptămâni întregi cu ajutorul lui KdD, ca să înțeleg pe deplin cum funcționa păcăleala, și nu e ușor. Important este că oamenii erau bine acoperiți, aveau tactici foarte bine puse la punct, bănuiala mea este că sunt de meserie „piramidiști” altfel i-ar fi prins legea până acum. Mulți oameni care fuseseră „cheie” în Botanoo, erau „cheie” și acum în Bblue și uneori (culmea!) păcăleau aceiași oameni... sau poate nu îi păcăleau, poate știau că e joc piramidal, și sperau ca de data asta să meargă, să se înscrie printre primii, să câștige bani. Până și sigla o reciclaseră, Botanoo avea laba unui picior făcută din frunze, Bblue are aceeași lăbuță făcută din picături de apă.

Era foarte ciudat că google nu dădea nici un rezultat când îi căutai pe patronii acestei firme, nu știa absolut nimeni de ei deși pe site-ul propriu aveau niște descrieri mai pompoase și decât Kim Jong Un, CV-uri impresionante, realizări profesionale de care nu a auzit nimeni, ei fiind în principiu niște puțoi de douăzeci și ceva de ani. Informații neverificabile aruncate din top, legate de presupuse afaceri la nivel înalt în China, sedii sociale la adrese inexistente sau neverificabile în țările străine (îmi amintesc de un țepuit din sistem care se apucase să facă niște investigații și l-a trimis pe fiu'su la Londra să verifice sediul filialei, ca să descopere de fapt acolo o firmă care oferea sedii sociale fictive contra sumei de 80 de lire pe an), multă demagogie și manipulare prin articole pompoase (doar eu le făceam sau le traduceam, deci știu, nu?).

În doi ani de zile de când funcționează, la sediu au avut loc NUMAI întâlniri de afaceri pentru bblue, nu pentru promovare Pawlonia, nu pentru amprente de carbon, ci numai și numai prezentări intense de grup sau individuale ale oportunității de afaceri bblue. Evenimente pompoase cu bilet de intrare 50 de lei (mai ceva ca la muzeu) unde aveau loc întâlniri de genul Amway, unde veneau „oameni de succes” din rețea și te învățau cum să îți dezvolți și tu afacerea, care se lăudu cu cifre de zeci și sute de mii de euro din bonusuri lunare. Știți despre ce vorbesc, dacă nu ați asistat măcar o dată în viața voastră la așa ceva, ați trăit degeaba. Am văzut și scene cu oameni inteligenți care îi trimiteau în pizda mamii lor cu schema lor piramidală și plecau nervoși din sală, am văzut și țepuiți care veneau să facă scandal la sediu, cu avocați și amenințări, pentru că nu-și mai puteau recupera banii, bineînțeles fără succes.

Acum să vă povestesc despre „organigramă”. Un patron, chinez stabilit în Ungaria, un CEO puțoi, ungur, o babetă cochetă care afirmă că a fost director pe la Oriflame Ungaria, dar nu am găsit nici un fel de referință pe tot internetul  (până și despre mine, dacă mă caut, găsesc mai multe informații). Apoi mai sunt vreo 8 oameni middle management, toți în Ungaria, deși afirmă că au filiale în Anglia, Slovacia, însă sunt toate fictive. Mai sunt câțiva trepăduși tot prin Ungaria, cu toții vreo 12 (conform secțiunii „Echipa noastră” de pe site și din cunoștințele mele)... dar pe departe cea mai interesantă pentru discuția de față este filiala pe România, unde am lucrat și eu cu drag și spor.

La începutul firmei în 2012, a fost o echipă de care eu doar am auzit. Veniseră din vechile structuri Botanoo, nu știu mai nimic de ei, știu că erau conduși de unu' Alexandru Saiu, care s-a certat cu conducerea, ceva nu i-a plăcut lui (nu știu ce) că a plecat cu surle și trâmbițe, încercând chiar să dărâme sistemul. Lui i se atribuie un blog „denigrator” creat imediat după furtună în care este dezvăluit „the bblue scam”. Din această veche echipă ar fi rămas doar tipul care m-a chemat la interviu, a cărui poreclă larg răspândită era „Bogdan Puță Mică” (am înțeles că se bazează pe celebrul Tratat de Pulologie scris de Radu Alexandru). El cică s-ar fi dezis de șeful lui, încercând să-și salveze jobul, și a sfârșit prin a-i lua locul.

Deci îl avem pe acest Bogdan Puță Mică, șef de șef, plin de aere și importanță, tot un puștan de douăzeci și ceva de ani, apoi mai avem 5 tipe, studente sau absolvente, în sistem internship, un tip pe IT, un alt Bogdan, mai în vârstă, care pe lângă faptul că era băgat în afacerea piramidală, se mai ocupa de chestii administrative, contabilicești... și subsemnata. Asta era configurația când am ajuns la ei, în echipa proaspătă. În nici 2 săptămâni, patru din cinci interne au plecat, fie că și-au dat seama de schemă și au reușit să se lipească în altă parte, fie că au fost date afară de Bogdan Puță Mică. Deci am rămas eu, cu Blonda, singura internă care a fost angajată cu contract permanent, și de dragul căreia nu am scris acest articol mai devreme, și tipul pe IT. Cinci oameni cu totul.

La ceva timp după, Bogdan P.M. a fost chipurile promovat și chemat la sediul din Ungaria ca Marketing Manager, iar celalalt Bogdan a rămas in charge pe România. Zic „chipurile” pentru că nu pricep pe ce baze l-au luat acolo, având în vedere că el este un incompetent, ceea ce a și dovedit stând acolo. L-au expediat pachet înapoi după câteva luni. Mă bufnește râsul numai când îmi amintesc. Cică a fost alegerea lui, că nu știa maghiară și ei nu vorbeau în engleză cu el. Haha! O păsărică din Ungaria mi-a șoptit că a fost în prag să fie concediat când și-au dat seamă că numai gura e de el, dar li s-a făcut milă, că e așa implicat și plin de vervă și până la urmă au decis să-l trimită înapoi în Ro, să-și folosească energia la revitalizat schema bblue.

Să revenim. Chiar înainte să plece în Ungaria, a zis că echipa trebuie mărită, așa că a angajat doi oameni. O tipă pe social media și un tip care nu știu exact ce făcea. Oricum noi toți practic vindeam aer, vorbeam despre aer, totul era în aer. În afară de câteva traduceri, eu nu făceam absolut nimic la birou, și nu pentru că nu voiam, ci pentru că efectiv nu aveam ce, eram plătiți doar ca să existăm și să ne facem că muncim. Ne uitam la filme pe super televizorul de 130 cm diagonală folosit în „prezentările de business”, studiam italiana sau dormeam (aveam niște canapele). Evident ne căutam toți joburi și ne bucuram în același timp că primim bani de la niște escroci ca să stăm degeaba. Tipul respectiv a stat 2 săptămâni apoi a invocat niște probleme de familie și n-a mai venit... dar era destul de curios în legătură cu sursele de profit ale firmei, și deși nu am vorbit deschis despre asta, cred că și-a dat seama. Cealaltă gagică a stat și ea cam o lună și jumătate, până am aflat că are o altă ofertă de job și ar fi vrut să o refuze... am stat de vorbă cu ea, i-am arătat descoperirile noastre, i-am băgat mințile în cap... dusă a fost!

Apoi am urmat eu. Concediată. Pe motiv că mi se restructurează postul. Dar cred că se săturase Puță Mică dar și Bogdan celălalt să îi tot iau peste picior și să mă cert cu ei atunci când încercau să ne impute nouă greșelile lor, sau când își asumau anumite idei de-ale noastre ca și cum ar fi fost de fapt ale lor. Nu am putut să scriu imediat despre superba firmă, pentru că Blonda lucra încă acolo și depindea foarte mult de banii ăia. Dar pentru că acum și-a găsit în final alt job și și-a recuperat toate sumele de la ei, am decis că e momentul. A mai fost o perioadă și Oana pe marketing dar s-a lămurit repede și a plecat... la fel și Agnes, venită chiar cu relații de la cineva din Ungaria, a plecat și ea la fel de repede cum a venit, tipul de la IT a fost și el concediat mai târziu.... apoi la nici 3 săptămâni după plecarea Blondei, tipa care o înlocuia a fost și ea concediată. Cu scandal, cu sunat la ITM a reușit să-și primească banii, sau cel puțin așa mi-a zis.

Acum în firma Carbon Solutions mai lucrează Bogdan Puță Mică, manager peste nimeni. Ah, ba nu, și-a adus un subaltern, un tip cică la fel de infect caracterial ca el și o biată internă, ca Blonda pe vremuri. Sper totuși să nu îi facă și ei ce îi făcea Blondei, să le zică celor din Ungaria că o plătește cu 600 de lei, însă să-i dea doar 300 pe motiv că a lipsit două zile, iar de restul 300, să-și ia niste blugi de pe Asos, "pocket to myself" cum singur se exprima față de ele. Cine să-l toarne? Și sper ca ea să nu muncească de pe laptopul personal, iar în loc de salariu să primească deosebita onoare de a lucra pe un laptop de la firmă. Ca asta înseamnă la el bonus.

Deși personajul îmi provoacă silă profundă, mi-am rezervat câteva ore la un pahar de vin cu Blonda și cu KdD să-l analizăm și am ajuns la concluzia că omul e sociopat. Să vedem de ce și să fie clar, aduc argumente numai din experiențele mele sau ale Blondei.

* Minte de îngheață apele. Ba chiar minte prost. Ignorând total că eu și cu Blonda suntem în același birou și suntem femei și vorbim... mie îmi spune una, apoi ei îi spune alta și toate astea în scris pe skype ca să existe și dovezi. Când îl strângem cu ușa să ne explice, se dă lovit. Te minte chiar și în față despre ceva ce a spus în urmă cu ceva vreme și acum nu mai recunoaște. Și chiar dacă există dovezi... gen arhivă skype, îți zice pe față că nu îl interesează, s-a schimbat schimbarea și face cum vrea el acum.
* Ego supradimensionat și ușoare tendințe de megalomanie... însă nu am reușit să ne prindem dacă el este conștient că lucrează pentru o schemă piramidală sau chiar crede în minciunile pe care le debitează oricui face greșeala să-l asculte, despre fabuloasa firmă Carbon Solutions care va schimba lumea, care salvează stratul de ozon, balenele, pădurile și mentalitățile... în timp ce trage cu poftă din țigară.
* Scrupule = zero. Nu are nici un fel de problemă să-și asume meritele altcuiva. Are cineva o idee bună? Perfect. Din momentul în care a scos-o pe gură, nu mai este a lui, e a lui Bogdan Puță Mică, cu care se va lăuda mai departe la șefii lui din Ungaria, în timp ce îi ține cu o mână de buca din stânga și cu o mână de buca din dreapta. Apoi va avea grijă în diverse discuții, prezentări, să menționeze subtil despre cum fuma el trabuc și bea whiskey like a boss împreună cu CEO-ul companiei.
* Preocupare pentru problemele altor oameni = zero. Se leagă cu scrupulele de mai sus. Se folosește de oameni la modul cel mai abject, apoi îi aruncă și nici nu vrea să-i mai plătească. Sunt convinsă că de fapt văzuse ceva interesant de cumpărat pe un site și nu știa de unde să facă rost de bani. Ia să mai tai eu salariul lui X că nu mi-a plăcut mie cum mi-a vorbit, oricum ăia din Ungaria nu au de unde să știe, salariile sunt jumate la negru, cine știe exact câți bani se duc pe sub registrele contabile?

Ar fi fost bine să fie un caz izolat. Însă personajul sociopat Bogdan Puță Mică este parcă desprins din manualul corporatistului. Caracteristicile sociopatiei sunt sancționate la nivel social, nimeni nu vrea să aibă în cercul de prieteni un astfel de personaj, însă în mediul corporatist, este criteriu la angajare. Cu cât ești mai sociopat, cu cât ești mai dispus să calci pe cadavre, să minți, să vorbești mult despre nimic, să fasonezi bucal dosurile șefilor, să te adaptezi cameleonic și să-ți schimbi direcția după cum bate vântul, cu atât ești mai în cărți să avansezi în cercurile superioare ale corporației. Cuplați asta cu faptul că profesional e zero și se bazează numai pe furat idei și papagal convingător, aveți în față un om de succes în societatea actuală.

Încercați să respectați un astfel de personaj. Un personaj care face frecvente greșeli de exprimare în scris sau verbal, în limba lui maternă româna, care insistă să pună statusuri pe facebook într-o engleză vai mama ei, și exprimată și ortografiată prost. Cum să respecți un astfel de om, care crede că șefia este un drept al lui și nu are nici o responsabilitate față de subalterni? Cel mai tare mă distra când îl întrebam de ce întârzie salariile și el ridica din umeri și zicea... „ce treaba am eu? eu vă dau salariile? nu e problema mea!” în condițiile în care singura legătură cu sediul central din Ungaria era el.

Oricum, multă vorbă pentru nimic. Nu mă aștept să pice schema Bblue pentru că am scris eu un articol. Proști vor fi mereu și dacă pot fi prostiți, de ce nu? Ba chiar le acord ăstora de la Carbon Solutions toată stima mea că sunt în stare să profite de cel mai mare defect al omului, prostia. Ce mă deranjează este că s-au băgat pe un domeniu de care mie chiar îmi pasă, îl murdăresc cu escrocheriile lor, iar când va veni o firmă legitimă să ceară bani pentru investiții în diverse chestii ecologice, nu vor mai primi susținere din scepticism și frică, pe sistemul Ionică și lupul. Dacă vindeau pastă de dinți ca Amway, ciuperci miraculoase parapsihologice ca Ganoderma sau călătorii ca Swiss Halley, mă durea fix în partea dorsală. Fiecare își dă banii unde vrea. Dar să mă minți să cumpăr aer și să cred că fac ceva bine pentru planetă, dar de fapt îi bag în buzunarele unor deștepți, asta nu îmi mai convine.

Mai mult am scris articolul acesta pentru că domnul sociopat Puță Mică a fost auzit dând din el bășini mirositoare de manager ratat, în care se lăuda cu proiectele lui următoare pentru care trebuie să-și facă echipă de 9 oameni, iar eu vreau să mă asigur că oamenii inteligenți care vor veni la interviu, nu vor ajunge să și lucreze acolo. Bănuiesc că oricine face o mică cercetare înainte despre firma unde urmează să lucreze. Așa că, dacă sunteți disperați că nu găsiți job și nu vă deranjează să munciți pentru o schemă piramidală care prostește oameni, sunteți invitații mei. Veți fi păcăliți la salariu, vi se va spune ceva la interviu și altceva veți descoperi în ziua de salariu... și ce poți să faci? Ai semnat contract pe salariul minim pe economie, restul îl iei la negru, cum dovedești cât ți s-a promis? Bineînțeles, asta dacă îl iei, dacă nu întârzie sau dacă nu i s-a pus pata lui Bogdan Puță Mică pe tine si luna asta îți dă mai puțin.

Vei suporta aroganța, nesimțirea și meschinăria unui incompetent, despre care îți vei da seama că este un fals destul de repede și nu îl vei suporta mult. Blonda are record pentru că efectiv nu reușea să-și găsească job deși se ducea la interviuri și își căuta zilnic. Dar și când și-a găsit, dusă a fost și ea. Acum chiar muncește la birou, nu doarme pe tastatură sau pe facebook, dar nu îi pare rau.

Acum voi credeți ce vreți. Puteți să considerați că sunt eu frustrată pentru că am fost concediată. Sincer mă interesează ca de obicei fix deloc. Google este mare, surse de informare și verificare există, iar dacă alegeți să nu credeți ce vă spun, cu atât mai bine, înseamnă că vă meritați soarta. Am încredere în selecția naturală.

Succes!

marți, 1 iulie 2014

Discuții profunde


Un anumit membru al familiei Pitbu'-KdD nu servește dragă zgârciurile de la aripioarele de pui, că i se pun de-a curmezișul! Evident celălalt membru le adoră și caută să le pescuiască din farfuria vecină de îndată ce sunt abandonate, nu fără foarte necesarele mutre:

Pitbu': Ia uite, iar nu mănâncă zgărciurile, ce au mă? Sunt delicioase! Nu te înțeleg! Haoleoooo, unde te-oi fi găsit io așa fițos? Cred că la secția de mofturoși, fix acolo!

(... pauză de efect ...)

KdD: Da, bine că m-ai găsit, noroc că secția aia era exact lângă secția Pain In The Ass!!!
 

joi, 12 iunie 2014

33 Milestone Event Party


Anul ăsta e important rău. Bine, asta zic în fiecare an, dar mereu apare ceva nou și îmi fute sistemul de valori. Cică anul ăsta fac 33 de ani și e barieră importantă... chiar mistică. Am auzit ca l-au crucificat pe Isus la 33 de ani, Eva Braun la sinucis tot la 33, si o altă Evă, de data asta Peron, a murit de cancer. Cică dacă supraviețuiesc vârstei ăsteia, sunt ok. Aiurea, oamenii au terminat pretextele de băut grav și s-au apucat să inventeze... Eu zic că până miercuri nu mă crucifică nimeni, nu mă sinucid și nu mă îmbolnăvesc de nici o boală letală... și pâna la urmă ce înseamnă ok? Văru' Iațcu a supraviețuit vârstei, apoi era să moară... iar acum nu mai are voie să bea. Dovadă că există și viață după moarte... dar ce viață este aia? Iațcule, pentru tine, grefonată. :)

Să ne înțelegem. Sunt o specială. Am un ego de mărimea Americii, care vine la pachet cu self importance-ul de rigoare, bazate amândoua pe o mare mare inteligență dar și pe o lipsă de tact proverbială. Distracția principală a vieții mele este să le arăt oamenilor cât sunt de proști, încuiați și să le demontez multiplele minciuni frumoase pe care și le spun ca să trăiască. Bineînțeles că în felul ăsta am călcat în picioare niște oameni mici și nesemnificativi, care nu puteau să strălucească la fel de puternic ca mine, însă adevăratele personalități au rămas în orbita mea și eu în a lor și luminăm în continuare universul. KdD este una dintre ele. Eh, eu fiind așa o specială, mapamondul se oprește în loc de ziua mea, iar eu marchez momentul în moduri cât mai... speciale, așa ca mine.

Anul trecut eram la concert la Buena Vista Social Club, ediție specială cu toți membrii rămași încă în viață. Acu' doi ani eram în Italia, mergeam la Infiorata di Genzano di Roma, o festivitate superbă cu covoare de flori și expoziții și mâncare... și vin. Când am făcut 30 de ani, m-a dus Văru' Iațcu pentru prima dată la un restaurant ce avea să-mi intre definitiv la inimă pentru mâncarea bună, pentru atmosferă și căldură, Le Parisien, iar seara aveam să petrec romantic La Union cu KdD, înfruptându-ne din prepelițe prăjite. În urmă cu 4 ani nu mai țin minte exact ce făceam... probabil mult sex având în vedere că tocmai divorțasem și plecasem cu amantul la Roma.

Eh, și tot așa dragii mei, ba am fost pe vaporaș în Herăstrău cu pahare de cristal și șampanie, ba cu motocicleta la munte la gratar, ba picnic party pe balcon cu chitară și alcool... până în ziua de azi, când... tragedie... am rămas fără inspirație. Și din cauză de pană de idei, universul drăguțul a zis să facă o ghidușie nemaivăzută, să o băge pe Pitbu' în spital... chiar acolo nu-și mai făcuse ziua și probabil vroia să vadă cum introduce ea șampanie clandestin! Dar nu i-a ieșit... deși era cât pe ce, așa că superba operație de tumoră mamară s-a amânat până după ziua de naștere. Ziceți voi, ăsta nu e un semn?

Ce semn? Cum ce semn? Semn că tre să fie party!!! Dar party grav! Cu alcool, mâncare, dulciuri, muzică și bărbați la bustul gol. Cu ce bani nu știu, că or să mă mănânce doctorii, dar facem chetă, bărbați la bustul gol avem (deocamdată avem doar bărbații, dar fiind foarte cald, sigur o să avem și bustul gol) ne mai trebuie doar gheață de la congelator (mă întrebam acum dacă gheața e pentru alcool sau pentru bustul gol... hmm, îmi fug ideile!)

Anul ăsta deci, este anul operației. Când o să mor eu peste 60 de ani ca străbunică-mea, pentru că și-a rupt piciorul, o să-mi aduc aminte de anul operației. O să-mi aduc aminte că mi-am chemat prietenii cu două zile înainte să bem, să ne distrăm până se oprește timpul în loc. Anul în care l-am pus pe KdD să-mi promită că dacă e cancer, we're gonna break bad ca ăla din serialul cu profesorul, cook some meth and run to Columbia and smoke weed untill we die. Haha!

Ăștia cu gândirea pozitivă, tare mi-ar plăcea să vi-o băgați cât mai adânc în cur! M-ar distra maxim! M-ar face chiar mai pozitivă! Cel mai bine ar fi să fiți prudenți și să-l urmați pe KdD: "Iubita mea, ești atât de inteligentă încât nici nu știu cum să te încurajez ca să nu te jignesc". Dragii mei, alcoolul niciodată n-a jignit pe nimeni. Nu am nevoie să-mi ziceți că o să fie bine. Am nevoie doar să mă simt bine. Așadar cu ocazia împlinirii celor 33 de ani de viață, cine vrea să bea cu mine, să se prezinte la mine acasă, sâmbătă pe 21 iunie, cu o sticlă de gin/rom alături de apă tonică/lămâi/schweppes... fără cadouri (poate doar dacă aveți de gând să îmi luați un penis de lemn mare și negru pe care să îmi agăț brățările)!!! Bineințeles o sa fac cel mai frumos și gustos tort din cate am produs eu vreodată!

După 23 mai vedem... de-o fi să fie bine, o să bem și o să ne veselim, iară de-o fi rău... iarăși o să bem și o să ne veselim... ca na, o singură viață avem, nu?
 


joi, 22 mai 2014

Țiganul... tot țigan!


Hai să vă mai distrez cu un guest post nervos și fără diacritice. Nu îi fac prea mare introducere, că știți voi ce urmează... KdD în toată splendoarea:

Abuzand din nou, din lipsa de ocupatii constructive, retelele sociale, dau peste urmatorul anunt:

Agenția ABC recrutează 70 de mentori  în vederea desfășurării unui program de mentorat destinat elevilor romi liceeni.
Descrierea postului:
• vor oferi sesiuni de mentorat, de orientare si consiliere pentru elevii din clasele 9-12, cât și pentru beneficiarii A doua șansă;
• menținerea legăturii între factorii relevanți pentru educația tinerilor selectați (părinți, diriginți, profesori, directori de școală) și echipa de management a proiectului;
• sprijinirea beneficiarilor în dezvoltarea lor personală, în relația intrafamiliala,  școală și comunitate;
• conștientizarea beneficiarilor cu privire la traseul educațional si/sau profesional și anume elevii vor fi informați cu privire la bacalaureat, admiterea la facultate;
• alte sarcini care îi sunt atribuite, în acord cu specificul postului ocupat.
Cerințe: 
• minim absolvenți de studii medii;
• notorietate buna în cadrul comunității locale;
• cunoștințe  bune de operare calculator (pachetul Microsoft Office, navigare internet);
• calități pedagogice, capacitate de planificare și organizare.

 Avantaje:
• etnie romă;
• cunoștințe  de limba romani.

Anuntul e dat de un cetatean, lider al comunitatii de tigani de etnie roma sau cum plm le mai zice la astia in zilele noastre, si autor al unor campanii de nediscriminare a ciorilor pe baza de culoarea pielii, infractionalitate si analfabetism sau asa ceva.
Omul, din ce mi s-a comunicat de catre jumatatea mea mai putin colerica, care a avut ocazia sa il cunoasca, e intelligent si educat, cu o perceptive fina a nuantelor, mai ales cand vine vorba de discriminare. De unde si socul meu la citirea anuntului respectiv.
Acu, stiti cum e, io n-am nimic cu tiganii, am prieteni tigani etc. (pe bune, cine ma cunoaste stie ca sunt cea mai nerasista, nexenofoba persoana din lume... de ex, strict intre noi fie vorba - sa nu afle Pitbulitza - as fute femei de toate rasele si etniile, daca sunt bune, si as bea o bere cu oricine cu IQ-ul, cultura si educatia necesare… ca sa nu mai vorbim de afaceri).  Folosesc cuvantul „cioara” doar ocazional si, de cele mai multe ori, in gluma. Rasistii mi se par, la concurenta cu veganii, cei mai imbecili locuitori ai planetei.

La reactia mea violenta, Pit a binevoit sa ii atraga atentia domnului tigan pe aceeasi retea sociala, oferindu-i o consultanta de HR gratuita… cioara insa, si mai socant, a continut sa isi sustina punctul de vedere, argumentand ca „avantajul e avantaj; nu incalca nici un drept”. Mai balaure… sa o luam altfel… daca noi facem o cursa de atletism, si acceptam si ciorile, dar le punem startul 20m mai in spate, ti se pare ok? Sau faci scandal ca Madalin Voicu, si toti romanii devin „lasi si tradatori’? Da, zice cioara, dar „avand in vedere profilul potentialilor beneficiari”, se justifica treaba… Se justifica pe piranda de ma-ta… sa o luam altfel: daca eu sunt angajator in Alabama si vreau secretara…io pot sa zic ca, avand in vedere ca fac afaceri cu albi in general, si ei sunt obisnuiti sa vada negri doar cu traista de bumbac la umar, e un „avantaj” sa fii de etnie ariana?

In fine, nu pare ca a inteles…tiganu’ tot tigan…

Completez eu cu urmatoarele aspecte legale, ca să fim corecți până la capăt:

ORDONANŢĂ Nr. 137 din 31 august 2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

"(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată [...]"

Cu alte cuvinte, domnule angajator, nu aveți voie să PREFERAȚI candidați de etnie romă, pentru că se numește discriminare.

luni, 17 martie 2014

Lecția de psihologie

 
Fără legătură cu nimic, stăteam de vorbă cu o prietenă proaspăt ieșită dintr-o relație, intrată de curând pe piața „căutărilor” și „interviurilor” și ajunsesem la topicul bad si very bad dates, ale mele trecute şi ale ei din păcate actuale. Cum unele dintre ale mele au fost deja consemnate pe acest blog, i-am dat link să se amuze și ea, ocazie cu care am mai cotrobăit prin ce scriam în 2007 și am dat peste articolul ăsta. Intrați pe link, chiar merită, vă scot doar prima frază: „Viața e o inepuizabila sursă de suprize... mai plăcute, mai neplăcute... după gust... dacă vă pica greu, cu lămâie se drege. Cu lămâie am dres și eu amăreala unor foști prieteni... care probabil că nu mi-au fost niciodată prieteni, dar pe care i-am ridicat eu, complet pe nedrept, la rangul de prieteni, din disperarea singurătății”.

Suddenly it hit me: 6 ani mai târziu fac aceeași tâmpenie. Deci n-am învățat nimic din nimic, tot în același cerc vicios am rămas, am acționat la fel, am presupus la fel... și ca orice om prost care se așteaptă la rezultate diferite făcând același lucru... mi-am luat-o absolut și fix la fel. Cu siguranță nu strămoșii mei direcți au inventat zicala „cine se frige cu ciorbă, suflă și în iaurt”. Și totuși în anii ăștia (coincidența face ca anul ăsta să fac 10 de ani de când am terminat facultatea) am învățat ceva, chiar dacă nu mi-am rezolvat nevoia de „prieteni”. Să iau evenimentele așa cum sunt, să le analizez în profunzime și să văd exact ce cauze au.

Așa că dragă cititor, analizând vreo două nopți niște treburi la propria (și nu numai) persoană, hai să-ți ofer o mică lecție de psihologie.

În primul și primul rând plec de la premiza că îmi asum responsabilitatea doar pentru ceea ce spun și fac, nu pentru ceea ce înțelegi și interpretezi tu. Dacă nu te duce capul să deslușești lucruri profunde, nu este problema mea. Dacă te duce capul, dar ești prea plin de probleme și nu ești disponibil emoțional să pricepi, iar nu mă privește pe mine. Deal with your own shit!

Faptul că tu ești capabil și chiar iei lucrurile personal se traduce printr-un Ego supradimensionat (egoism e prea vulgar), reprezintă expresia cea mai înaltă a importanței personale. Când iei lucrurile personal, dragă cititor, nu faci decât să crezi total absurd că totul se reduce la tine, că tot universul se învârte în jurul tău. Nici măcar când ofensele sunt directe n-ar trebui să o iei personal, cu atât mai puțin atunci când sunt indirecte, voalate, interpretate, răstălmăcite sau chiar inventate (dar aici vorbim de boală deja). Știi de ce nu trebuie să iei lucrurile personal? Pentru că asta nu face decât să creeze conflict, să transforme ceva foarte mic și neînsemnat în ceva exterior foarte mare, inflamat și umflat. Atunci când iei orice personal, simți nevoia să ai dreptate și să-i convingi pe cei din jurul tău de asta, și să mă ierți, dar sper că ești conștient că dacă tu consideri că părerile tale sunt corecte, nu înseamnă că poți avea dreptate în orice situație.

Din păcate însă, toată lumea vrea să moară cu dreptatea în mână. Nici tu, cititorule, nu ai lăsa un centimetru, dacă ai simți că asta îți amenință însăși esența a ceea ce vrei tu să fii. Și știi de ce? Pentru că ești atașat de propriile tale idei despre tine și despre lume, te-ai obișnuit așa și nu îți poți imagina viața fără aceste atașamente. La dracu’, întreaga ta viață este rezultatul acestor atașamente, și dacă ai ajuns să crezi asta, nimeni nu le mai poate clătina, iar dacă unul mai imprudent îndrăznește, nu face decât să declanșeze conflicte, care dacă ies din sfera argumentelor raționale, se transformă în jigniri și insulte (cele mai des uzitate sunt egoismul și invidia, dar mai sunt și altele).

Știu, e dureros să afli că ideile în care tu crezi cu tărie sunt sunt puse sub semnul întrebării, nu sunt împărtășite de toată lumea, ba chiar, cine știe, sunt eronate. În principiu, este bine să crezi în tine și în sistemul tău de funcționare ca fiind unul sănătos, dar asta nu înseamnă, dragă cititorule, că ești în posesia adevărului absolut, aplicabil și celor din jurul tău. Dacă te crezi prea deștept, nu vei avea timp să mai asculți și pe alții, dacă ești plin de opinii despre ce ar trebui să facă alți oameni, despre cum ar trebui să gândească alți oameni, în concordanță cu propriile idei, nu vei mai avea timp să te uiți spre tine și spre propria evoluție.

Nu mai judeca. Nu te mai atașa de ceea ce crezi că e bine. Cine ești tu să judeci? Ai găsit în sfârșit deosebirea dintre bârnă și pai? Cine ești tu să intervii, „să urechezi” oamenii pentru că nu sunt cum vrei tu să fie? Îi cunoști în profunzime, le cunoști istoria, circumstanțele, șansele pe care le-au avut sau nu, sau chiar structura genetică pe care au primit-o? Lasă-i să gândească cum vor ei... pozitiv... negativ... neutru... dar fix cum vor ei. Poate ar fi mai potrivit să te uiți puțin în oglindă, poate mai e ceva de schimbat pe acolo... Știi prea bine că până la urmă asta e funcția oamenilor cu care intri în contact. Sa îți fie oglindă pentru propriile tale necesități și nevoi. Dacă vrei doar să te autovalidezi, atunci caută numai oameni simpatici care sunt mereu de acord cu tine, daca vrei să evoluezi, caută oameni care să te provoace.

Iar dacă vrei să evoluezi, e de muncă nene, nu e așa ușor. Nu merge cu „îmi iau jucăriile și plec înapoi în pătrățica mea unde mă simt bine și totul e frumos” devenind pentru cei din jur doar un alt apatic, indiferent și superficial. Ba din contră, cu cât reușești mai mult să te desparți de ideile tale fixe, cu atât vei putea să te implici real și profund într-o relație umană, fără să mai fie nevoie să respingi tot ceea ce nu îți place. Dacă mie îmi place vinul, nu te oblig să-l bei și nici nu te condamn că ție îți place berea. Mai mult de atât, de ce ar trebui să te doară sau să te simți jignit de alegerea mea? De ce te simți atacat în esența și felul tău de a fi, doar pentru că mie... îmi place vinul? De ce crezi că ți se minimalizează contribuția în propria viață doar pentru că mie... nu îmi place berea pe care o bei tu?

Din păcate, dragă cititorule, tu crezi asta pentru că nu îți pasă de nevoile mele actuale, ci doar de ale tale, iar dacă te dovedești a fi incapabil să-mi percepi exact nivelul de evoluție, vei încerca să mă convertești la valorile și credințele tale, iar dacă nu vei reuși, te vei mulțumi să mă condamni și să mă respingi. Cu cât mă înțelegi mai puțin, cu atât mă vei condamna mai puternic, iar intensitatea respingerii este o funcție a nivelului de ignoranță. Dacă vrei să îmi înțelegi nevoile, trebuie să te apropii de mine, dar evident nu poți, pentru că ești mort de frică!

Din fericire, nimeni nu e perfect, și e foarte frumos să fim capabili să recunoaștem asta. În ceea ce mă privește pe mine, nu știu dacă mă voi vindeca vreodată de anumite nevoi și frici care mă aduc mereu în situația descrisă mai sus, pot doar să sper și să încerc constant să fiu mai evoluată azi decât eram ieri. Tu faci același lucru sau e cald și bine acolo unde ești?
  

vineri, 14 martie 2014

KdD și antologia căcatului pozitiv


E supărare mare pe frontul central. Azi în premieră, voi ține un guest post scris de KdD, care a ajuns la concluzia că indiferent cât de diplomat ești, politicos și atent cu sentimentele oamenilor, ei tot vor găsi motive să ia lucruri personal și să se simtă atacați, asa că e mai simplu și mai sănătos să le dai motive reale.

Enjoy!

"Știti care e problema cu România de azi? Am stat și m-am gândit și cred că știu răspunsul.

România e plină de cretini care cred că dacă „gândești pozitiv”, „o să fie bine”, că „e vorba de atitudine”, că tot ce trebuie să faci este „să îţi găseşti, explorezi, accepţi şi valorifici pasiunile tale pentru a trăi o viaţă echilibrată”.  

Nu de alta, dar au început să mă calce pe nervi! Până acum nu mă interesau trepanații ipocriți care își repetă în mod mecanic că viața lor e ok și o să fie ok, dacă ei cred că e ok.
Vorba celor de la Sector 7: Treziți-vă oameni buni! Viața e de căcat! Nu prin definiție universală, dar cel puțin prin specificul ei local, cu alte cuvinte, viața în România e de căcat. Ăsta e un adevăr absolut și nu acceptă amendamente. Nici nu are rost să enumăr motivele... dacă nu mă crezi, ieși pe stradă, dă drumul la televizor, citește un ziar... Nu acesta e scopul articolului.

Scopul acestui articol e injurios. La adresa cui? La adresa oamenilor care „gândesc pozitiv” și a celor (mulți și escroci) care îi „învață” să o facă. A învăța pe cineva să gândească într-un anumit fel (nenatural) aduce a spălare de creiere... majoritatea oamenilor sunt perfect echipați dpdv psihic de către evoluție și experiență să aibă o viziune corectă și obiectivă asupra lumii (la nivel de bază). România e plină de cocalari filosofici din ăștia, care îți cer bani ca să te consilieze să gândești pozitiv, și îți promit, exact ca pizda asta urâtă (alexandra dragomir) că „îţi vor da resursele necesare pentru atingerea oricărui scop măreţ”. La ea cel puțin înțelegi procesul de gândire, e atât de urâtă cu spume, încât i-a trebuit mult ca să se convingă să iasă pe stradă fără o pungă în cap... deci putem spune că are într-adevăr expertiză în domeniul autosugestiei. Dacă mai are curaj să-și pună clipuri cu ea pe youtube, înseamnă că a atins nivelul ultim de deconectare de la realitate... personal, nu aș lăsa-o nici să mi-o sugă printr-o gaură în perete.


Dar să ne întoarcem la subiect. Motivul pentru care România e plină de paraziți din ăstia „motivaționali”, e cel menționat mai sus: În România viața e atât de scufundată în materie fecală (trăiesti căcat... respiri căcat... mănânci căcat... muncești căcat... etc.) încât oamenii au neapărată nevoie să fie convinși că în toată marea asta de căcat există insule de normalitate măcar, dacă nu de bunăstare... și că la un moment dat, dacă ne uităm toți la filmul „The Secret” și ne concentrăm tare, tare, tare pe ceea ce ne dorim, o să aibă loc marele reflux al căcatului și totul o să fie pink and peachy (vorba unui amic).


Așa și, (ați putea întreba)? De ce mă deranjează pe mine eforturile oamenilor de a supraviețui psihic unei realități septice? Simplu: pe lângă făptul că sunt enervanți prin aroganța lor ipocrită și atotștiutoare, e vorba despre faptul că trăim în același mediu care nu se schimbă niciodată în bine... și  asta e numai și numai vina lor... pentru că preferă să își repete că o să fie bine dacă gândești pozitiv, în loc să își miște curu’, să tragă în piept mirosul de căcat, să se revolte autentic împotriva lumii în care trăiesc și să facă dracului ceva. Dar nu se poate, pentru că în zona de confort pe care și-au creat-o, până și căcatul miroase a potpourri.


Da, schizofrenicule egoist: e vina ta dacă alegi să întorci privirea de la orice te deranjează... să te lași futut în cur zilnic de toți cei pe care i-ai votat (sau nu i-ai votat), dacă alegi să trăiești într-o țară fără repere morale, fără oportunități economice, în care a face parte din clasa de mijloc este egal cu a supraviețui de la un salariu la altul pentru că te-ai umplut de credite la bancă să îți iei un televizor mai mare decât al vecinului sau să te duci în vacanță ca să ai ce poze pune pe facebook să te invidieze dușmanii. Nici nu mai intru în dicuția asta pentru că e obositoare... în țara asta există două categorii de oameni: ăia care se duc să lingă niște moaște în credința că or să se vindece, sau o să înceapă ca prin minune să îi țină pensia de 400 de lei mai mult de o săptămână... și ăia, chipurile mai evoluați spiritual, care au descoperit secretul succesului... să CREZI în el, și atunci o să vină (bineînțeles, cu condiția să iți valorifici resursele, pasiunile, potențialul, să fii consecvent, etc.). 

Nu observați nici o asemănare între cele două mentalități? O explic eu atunci: ambele categorii intră la categoria imbecili... în țara asta în care trăim, nu ne putem izola în bula noastră de autosugestie... nu putem tăia legăturile cu ceilalți doar pentru că ei ne evocă mirosul căcatului... dacă facem asta suntem exact ce vor cei care ne conduc să fim: niște sclavi, care nu reacționează la nimic, pentru că se conving că totul este bine. Nu, nimic nu este bine, și nimic nu va fi bine niciodată atât timp cât nimeni nu face nimic. Și nimeni nu va face nimic niciodată atât timp cât toți cred că soluția e la ei și la modul lor de gândire... că motivul pentru care nu le merge bine este că nu au gândit pozitiv, că nu s-au pus în valoare. În țara asta nu te poți pune în valoare, nimeni nu poate, atâta timp cât toți înotăm fericiți și pozitivi în căcat. Din punctul meu de vedere, chiar dacă realizăm asta, nu avem voie să ne plângem până nu încercăm să facem ceva, dar asta e altă discuție pentru alt articol, deocamdată să ne rezumăm la sportul meu preferat (pentru că se opune doctrinei autosuficiente): a da vina pe alții.

De unde și concluzia mea obiectivă: Să vă fut în gură pe toți de sclavi lobotomizați și epave intelectuale autosuficiente. Din cauza voastră se duce țara asta de râpă, nu din cauza celor care vă conduc; ați văzut în Ucraina cum se face treaba dacă te nemulțumește ceva. Dacă ăia „gândeau pozitiv”, erau și acum furați, exploatați și prostiți. Sunt revoltat, dar nu suprins... românii sunt recunoscuți istoric ca o nație de sclavi... dar măcar gândim pozitiv... o să fie bine!


P.S. De altfel, cea mai simplă și eficientă metodă de a gândi pozitiv este cunoscută de mulți sub numele de heroină. N-ar fi mai simplu așa?


Acest articol nu este un pamflet. Asemănarea cu persoane și situații reale este intenționată.
"

- va urma (pentru că nu vrea să scrie decât la mine) -

  

duminică, 9 martie 2014

Pentru 9 martie


Fugi deochi dintre ochi
din gene, din sprâncene
din vârful nasului, din măduva oaselor
din creştetul capului
din tâmplele capului!
Și du-te unde cocoşul nu cântă
unde popa nu toacă
acolo te-aşteaptă cu mesele întinse
cu făclii aprinse
si las-o pe Pitbu' curată, luminată
cum dumnezeu a lăsat-o,
de-o fi deocheată de femeie
să-i crape țâțele
s-o lingă mâțele
să-i curgă laptele
s-o râdă tot satul
să-i cadă tot părul
s-o râdă poporul.
De-o fi deocheată de bărbat
să-i rămâie scofârliile
să ouă ciocârliile
să ouă ouă verzi
tu deochi să nu mai vezi
de-o fi deocheată de bărbat
să-i crape boașele
de usturat cum ustură urzica verde
cu ochi verde în veci să nu mai dezmierde!
Să ramână curată, luminată,
ca argintul strecurată
ca steaua din cer
ca roua de pe pământ
cum a lasat-o domnul sfânt.

 

joi, 6 martie 2014

Cum am fost eu la interviu la Karpaten Turism


Purtam o discuție aprinsă într-o seară despre faptul că platforma ejobs nu mai e în top, nu se mai publică anunțuri de calitate, iar la alea puțin bune care există, în cateva ore de la postare, aplică sute și mii de candidați. Și pentru a-mi susține argumentele, am căutat un job pe resurse umane (domeniul meu de interes) postat în ziua aceea, care avea deja 1500 de aplicanți... plus eu, pentru demonstrație. Evident rădeam pe sub mustăți, zic, uite, eu nu înțeleg de ce oamenii mai aplică când văd cifra aia acolo. Cine, om sănătos la cap, are timp, răbdare și nervi să parcurgă atâtea CV-uri în căutarea candidaților perfecți? Logic, nimeni, deci totul e la... plesneală.
A doua zi, primesc mail de la ejobs ca mi s-a vizualizat CV-ul fix pe aplicația aceea. Zic, măăăăăăi să fie! Era vorba de un post de ”referent resurse umane” la Karpaten Turism. Nu termin eu bine de căscat ochii mari, că primesc un mail de la o doamnă angajată la Karpaten Turism, nu se știe în ce funcție deoarece nu-și trecuse asta în semnătură. Mă invita foarte respectuos la o întâlnire pentru postul de ”specialist resurse umane”... deci nu referent, specialist. Ok, zic, poate și-au găsit referentul, dar au nevoie și de un specialist, sau poate o fi același job, dar au greșit titulatura. Oricum descrierea de pe ejobs era mai mult decât inutilă:

Candidatul ideal:
-studii medii / superioare
-experienta 2-3 ani in domeniu
Beneficii:
salariul brut 800-900 EUR/luna
Descrierea companiei:
Societate turoperaroare in plina expansiune.Cifra de afaceri anuala de peste 12,2 mil eur, specializata in incoming.

După un schimb de mail-uri la fel de respectuoase, stabilim un interviu pentru azi la prânz. Mă aranjez, mă pun la costum și mă prezint super profi la locația cu pricina. Nu vă mai zic că m-am rătăcit pe străduțe, pentru că mă uitasem greșit pe hartă și am cerut asistență telefonică de acasă, numai că să se facă mișto de mine ”pai bine băi, te duci la interviu la o agenție de turism, si nu știi să citești o hartă bine, io zic să le și zici asta dacă întârzii”. Anyway, ajung acolo la timp, intru în sediu (o vilă cu curte) iar pe ușa de la intrare mă întâmpina un afiș A4, scris de mână, subliniat pe alocuri cu marker și băgat în chiloțel: ”Interviuri la etajul 2, la contabilitate”. Zic hait sa-mi bag penisul, să vezi tu că ăștia sunt d-aia care n-au separat dept. resurse umane de grasele de la contabilitate și mă pun pe mine să fac asta, ca să ajung iar în situații de căcat ca la fostul CMU. Totuși hai să nu fim negativiști, că tot mă fute lumea la cap.
Ajung la etajul 2, intru, șoc. Dau de o cămăruță mică de 10 mp, unde erau înghesuite două birouri pline de diverse, de la dosare și hârtii, până la farfurii cu resturi de mâncare. Încerc să-mi înghit stupoarea, întreb de tanti aia care mă cautase pe mail, dau de ea, o salut, îmi zice să iau un loc și să aștept.

Mai exact să aștept până se duce ea să scoată CV-ul meu la imprimantă (că na, nu avusese timp până în momentul ăla) timp în care eu cercetam cu groază încăperea, încercând să descopăr o ușă, un hol ceva, care ar putea duce către sala de meetinguri sau ceva asemănător. Nu descopăr decât un holișor care ducea către o încăpere identică, tot cu două birouri, la fel de inghesuite și pline de chestii. Zic asta e, vedem ce-o fi, poate mergem la alt etaj.
Tanti cu CV-ul (deja îi zic tanti, pentru că deși are 28-29 de ani, am căutat-o pe facebook, avea un aspect de 40-45, mai ales in haine, bijuterii, freză și aspectul pielii de pe mâini) se duce în camera cealaltă și o aud că vorbește cu una. ”Auzi, ții tu interviul? Da, las' că o chem eu.”

În nici 2 minute, se ițește un cap de după paravan, care îmi face semn să mă apropii. Cică: „Luați loc.” Zic: „Unde?”. „Aici lângă mine, vedeți că e un scaun acolo”. Nu tu, bună ziua, nu tu, futu-te-n cur, vorba bunică-mii, nici un strâns de mână și evident nici nu s-a prezentat, cum e normal pe planeta asta. Mă duc, îmi trag un scaun după indicații și încerc să mă apropii de biroul ei, pe colțul căruia trona nestingherită o farfurie de varză murată, cu un șervețel deasupra. Parcă am avut gura aurită: contabilă, pe la 45-50 de ani (probabil avea în realitate 30-35) grasă la nivel de omuleț Michelin, încorsetat într-o bluză albă foarte mulată prin care se vedea sutienul, vopsită negru abanos, rădăcini albe.

Începe să mă întrebe dacă știu Revisal, evident că nu, ii explic că pe unde am lucrat partea de salarizare și relația cu ITM era externalizată sau o facea contabilitatea, cum e și normal, în funcție de mărimea companiei, iar eu mă ocupam de latura „umană” a resurselor umane: recrutare, politică de personal, integrare, evaluare, conflicte, medieri, etc. Evident a strâmbat din nas. Apoi, mă întreabă în ce îmi țin evidența personalului. Păi, în funcție de companie și de protocolul intern, pot s-o țin și în banalul excel, dar și în orice altă bază de date vrea compania. Aaaaa. păi nu, trebuie să știți Wiz Soft, că noi în ăla lucrăm. Zic foarte bine, îl învăț în 5 zile, ce mare scofală. Aaa, păi nu cred că puteți să-l învățați așa repede, e foarte greu, și mie mi-a luat mult să mă prind cum funcționează. Evident, m-am abținut să-i spun că dacă ei i-a luat mult, pentru că e proastă, posibil mie să-mi ia mai puțin, pentru că sunt deșteaptă. Oricum deja mă lămurisem, dar nu! Mai era..
Ultima și cea mai tare întrebare. Ce așteptări salariale aveți? Zic, nu vă supărați, mă întrebați câți bani vreau în condițiile în care ați publicat deja oferta pe ejobs? Aaa, pai nu, cred ca este o eroare cumva, că de fapt a fost o problemă de soft, bâlmâj, bâlmâj, pe după colț, că știți, că bâlmâj. Zic ok, vreau exact  și fix cât ați oferit pe ejobs, mulțumesc.

Interviul a durat 5 minute. Nu m-a salutat nici când am plecat, deși eu am făcut-o. Pe ușa de la contabilitate, pe interiorul ei, stătea lejer un alt chiloțel lipit strâmb, cu o foaie A4 multicoloră: „Închide ușa în urma ta.” Nu sunt chiar sigură de formulare, oricum era ceva foarte apropiat. Am tras aer în piept și am ieșit. Mi-e milă de restul proștilor care își vor lua țeapă la fel ca mine, cu acest interviu. Mi-e milă chiar și de clienții agenției de turism Karpaten, care bănuiesc că sunt tratați cu același profesionalism. Nu îmi este milă de persoana care va fi angajată, ba din contră, pentru că înseamnă că va trebui să fie exact ca ele. Undeva acolo în lumea asta, o contabilă grasă fără job, cu experiență în Revisal, Wiz Soft, dosare de personal și articole de lege, va avea în curand job la Karpaten Turism.

Iar eu mi-am pierdut 2 ore degeaba, mi-am udat pantalonii de la costum, am irosit fardurile, deodorantul și 2 călătorii de metrou, pe niște cretini. Mă bucur însă că le-am zis și lor asta, într-un mail de follow-up în care le-am explicat pe scurt ce v-am explicat și vouă aici. Sper ca viitorii candidați să aibă inspirația să dea un search pe google înainte de interviu, să găsească articolul meu și să facă ceva mai bun cu timpul lor.

Doamne ajută!