duminică, 27 octombrie 2013

Arrivederci... Capri!


Nu știu alții cum sunt, dar mie nu îmi place să mă trezesc dimineața. Asta ca regulă generală. Dacă sunt în vacanță în Capri însă, nu se mai aplică nici o regulă, mă agit ca apa minerală și mor de nerăbdare să deschid harta și să văd ce mai descopăr. Așa că nici acea ultimă zi în Capri nu era cu nimic diferită. Well... de fapt era. Aveam de gând, așa ca de ”la revedere”, să nu mai descoperim nimic nou, ci să revedem locuri în care fusesem în prima noastră călătorie în Capri. Și... de ce nu, poate o altă perspectivă ne-ar fi îmbogățit senzațiile, și... credeți-mă, de data asta urma clar să fie altă perspectivă. Una practică. De sus în jos! Nu de jos în sus!
După superbul mic dejun la papagal, ne-am luat la revedere de la simpatica creatură, bineînțeles în speranța că ne vom întoarce anul următor. Și nu că ar fi ceva greu de realizat... Ar fi nevoie doar ca prețul pe cameră pe noapte să rămână măcar aproximativ la fel și să nu crească nesimțit cum a crescut la Il Girasole, unde fusesem în 2012 cu 60 euro în luna mai, iar în 2013 ajunsese deja pe la 100-120. Dacă nu, ne orientăm, ne aducem saltele și dormim în Fortino di Pino.

Primul obiectiv pe lista „de sus în jos”... poate fi evident poate pentru cine m-a urmărit cu atenție: Scala Fenicia! Dacă mi-a scos sufletul de două ori, și pe zi și pe noapte, de data asta aveam de gând să mă plimb, să admir frumusețile coborând agale, să mă apropii de Capri încet savurând fiecare imagine, și nu uitându-mă cu ochii scoși din orbite la trepte interminabile. Oh da! Este magnific!
Mai puțin magnifică este febra mea musculară în locuri despre care nici nu știam că există. Nenorocitele grupulețe musculare nu sunt antrenabile de două ori pe săptâmână la pilates, acolo cred că maxim îmi antrenez celulita. Hălăduind însă prin Capri descoperi chestii noi despre anatomie, mai exact despre propria anatomie... ceea ce este, după cum vă spuneam, destul de dureros. Culmea! Mai ales la coborâre! Deși 3 zile doar urcasem! Te lua așa o tăiere pe mijlocul gambei, de se înmuia tot piciorul spre genunchi, și sărea rotula din tendoane, care dureau și alea de îți doreai să mergi ca Forrest Gump... 1000 de trepte afurisite.
Noroc că nu a durat mult. Treptele s-au terminat repede, aleile în pantă s-au dus și ele până am ajuns în Piazzetta, iar de acolo până în Arco naturale a fost lejer orizontal. Aveam în plan să facem un traseu circular, începând cu Arco, continuând cu Grotta Matermania, Belvedere di Tragara, să coborâm la Faraglioni, să ajungem mai apoi din nou în Capri centru și să coborâm în Marina Grande pentru vaporașul de Napoli.
Aș fi crezut că nu mă vor mai surprinde, o dată ce le-am mai văzut... dar nici pe departe. Ba chiar s-a mai adăugat și niște emoție de revedere, astfel încât Arco naturale cel puțin mi s-a părut mai frumos ca prima dată. Poate pentru că atunci eram obosită ruptă și dansam tarantella pe loc deoarece nu găseam loc să fac pipi... În Grotta Matermania am făcut evident aceleași glume porcoase cu orgii și ritualuri de fertilitate, mai ales că între timp aflasem și că baronul Fersen se ocupa cu întruniri obscure și depravate, organizate pe pernuțe și covoare comode, ce încercuiau un altar... pe care se desfășurau diverse chestii (nu știm sigur ce, dar dimineața au fost toți arestați de carabinieri).

Pe acolo a început și capitolul 2 din distracția cu scări în coborâre. Nu știam dacă să mă râd de cei care veneau din sens invers urcând cu gâfâituri, sau să îmi scurg o lacrimă din febra musculară ce ajunsese deja sub fesier. Dilema a rămas nerezolvată însă am uitat cu totul de ea atunci când am ajuns pe Belvedere di Tragara. Nu degeaba îi spune belvedere, uiți de tot, de tine, de viață, de tot răul din lume, de soacre sau alte animale sălbatice. Și cel mai cel frumos e sus pe o stâncă, mai departe de drumul principal populat de omuleți, de unde poți să savurezi în liniște Faraglionii, marea, cerul și liniștea. Nici măcar faptul că trebuie să pleci nu te mai întristează, știi că vei reveni și o vei găsi tot acolo.
Am coborât până la Faraglioni, ca să aruncăm un ochi și spre Marina Piccola și să se cațere KdD pe o stâncă periculoasă și să se bată cu pumnii in pectorali, în timp ce eu îmi doream doar să mă descalț să-mi răcesc picioarele. Menționez că fiind pe picior de plecare, am băgat sandalele de trecking în rucsac și am purtat bocanci adidași pe căldurile alea. Dacă așa o să fie și în Iad, io îmi tai picioarele, v-am zis!
Mi-am uscat șosetele 20 de minute pe o stâncă, mi-am răcorit nițeluș labele în apă... apoi mi-am pus torturile înapoi în picioare și am pornit spre Piazzetta.

Ultimul ceas a fost ca de obicei deprimat și lacrimogen, fața era lungă, capul plecat, brațele se bălăngăneau fără scop. Și ca să pună capac la tot, din Piazzetta am încercat un drum nou și mai scurt către Marina Grande... alcătuit din... SCĂRI! Puțin înalte, dar largi, în așa fel încât să nu poți să calci un singur pas pe treaptă, dar să faci tot efortul necesar pentru asta. Un vis!



Nu știu de ce dar lucrurile se prezentau din ce în ce mai sumbre... În Marina Grande un haos de nedescris de turiști amețiți, de abia am luat bilete la Caremar, ce să mai stai pe plajă să-ți aduni gândurile, plin de japonezi cu aparate foto. Ne-am urcat amărâți pe vaporaș, ne-am instalat pe punte cu șaluri pe cap și craci la vedere la bronzat și am dormit până la Napoli. Nici nu m-am uitat în urmă, că mă lua plânsul. Am vazut-o cum se îndepărtează încet, am văzut Punta del Capo, unde ne urmărise fantoma lui Fersen și Nino Cesarini, am văzut Scala Fenicia și vârful Monte Solaro... dar mi-am băgat ochii sub ochelari și m-am făcut că nu simt nimicuța.


Am mai abandonat puțin din mine. Într-o zi o să mă întorc carcasă... sau deloc.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Un apus, o ultimă noapte și ... un papagal simpatic


Mi-am pus un pahar de vin, am deschis carnețelul cu notițe, ascult Ricchi e Poveri și încerc să scriu ultimul capitol din aventura Capri 2013. De obicei, ultimul capitol este cel mai greu și cam încerc să-l fentez. Pentru mine oricum punerea pe „hârtie” reprezintă retrăirea tuturor aventurilor și emoțiilor la o intensitate destul de asemănătoare cu cea inițială. Basta chiudere gli occhi... eh! Evident că nu îmi place să închei și să plec iar din Capri, de aceea ultimul articol despre insulă este cel mai lacrimogen și greu de scris.


Ultima dată am încheiat romantic la Faro di Punta Carena, nu v-am lăsat să vedeți apusul pentru că frig și pentru că sete, și bine am făcut, pentru că de fapt nu am pierdut nimic, am descoperit că îl putem savura foarte bine și pe terasa pensiunii, în timp ce ne dăm în balansoar și bem o cana fierbinte de ceai verde. Ce poți să vrei mai mult de la viață? Ăăăăă, păi pentru început, toate apusurile acolo? Ar fi o idee, eh?

Eventual fără incidente neplăcute? Despre ce incidente vorbesc? Păi, incidentele făcute de obicei de bărbați amețiți, de alea vorbesc. Nici nu terminasem bine apusul și ceaiul, făceam un duș cum îmi place mie, la cabină, cu jeturi multidimensionale care îți intră până și în cur, când aud o voce disperată.

- Piiiiit! Piiiiit! Am făcut o prostieeee! Azi e 19! Aaaaazi e 19!
- Da iubitule, zic eu îngrijorată, azi e 19. De ce ești așa supărat?
- Nu înțelegi, n-auzi ca AZI e 19! Am făcut o prostie! Azi e 19! F**i c&(*o&()că(^$$ș!!!
- Ce prostie ai făcut iubi? întreb eu deja impacientată.
- Am făcut rezervare pentru Napoli, pe 19, în loc să fac pentru 20! Azi e 19! Nu avem nevoie de hotel în Napoli azi, am greșiiiiiit, trebuia să fac pentru mâine! Și nu se poate anula sau modifica rezervarea, și banii mi i-au luat de pe card! Ce mă fac? țipa consortul meu mai rău ca Pavarotti când trăia.
- Păi dai mail sau telefon la hotel, le spui că ești zăpăcit și îi rogi frumos să îți schimbe rezervarea pentru mâine, că presupun că refund nu se face așa din scurt.

Din punctul ăla, a fost doar un film cu Charlie Chaplin. Cel puțin pentru mine. Pentru KdD, n-a fost. A dat mail-uri, a dat telefoane, a tocit terasa cât s-a plimbat de colo colo, însă, cel mai funny aspect, în tot acest timp a fost însoțit permanent, așezat strategic pe umăr, de papagalul Zoe. Erau amândoi din același film și se potriveau perfect. Din păcate, papagalul nu l-a ajutat să rezolve situațiunea, întrucât hotelul respectiv nu avea camere libere pentru a doua zi, deși erau foarte dispuși să modifice rezervarea. Exista o mică șansă să se elibereze ceva, dar trebuia să verificăm la fața locului a doua zi... iar pentru această mică șansă, nu puteam să ne rezervăm în altă parte, așa că, urma să lăsăm totul la noroc și să vedem noi cum ne descurcăm. Ai vrut aventuri principesso, na aventuri!

Evident, în noaptea aceea, a dormit pe preș la ușă.

L-am primit dimineață, pentru micul dejun, cu fette biscottate, unt și gem, caffe latte, cornetti și suc natural de pere, în fața superbei noastre ferestre cu geamuri largi și vedere la grădina cu... papagal.


miercuri, 23 octombrie 2013

Pauză de publicitate proastă. Astăzi, ne distrăm cu Banca Transilvania!


1. Îmi fac cumpărăturile în Kaufland. Default. De la ei cumpăr niște oua, 30 în cofrag, pe la vreo 14 lei, categoria M. Acu' vreo două săptămâni, ajung acasă și descopăr în cofrag niște oua miiiici, mici, parcă erau de prepeliță. Zic, ce rahat de categoria M este asta, cică să aibă minim 53 grame. Le cântăresc, le fac poze, ca o adevărată babă comunistă și le trimit ălora pe mail... să le arăt eu cât de bine au sortat ouăle în lotul ăla.
Primesc răspuns suprinzător de repede, își cer scuze, a fost o eroare mecanică, alea alea, sunt dispuși să-mi ramburseze costul cofragului, uaaaa! Perfect. Le dau numărul de cont și aștept.

Aștept. Aștept. Peste vreo două săptămâni, nici o mișcare în cont. Le dau iar mail. Păi bine mă, vă stricați așa, ori suntem reclamaționiști, ori nu mai suntem? Mi se răspunde politicos că banii s-au virat, mi se atașează chiar și OP-ul cu statutul urgent, totul bine și frumos. Contul era bun, numele era bun. Unde sunt banii?

Vă spun eu unde sunt banii. La Banca Transilvania. Am intrat pe platforma online, verific extrasul din ziua aceea, exact cum au zis ei, 14 lei virați urgent. Comisionul de operare a transferurilor interbancare urgente: 18 lei. Știți vorba, și futută și cu banii luați? Io sunt aia. Am dat băncii 18 lei, ca să pot primi 14 lei înapoi pe niște ouă necorespunzătoare. Să-mi bag io ceva în Banca Transilvania. Am pierdut și eu, a pierdut și firma producătoare... și de pe urma ambilor a câștigat banca. Să vă fut in gură mă!

2. Încerc să-mi fac cont PayPal. De fapt aveam cont, dar a trebuit să schimb cardul, că expirase și îmi schimbasem și numele. Asta înseamnă că PayPal are nevoie de datele cardului, ca să interogheze și să extragă 1,50 euro pentru verificare. Ooook. Bani sunt în cont, aveau de unde să-mi ia, dar tot îmi dădea eroare. Azi verific cardul, am sumă blocată 5 lei, și nici vorbă să fi retras ăia 1,50 euro. Dau mail la PayPal, niște cretini proști, n-ai ce să discuți cu ei, nu nimeresc gura cu lingura. Sun la banca mea, zic, prietenii mei, unde sunt banii, de ce sunt blocați?
Păi, știți, PayPal încearcă să verifice, eșuează și pentru fiecare tranzacție se blochează 1 leu. Păi, da, dar de ce eșuează? Că doar bani în cont sunt suficienți. Păi eșuează deoarece nu folosesc un sistem securizat, și deși solicită codul CVV2, nu îl folosesc. Cardul dumneavoastră este setat automat să nu permită tranzacții nesecurizate, astfel dacă doriți să vă înrolați la PayPal trebuie să fiți în deplină cunoștință de faptul că nu sunt securizate tranzacțiile și că trebuie să le autorizați temporar printr-o limită impusă în aplicația BT24.

Fraților, teoretic am înțeles, am autorizat, am pus limită, etc... dar poate îmi explică și mie un băiat deștept: cum adică PayPal nu este tranzacție securizată? Ca să nu mor proastă.

Multumesc anticipat.
 

marți, 22 octombrie 2013

Sentieri dei Fortini

 
Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană care se ține de cuvânt atunci când promite ceva, bineînțeles dacă nu sunt condiții obiective, ca de exemplu o apocalipsă sau vreun cataclism natural, când este absolut normal să stai acasă și să dormi în loc să te duci la pilates, pentru că ninge afară. E scuzabil. În rest, ce zic, aia fac, fără excepție.
Mai țineți voi minte un articol de anul trecut în care am promis ceva anume? De unde dracu' să mai știți, că doar nu am cititori fideli care mă urmăresc cu anii. Deci trebuie să vă aduc aminte. Ăsta e articolul, poftim! În el vă povesteam cum am descoperit noi total întâmplător, Sentieri dei Fortini și cum plănuim noi ca data viitoare să facem tot traseul, de la Grotta Azzurra până jos la Faro di Punta Carena. Acum ați înțeles despre ce o să fie vorba în articolul de față. Plictisitor. Vă voi povesti doar despre cel mai frumos, sălbatic și izolat traseu de pe insula Capri, nimic special...


Trebuie să încep tot cu o promisiune. Din păcate nici anul acesta nu am reușit să intrăm în Grotta Azzurra, din cauza mării agitate. Anul trecut nu am avut timp, anul ăsta nu am avut cum, să sperăm că la anul le avem pe amândouă. Știam de la început, de când am plecat cu vaporașul spre insulă că nu va fi rost de intrat în grotă... la naiba, nici măcar nu știam dacă mai ajungem întregi sau dacă vom mai putea pleca de pe ea. Așa că ne-am gândit să bifăm doar jumătate de obiectiv, adică să vedem totuși Grota, dar de deasupra, de pe uscat.
Din păcate, nu e nimic spectaculos așa, vă spun eu. Adică, da, e o gaură acolo, plescăie valurile în ea... și... cam atât. Desigur există și oameni care se amuză teribil, cum ar fi KdD și un autocar de japoneze, puși pe pozat periculos, stropit de valuri și țipat de plăcere. Hm, somehow, fraza asta nu-mi sună bine. Anyway! Deci asta e Grotta Azzurra vazuta de sus:


Avea o culoare marea în ziua aia... îmi amintea de acuarelele mele de la școală. Era una care se numea „albastru de Prusia”... superbă! Și vom avea parte de ea toată ziua, pentru că numai pe coastă vom merge.


Maiolica este stropită... nu de valuri... ci de o mică ploicică venită din senin din iarbă verde. Noroc că a durat doar 2 minuțele și nu a apucat nici măcar să ne umezească bine. Așadar să pornim la drum. Ne aflăm în stânga jos, linia punctată arată exact... și trebuie să ajungem în dreapta, pe vârful extrem, unde se află Farul.




Primul obiectiv:
1. Fortino di Orrico - situat pe Punta Miglio, 30 de metri deasupra mării, ziduri de 2 metri grosime și 10 diametru, iar numele „orrico” vine din greacă și înseamnă „câmp înflorit”. Il respiro del vento porta l'eco di antiche battaglie, e la voce azzurro  del mare racconta storie di pescatori, di corsari e di soldati, scrie pe o maiolica ce ne istorisește scenele mărețe ce au avut loc acolo. Mulți s-au bătut pentru această insulă, în special francezii și englezii, care și-au furat-o unii altora în decurs de câțiva ani, pe la 1800. Giuseppe Napoleon l-a pus pe fugă pe Ferdinand al IV-lea, în februarie 1806, care, exilat în Sicilia, a jurat răzbunare, și la nici 3 luni mai târziu, o recucerește. În 1808, Murat (regele-soldat), prin intermediul generalului său Maximilien Lamarque, face o diversiune atacând cele două porturi la vrăjeală, însă adevărata cucerire se duce la Orrico. Atunci a fost luat prizonier guvernatorul militar al insulei, Hudson Lowe, care printr-o ironie a sorții, avea să-l facă prizonier mai târziu chiar pe Napoleon însuși, pe insula S. Elena.


Ne-am sucit, ne-am învârtit, ne-am băgat jos în cazemată, ne-am făcut că tragem cu puștile, am făcut o leapșă, ne-am tras în poze, apoi am plecat mai departe. Nici nu intrăm bine într-o pădurice, că apare brusc un nor negru și rapid, alungă soarele și începe să se pipi pe noi. Ei, ce facem acum? Ne uitam disperați unul la altul în timp ce încercam să ne adăpostim fără succes sub un copac, când, după un tufiș, zărim o arcadă mare de piatră, cu o poartă închisă. Eram salvați. San Antonio ne iubește. Ne-am înghesuit repede sub ea rugându-ne la mai înainte amintitul, să nu se apuce vântul să bată și să ne strice schema verticală. Din fericire nu s-a întâmplat asta, am scăpat cu viață și puțin uzi pe picioare... iar în 10 minute eram din nou pe drum, și nici urmă de  nor. Ciudată e vremea de septembrie în Capri!



Al doilea obiectiv:
2. Fortino di Mesola - construit tot pe la 1800 ca și celelalte, se mai numește și Campetiello pentru că se află pe o peninsuliță denumită la fel, după o celebră familie ce deținea zona pe la 1100, atunci când insula făcea parte din Republica Amalfi. Ăsta mi se pare mai urât, dar un pic mai bine păstrat, deoarece a fost construit din materiale mai dure, plus că toată structura este mai masivă, el având rolul să apere două golfuri.



Cam pe aici am început să vedem și niște oameni, care probabil veneau din sens invers, de la Far, deși nouă ne scapă logica... normal ar fi să mergi oarecum spre soare și să prinzi apusul la Far, nu sus la Grotă, unde cred că nici nu se vede la fel de bine. Mă rog, să facă ce vor, nu e vacanța mea.
Și că veni vorba de vacanța mea, imediat după Fortino di Mesola, se face un mic fiord, cu scări care coboară la apă și o pajiște largă, pe care am recunoscut-o din prima. Era locul de unde începusem aventura anul trecut, neștiind ce ne aștepta. Ce amintiri, ce emoții, cât frumos!

Așa că am făcut o pauză. Am întins pe jos un șal multifuncțional, am scos berea, păstrată cât de cât la o temperatură băubilă, niște senvișuri cu de toate, niște struguri și ne-am pus la bronzat. Mă rog, mai mult KdD, că pe mine m-a stresat o albină nesuferită, care poftea la strugurii noștri și mă alerga ca pe o iapă descreierată pe pajiștea aia. Iar când în sfârșit am reușit s-o asmuțesc pe KdD, trădătorul a coborât repede scările, ca să se ducă la apă și să se joace cu valurile, iar albina mi-a rămas tot mie pe cap. Halal relaxare!

Ca să nu mai zic că tot de frica albinei, am acceptat să cobor și eu scările la apă, deși mi-era frică de valuri... dar, citez: „ia uite, valurile ajung până aici, tu poți să stai o treaptă mai sus, te joci doar cu picioarele!” Cuvintele diavolului au fost astea. Nici n-am apucat să mă joc mult, că la un moment dat, se lasă așa o liniște, îl văd pe KdD că se uită încurcat la mine, îi urmăresc privirea în jos... văd că apa se retrage din ce în ce mai mult, apoi filmul se derulează cu o viteză amețitoare. Instinctual mă întorc spre scări, în timp ce KdD se îneca de râs și țipa la mine, FUGI! FUGI! TSUNAMI!, apoi simt de undeva de sus o mare de apă ce mi se toarnă în cap. Fleașcă m-a făcut! Pe KdD îl durea la bască, era în chiloți, ce să-i ude?
Apăi s-a hlizit 3 ore pe faza asta, mare minune că în toată vâltoarea evenimentelor, nu mi-am scăpat telefonul în apă, iar de haine nu mai zic, a trebuit să prelungim pauza ca să concurez la „tricouri ude din Capri”.



Îmi cer scuze de calitatea ultimei poze, am făcut-o în grabă, fix înainte să se retragă apa, parcă presimțeam eu că peste 10 secunde urma să am o altă stare de agregare.

Al treilea obiectiv:
3. Fortino di Pino - poze cu el nu vă mai pun, că v-am mai pus și anul trecut, însă am ciordit una de pe net, făcută din elicopter, ca să înțelegeți cu ce frumusețe ne confruntăm aici:



Ce am descoperit însă nou, lângă el, pe dreapta cum vă uitați la poză, se află un alt fort mai mic, construit de englezi pentru apărarea exclusivă a golfului numit Cala di Tombosiello. El constituie astfel al patrulea obiectiv:
4. Fortino di Cannone - sau di Tombosiello - care are o rază de  doar 3 metri.



De aici deja se vede Farul și spre deosebire de data trecută, anul acesta nu l-am mai ratat. Soarele era încă sus, timp destul, drum lin prin pădure, o încheiere relaxantă a unei aventuri deosebite.



Am fi stat să vedem și apusul, însă am fi așteptat cam 2 ore... și începuse un vânt cam rece pentru pielea noastră abuzată de soare, plus că ni se făcuse o foame serioasă... Până la apus 2 ore, plus apusul în sine, plus drumul până la hotel pe semiîntuneric și întuneric, minim jumătate de oră... neah, complicat. Să mai lăsăm totuși lucruri și pe alte viitoare ocazii... că apoi ne pierdem interesul și ne plictisim, ca de o femeie care și-a dezvăluit toate secretele de la început.
Nu murim mâine.

- va urma -
  

duminică, 20 octombrie 2013

Scurt moment organizatoric


Știți care este cel mai nașpa lucru în Capri? Am descoperit în sfârșit un lucru nasol, că prea era paradisul pe pământ. Oarecum este valabil pentru mare parte din Italia, dar noi acum suntem pe o insulă, deci ne doare și mai tare. Bine, acu' poate fi interpretat și invers, ca un lucru bun... dar io zic pe sistemul mai bine să ai la dipoziție, și iei când ai nevoie, decât să nu ai deloc și să ai nevoie.

Deci chestia aia nașpa rău de tot în Capri este... internetul fraților. Internetul! Nu e. Zero. Zip. Nada. Niente di niente. Pot doar să bănuiesc că totuși hotelurile mari au net bun, dar cum noi nu stăm la Caesar Augustus cu 1.000 euro pe noapte, nu mă privește. Știu că e scump, dar chiar așa, un mic wireless să nu ai măcar la recepție? La Casa Caprile, unde am stat noi două nopți, a mers umpic doar în prima seară, și doar jos în spațiul comun. Apoi s-a mai stricat vremea, au apărut 3 nori pe cer și s-a dus netul. Nu avea nici măcar tipa de la recepție pe calculatorul fix. Pentru mine nu era așa grav, nu țineam morțiș să vorbesc cu cineva... mare parte din prietenii mei sunt oameni muncitori, la birou, au șefi cretini, se luptă pentru credite și supraviețuire, și cum îmi iubesc prietenii de principiu... you get the picture. Grav era însă pentru KdD, deoarece el muncește și în vacanță (chiar dacă mai puțin). Nu, asta nu e grav. E o alegere. Vacanțele la Capri nu se plătesc singure.

Eh, și cum la Casa Caprile se cam tăiase netul de o zi jumătate, am decis de comun acord că e cazul pentru o schimbare. Ori plecăm din Capri de tot, în caz că se strică vremea (se anunțaseră niște averse mici, dar cu italienii nu trebuie sa te panichezi prea tare, o fac ei destul), ori schimbăm hotelul. Evident am amânat decizia și am tras pe dreapta.

Dimineață, sună ceasul, deschid un ochi, mă fac că nu văd nimic și îl închid la loc. Zic, hai să mai încerc o dată, poate a fost o eroare de soft. Deschid de data asta celălalt ochi. Nup, aceeși situație. Ploua de rupea pământul, de abia se vedea muntele de perdeaua de apă. Totuși zic să încerc și o sursă externalizată. Mă uit în sus: „guaglio', ești treaz? ia zi ce vezi afară?”... „mmmm, mmmplouă!” ... „căcat!” Deci, e clar, alea iacta est, plecăm din Capri.
Ne facem tabieturile de dimineață, coborâm la micul dejun, între timp se mai oprise ploaia, așa că pornim să dăm o tură prin centru pentru niște suveniruri. Și cum ne plimbam noi așa agale, iese soarele. Mă zic, ce dracu de vreme e asta? Puii mei, ce facem acuma? Rămânem, nu rămânem? KdD vine cu ideea (că dacă tot nu aveam net să verificăm singuri) să căutăm un punct de informare turistică să aflăm prognoza meteo. Apăi, până am discutat, dezbătut, căutat, etcetera, iar ne-a tras o rafală de ploaie. Fix 2 minute după ceas. Apoi iar a apărut soarele. Nooo că nu se mai poate cu ăștia! Se joacă cu inima mea domnule! Ba mă ia speranța că mai am o noapte în Capri, ba mă ia plânsul că trebuie să plec. Nici nu mai știam ce partide de sex exotice să-i propun lui KdD ca să ia în considerare ideea de a rămâne chiar dacă plouă. Deja epuizasem Kamasutra fără nici un rezultat.

Și atunci, s-a făcut minune. Ori San Constanzo, ori mai curând Sant'Antonio (patronul spiritual din Anacapri) s-a îndurat de sufletul meu și a alungat norii urâți, a lăsat doar câțiva albi și frumoși, cu promisiunea albastră azzurra că o să fie din ce în ce mai senin. Ne-am întors la hotel, ne-am făcut bagajele repede și ne-am mutat câteva străzi mai încolo, la B&B da Zoe. De fapt doar ne-am lăsat bagajele, că era așa de devreme încât femeia nu apucase să facă ordine, iar noi ne cam grăbeam deoarece aveam în plan un traseu lung și orice minut de lumină conta. Bineînțeles că ne-am ofticat maxim că nu am stat toate cele 3 nopți aici, deoarece camera era muuult mai mișto ca cea de la Casa Caprile, avea și o mini chicinetă, ferestre imense, iar grădina, vai, grădina... cu balansoar, șezlonguri, boltă de kiwi, alei pietruite, statui, o mini piscină cu hamac, absolut divin oameni buni.



Bineînțeles că nici aici nu mergea netul, dar era o defecțiune temporară a rețelei wireless, iar patroana a fost destul de simpatică să ne lase pe laptopul ei conectat la fibră. Tot de la ea am aflat că numele de Zoe este dat de fapt de o papagaliță colorată atât în penaj, cât și în limbaj, care se încăpățânează să nu scoată nici un cuvânt când ești lângă ea și i te adresezi. De abia te așteaptă însă să te întorci cu spatele, că te ia la spurcat. Putanaaa! Țoc, țoc, vieni qua, dammi'un bacetto! O nebună!



Așadar, cu cartierul general proaspăt mutat, ajutați de un sfânt, amuzați de o papagaliță, echipați și dotați de drumeție, am pornit spre colțul de nord vest al insulei, țintă generală Grotta Azzurra, de unde va începe o altă aventură palpitantă marca Pitbu' și KdD... dar despre asta, știți voi, bla bla, într-un episod viitor, ha!

- va urma -

sâmbătă, 19 octombrie 2013

O serată... cu fantome


După reacțiile la ultimul articol, aici sau pe facebook, mi-au crescut două coarne și un rânjet pe meclă. Nu știam că săracu' Nino Cesarini (astăzi, oale și ulcele, vorba bunică-mii) ar putea să stârnească așa invidii și complexe. Păi dacă e cu d-astea, dragii mei, promit că mă mai documentez despre personaj, caut poze și scriu un articol separat. Și uite așa se duce dracului publicul masculin... în schimb, bine ați venit fetelor!

Dar hai să nu exagerăm, un pic de decență vă rog, mai ales că vreau să vă povestesc de chestii romaaaantice, ziua nu s-a terminat.


După ce dimineață ne-am urcat pe munți și am explorat cărări nebătute, apoi am luat prânzul cu priveliște și ne-am clătit ochii la Villa Lysis, după amiaza a păstrat același ton și lumină. Soarele era în cădere, dar dar se ținea bine deasupra orizontului, să tot fi fost vreo 5 după amiaza, când am ieșit total dați peste cap din Villa Lysis. KdD încă mai făcea comparații, eu mă gândeam doar la 5 grame de cocaină și o sticlă de șampanie. Frumos mod de a încheia socotelile! Ne mai conversăm nițel cu administratorul și ghidul vilei, pe care îl chestionăm și în legătură cu un drum în scări care pornea de lângă poarta principală și (după mintea noastră) ar fi dus jos la mare, pe lângă stânci.
Și chiar așa era, ni s-a explicat că e un drum foarte frumos, aproximativ de un oretta, care coboară la mare, drum pe care îl folosea și contele Fersen când voia să facă baie în mare (deși nu prea văd cum să faci acolo baie, fiind plin de stânci și valuri care se lovesc violent de ele, dar poate ghidul se referea la altceva și de fapt contele Fersen făcea alte chestii acolo jos, împreună cu iubitul lui, Nino, și a vrut să fie discret). Eh, cu ideile astea în cap am pornit pe scări în jos.


Mai multe poze de pe drumul respectiv nu am, nici lumina nu era bună și nici eu nu mă simțeam chiar perfect. Obosisem ce-i drept, mulți stimuli pe o singură zi, apoi... să fiu sinceră, atmosfera era un pic ciudată spre creepy. Cred că nu mai fusese picior de biped prin locul respectiv de ceva vreme, luam pânze de păianjen în față la fiecare 10 metri, de ajunsese KdD să-și ia un băț pe post de antemergător, cu care tăia aerul și capcanele invizibile. Plecasem din Villa Lysis cu o energie ciudată în corp (aș putea spune negativă, dar polaritatea nu era așa evidentă) iar pe măsură ce avansam pe cărarea nemarcată și neprezentă pe nici o hartă, starea de neliniște se amplifica. Evident că nu avea susținere reală, nu s-a întâmplat nimic neplăcut până la urmă, nu au fost incidente de nici un fel, dar totuși aveam o stare... cauzată în mod cert de energiile ciudate din Villa Lysis. Dar să zicem că le-am depășit până la urmă și am răzbit prin desișurile întunecoase, ca să ajungem într-un loc încărcat cu o magie la fel de obscură.
Este vorba de Punta del Capo, cel mai nordic punct al insulei, marcat semnificativ printr-o stâncă parcă ruptă de mal, pe care evident bărbatul din dotare s-a cățărat... cică... s-o cucerească. Apoi s-a apucat să se alerge cu valurile. Ele îl fugăreau pe el ca să-l stropească, el le alerga pe ele să le atingă așa puțin. Nu mă întrebați, că nu am înțeles... eu doar am rămas în locul de unde am făcut pozele de mai jos și mă uitam.




Vedeți voi stânca aia din planul îndepărtat? Aia mică, ascuțită și parcă ruptă de mal? Eh, se numește Scoglia della ricotta și partea haioasă este că avea niște plante crescute pe ea, care în lumina aia arătau ca un om care stă jos și se uită la mare. M-am întrebat vreo 10 minute ce dracului caută ăla acolo sus și cum a ajuns de fapt acolo. Am presupus că e tot un nebun ca al meu... dar nu era. Mă rog, ne-am amuzat noi ce ne-am amuzat, am mai făcut o poza de jos în sus, ca să ne îngrozim de drumul de urcare (mda, pe după stânca aia mare și albă), apoi ne-am apucat de croit drum de întoarcere înapoi prin sălbăticie. Soarele se grăbea spre apus, lumina se diminua, iar noi ne așteptam să vedem fantoma lui Fersen din clipă în clipă. De fapt doar eu aveam frica asta, KdD se temea să nu apară Nino Cesarini, mai ales pe la spatele lui.
Din fericire (sau din păcate, cine știe!) nu s-a materializat nici unul, iar noi am ajuns cu chiloții curați la drumul principal, când se crăpa bine de seară, lăsând în spate Villa Lysis și tenebrele ei. KdD nu a vrut s-o lase la spate, ci se deplasa prudent în marșarier, cu fața la ea.


După 20 de minute ajungeam în Piazzetta din Capri cu ajutorul ultimelor urme de lumină, iar după vizita scurtă la supermarket Deco (pentru bere și fructe) deja ne lovise întunericul. Evident, ca să ajungem acasă (mă rog, la hotel în Anacapri) aveam aceleași două variante disponibile și pe timp de zi: cașcarabetele pe serpentine sau mai scurt și mai distractiv, Scala Fenicia. Vă amintiți de ea, nu? Din articolul cu nenea în pantaloni roz! Oare ce credeți că am ales? The easy way or the hard, funny, crazy way?
Bine, până să ajungem noi la the hard way, ne-am rătăcit vreo oră și ceva printre străzile întortocheate din Capri, care evident că nu mai arată la fel la lumina felinarelor. Noroc că ne-a descurcat un italian ieșit cu câinele la plimbare, care s-a amuzat teribil când i-am spus că de fapt căutăm intrarea pe Scala Fenicia și chiar vrem să urcăm pe ea noaptea. Dar știți că acum nu e luminată, deci este complet întuneric pe acolo, a încercat el timid, însă a fost informat scurt că cerchiamo un po' di avventura. De fapt noi nu ne așteptam să nu fie luminată și făceam pe grozavii ca să ne scoatem.

Prima îndoială am avut-o în capătul străzii care duce la baza scării. Nu m-am lămurit de ce, dar nu mai erau felinare publice, ci doar private, montate la fiecare poartă, dar care, din economie probabil, erau pe senzori. Așa că nu vedeai în fața ta pe unde mergi, dar măcar 2 metri în jurul tău era lumină. Te mișcai un pic, se stingea becul, ajungeai iar în beznă, apoi (slavă zeilor) dădeai de altă poartă cu senzor și mai primeai nițică ghidare. Și după ce te-ai ținut cu pereții așa vreo 10 minute ce păreau o eternitate...  se terminară și senzorii. Gata. Nu mai erau porți. Strada se strica și simțeai că puțin mai în față încep treptele. În teorie lucrurile păreau mult mai mișto, în practică însă, aveai nevoie de niște sânge-n c..., pardon, vene.
Am cântărit opțiunile, am luat în calcul toate variantele și în final a învins... lenea! Vă dați seama cât de complicat ar fi fost să ajungem înapoi în centru la stația de cașcarabete???

Băi și ce proști am fi fost dacă dădeam înapoi! Prima bucată a fost mai grea, pentru că urcam scările la lumina telefonului, însă după ce am depășit păduricea, drumul s-a luminat natural de la toate luminițele din oraș, mai ales de la un mini stadion de fotbal pe care se jucau niște copii și care avea nocturna aprinsă. Dacă nu ar fi fost norii, am fi avut parte și de lumina lunii pline, însă ne-am mulțumit și cu ce aveam, era mai mult decât suficient. Îmi pare rău că telefonul meu nu face poze noaptea, însă am ciordit două poze de pe net, ca să vă arăt cum se putea vedea insula de sus și ce experiență fantastică era cât pe ce să pierdem din cauză că sunt o căcăcioasă fricoasă.



Poza a doua evident este mai veche, sau nu știu, din altă perioadă a anului, deoarece funcționează luminile verzi din parapet. Dar, cum ziceam, nu-i bai, oricum ce dracului ar fi putut să se întâmple pe o insulă unde nu sunt decât pisici și șopârle? Urși nu sunt cu siguranță (ah, faza cu ursul e din alt film, o să înțelegeți altă dată, nu am scris încă despre el).

Dacă nu ne-ar fi ros foamea, cred că mai pierdeam vremea puțin pe Scala Fenicia, dar ca de obicei, cu promisiunea intimă că repetăm altă dată aventura, am luat-o la pas spre hotel și am încheiat seara cu provolone și struguri, niște prosciutto rămas de la prânz, un duș super fierbinte și un somn adânc, nebântuit nici de Nino Cesarini (din păcate aș spune!), nici de contele Fersen și nici de Tiberius și demonii lui.

- va urma -
 

vineri, 18 octombrie 2013

După amiază... cu bărbați!


Nici măcar nu se făcuse bine ora 2 după amiaza când am ieșit din Deco Supermarket. Eram în căutare de un traseu potrivit pentru a doua parte a zilei, dar înainte de toate, de un loc retras și liniștit unde să putem lua un prânz picnic. Dar, unde dracului să faci asta tocmai în Capri? În forfota aia de giornalieri vomitați proaspăt de vaporașe, cu media de vârstă 120 de ani și ghizi isterici cu umbrele sau stegulețe în aer? Mai bine hai să vedem ce vrem să facem și ne aranjăm pe drum.
Am trecut val vârtej prin Piazzetta, ignorând eventualele vedete sau dive de pe la mese, cu ochelari de soare și pălării glamour și ne-am postat lângă indicatoare, cu harta în mână. Deci? Unde mergem mai departe?


Alabalaportocala, să fie Villa Jovis! Pe urmele lui Tiberius așadar, că tot începusem de ieri cu Villa Damecuta, să vedem ce și-a mai tras omul pe insula asta. De fapt, să vedem ce mai reușim și apucăm, pentru că oricum el construise aproape jumătate din insulă. Însă nu tot ce a ridicat, a rămas în picioare... și cum reputația lui Tiberius nu era grozavă, nici chiar în Capri, fiind considerat responsabil pentru crucificarea lui Iisus, multe din clădirile lui au fost dărâmate și folosite ca materiale de construcții pentru altele noi. Fie vorba între noi, săracu' Tiberius nu avea nici o treaba cu toată tărășenia asta cu Iisus, dar dacă s-a întâmplat pe tarlaua lui când conducea el treburile... ghinion de neșansă.
Bine că măcar aceste două vile (Damecuta și Jovis) au rezistat până în zilele noastre, ca să apucăm să vedem și noi ce viață „grea” ducea al doilea împărat al Romei, la Capri, pe un domeniu de 7000 metri pătrați, situat pe un vârfuleț de munte de 354 metri înălțime, numit tot după el, Monte Tiberio, la nici 2 km distanță de centru. Viață!

Noi am ajuns acolo când era închisă (se pare că doar 4 ore pe zi e disponibilă pentru public, în rest cred că se fac vizite private). Am avut noroc chiar să stăm de vorbă cu administratorul parcului arheologic, care ne-a permis să intrăm repede, deoarece aștepta niște vizitatori misterioși (probabil persoane publice) și oricum nu avea ce face. Așa că pentru 2 euro de pesoană am avut ocazia să intrăm la om în casă, să vedem unde dormea, unde mânca, unde făcea alte treburi, unde se plimba, practic tot. N-avea gusturi rele Tiberius ăsta, deși răutăcioșii invidioși zic o groază de lucrurile rele despre el; eu cred că era doar un om sătul de rahaturi care avea și mijloacele necesare să se retragă din lume. Dați-mi mie un imperiu cu resurse, să testăm cât timp mă mai vedeți la față!

Am reușit să găsesc o imagine reconstruită a vilei orginale:


Din păcate azi nu mai arată deloc așa, după o erupție de vulcan, câteva jafuri și cuceriri ale insulei, îngropată sute de ani în pământ, apoi descoperită prin secolul 18 de un idiot care nu le avea cu săpăturile arheologice, care a distrus mare parte din pavimentul de marmură. De abia în 1932, Amedeo Maiuri a onorat-o cum trebuie, i-a scos la iveală frumusețea și a încercat să restaureze ce se mai poate, mutând lucrurile de valoare la Muzeul Arheologic din Napoli.




Și uite-așa a mai trecut o oră de când ni s-a făcut foame, dar tot nu am apucat să mâncăm și stomacul nu era prea mulțumit. Ar fi fost mișto să facem o pauza în Villa Jovis, dar... erau oameni. Unde să găsim noi un loc liber de oameni?
Nici nu am lansat întrebarea bine, că ni s-a arătat calea. Exact la ieșire din Villa Jovis, pe lângă drumul pe care venisem, se făcea o cărare printre copaci, suficient de sălbatică pentru gusturile noastre, despre care aveam o bănuială unde iese, dar nu eram siguri. Păi, hai să vedem!



Și mergeam așa câte 10 minute, apoi mai ieșeam la câte un luminiș de unde se vedea frumos marea și stâncile, apoi iar se intra prin pădure, apoi iar coteam spre coastă. Până am ajuns într-un loc absolut perfect pentru o siestă. Priveliște spre continent (Punta Campanella), intimitate, săbăticie, liniște, câțiva bolovani între care să te așezi... și cam atât. Ne-am scos ciabattinele, le-am rupt în două, le-am umplut cu mortadella, cu prosciutto, feliuțe de brânză topită, am desfăcut o bere... și am luat ce-a mai frumoasă masă în natură din toată viața mea, de care cu siguranță o să-mi amintesc cât oi trăi. Probabil vom repeta experiența, dar asta rămâne prima. Kendoka meu era așa de încântat, nu se mai sătura de priveliște și de fața mea extaziată și tot ascundea berea pe după bolovanul lui... nu înțeleg de ce...


După o siestă de jumătate de oră, am luat-o iar la pas prin sentiero, spre Villa Lysis. Ne lămurisem între timp cam pe unde urma să ajungem, însă nu aveam așteptări prea mari de la Villa asta. Și încă o dată, urma să fim impresionați, pentru că nu apucasem să ne facem temele de acasă și nu știam ce vom descoperi.

Așadar, Villa Lysis, sau Villa Fersen, construită în 1905 de către contele Jacques Fersen, pe care îl chema de fapt d'Adelsward, însă pentru că își descoperise pe linia paternă un conte suedez (Fersen) care fusese amantul Mariei Antoaneta (când încă era înaltă - de la KdD citat) și pentru că dezvoltase o mare admirație pentru acesta, și-a schimbat numele în simplu Fersen. Fusese născut la Paris în 1880, însă își pierduse cetățenia și toate drepturile civile în urma unui proces terminat cu 6 luni de închisoare, pentru relații sexuale indecente cu minori de sex masculin. Ați înțeles da? Futea în cur băieței, pe vechiu stil roman.
După 1900 primește o moștenire și se retrage... unde? La Capri! Probabil nu la indicațiile medicului, ci la indicațiile avocatului; Capri știm deja, era locul unde veneau toți respinșii societății, fiind recunoscută pentru toleranță și durere în cur față de treburile oamenilor. Își cumpără cel mai bine poziționat teren, angajează cel mai bun arhitect, și își trage casă cu etaj, cu terase și coloane acoperite cu mozaic din foițe de aur, cu balcoane spre Golf, cu ferestre mari și luminoase, dar și cu un subsol obscur și indecent de depravat, în care își amenajase salonul chinezesc, unde trăgea la greu opiu împreună cu musafirii lui și în special cu iubitul său italian cu care conviețuia, Nino Cesarini (click pe poze, sa le vedeți la adevărata capacitate).


Probabil viața lui a fost guvernată de inscripția de la intrare: Amori et dolori sacrum (loc sacru al iubirii și al durerii), pentru că după 18 ani, plictisit de atâta distracție pe la spate, a desfăcut o sticlă de șampanie și 5 grame de cocaină... și a rezolvat problema. Villa i-a lăsat-o moștenire evident lui Nino, care a vândut-o imediat surorii lui Fersen, apoi a trecut din mână în mână, ajungând în condiții destul de proaste (se pare că nimeni nu se simțea bine aici). În anii '90, a trecut în patrimoniul Comunei Capri și cu ajutorul unor fonduri publice, a început să fie restaurată și deschisă pentru public, astăzi fiind în parte muzeu, în parte locație de inchiriat pentru diverse evenimente.

Pe noi ne-a intrigat maxim, deși în subsol există o energie depravată, cu care nici noi nu ne-am simțit chiar confortabil (probabil de la orgiile dosnice practicate acolo). E ceva atrăgător totuși, cel puțin din punctul meu de vedere, și în același timp respingător. Poate ne-am lăsat influențați de faptul că știam că fix acolo s-a sinucis, nu știu. În orice caz, vitejia mea de a explora locul era dată de faptul că afară era lumină, eram însoțită, iar ghidul simpatic ne avertizase că „tablourile cu Nino vor plăcea cu siguranță domnișoarei”... în rest, nu mă laud cu nimic, deși inițial am zis că dacă aș avea destui bani, aș cumpăra-o. Sunt curioasă cum am petrece nopțile acolo. Până la urmă nu ar trebui să îmi fie mie frică de fantome. ci mai curând KdD ar trebui să se îngrijoreze și să nu doarmă niciodată pe burtă, iar dacă mă uit mai bine la pozele de mai sus, nu l-aș condamna pe contele Fersen dacă l-ar confunda pe KdD cu Nino Cesarini.

Sunt multe de zis despre Villa Lysis, însă vreau să mă întorc acolo cu altă deschidere mentală, apoi voi scrie un articol separat. Până atunci ne delectăm cu superbele reprezentări ale lui Nino Cesarini, chiar dacă știm că nu juca în aceeași ligă și își irosea importantele resurse și dotări pe alte cavități, neprevăzute în acest scop de către mama natură. Păcat... mare păcat!

În speranța că nu îmi iau prea mare bătaie după articolul ăsta (în ziua cu pricina am fost foarte aproape) trebuie să iau o pauză. În articolul următor încheiem ziua apoteotic, vă promit ceva fantastic!

- va urma -
  

joi, 17 octombrie 2013

Il Passetiello - marea descoperire


Am rezolvat de dimineață Crocetta, am rezolvat și Monte Solaro, așa că a venit și rândul celui de-al treilea drum ce pornea din intersecția misterioasă, ăla cel mai apetisant, numit Cetrella. Dacă nu ați înțeles nimic din ce am zis, citiți măcar articolul anterior. Să vizualizăm întâi:



Pe aici e drumul. Hehe, dacă am fi știut noi ce ne așteaptă! La început, după cum se vede în poză, destul de prietenoasă calea. Pietruită, sălbatică, lină, antică, o adevărată plăcere să o descoperi. Am bifat și cîteva obiective, din păcate doar pe jumătate, că erau cam închise (*to do next time), cum ar fi Casa Mackenzie, ce a aparținut scriitorului Sir Compton Mackenzie, retras pe insula Capri (probabil tot la indicațiile medicului), împreună cu nevastă-sa, care, atinsă de farmecul insulei până în măduva sensibilității ei, a avut o aventură cu o pianistă italiană (da, pianistĂ!).
Puțin mai încolo am găsit o mânăstire de prin secolul 15, Eremo di Cetrella, locuită de pustnici franciscani și dominicani, din păcate și asta închisă, dar cu o priveliște superbă chiar și din împrejurimi. Tot acolo am descoperit și o mică tabără pentru copii, gen boy scouts, cu foișoare, grădină, bibliotecă și loc de studiu al faunei și florei. Păcat că și astea arătau cam părăsite, probabil nu am nimerit noi în sezon.

Stați așa, că mi-a rămas ceva pe creier. Deja devin redundantă cu toate „priveliștile astea superbe”, dar nu am fraților alte cuvinte, trebuie să le vedeți cu ochii voștri, eu doar vă ghidez pașii.

Și că veni vorba de pași. Deși am avut impresia asta pentru o clipă, mânăstirea nu e capăt de drum. Dacă nu căscați gura la păsări pe cer și vă mai uitați și pe unde călcați, veți observa pe jos, pe o piatră, următoarea inscripție, în maiolica:


Il Passetiello. Dar vai, ce-o fi? Pe hartă n-am găsit nimic, ghidul era la hotel și să mă ierte toate divinitățile, săgeată aia ducea spre așa ceva:

Adică, really Mitchell??? Dar până la urmă, vorba mea, când ești pe o insulă de 10 km pătrați, unde poți să te rătăcești? Deci, înainte marș, că vedem noi pe urmă!
Ooooo, și am văzut noi, cu vârf și îndesat! După ce ne-am băgat prin toate hățișurile posibile, zgâriat pe craci, scos ochii cu crengi și alte obstacole cu periculozitate gravă spre extremă, ajungem pe sub un copac, ne încâlcim pe acolo și când ieșim pe partea ailaltă... tadaaaa:


Da, știu că ați mai văzut de țșpe ori Faraglionii și Capri, dar eu vă recomand să vă uitați în jos, la drum (asta dacă nu aveți rău de înălțime) deoarece și pentru că, dragii mei, da, ați ghicit, în jos e Passetiello. Da, da, după tufele alea, înclinație 60 grade, cine se știe că stă prost cu tacheții, mai bine stă în banca lui și se întoarce pe unde a venit. Noi, nu, evident. Am zburdat ca două căprițe, mai ales eu... KdD plângea după snikerșii lui de la Asics, care din negri, acum erau bej maroniu și dădeau semne de dezlipire la vârf. Dar baba suferă la frumusețe, mai ales când e vorba de așa ceva:


După vre-un sfert de ceas de țopăială din piatră în piatră, dăm de niște oameni. Tocmai când ne bucuram de pustietate, iar KdD scornea idei indecente și, din păcate, impracticabile. Transpirați nevoie mare, roșii la față, cu sticlele de apă la gură, se opriseră să facă pauză. Zic, moaaaa, așa de greu o fi la urcare (mă felicitam eu în gând pentru noroc)??? Noi suntem șmecheri, coborâm, rânjeam noi satisfăcuți! (las' că vă povestesc eu, a doua zi, în ce hal mă durea toată celulita de pe fund, plus cei doi genunchi din dotare). Lăsăm grupul în urmă, cotim stânga ușor și fără să ne dumirim prea bine, ne afundăm iar pe după niște vegetație stufoasă și ne trezim așa, pe nepusă masă... în ditamai canionul! Pietrele pe care le vedeți în josul imaginii, erau pe post de scări, iar punctul roșu din dreapta pe post de marcaj.


Nu știu cât de impresionant pare, citind comod din fotoliu, dar vă asigur că îmi cam pierise rânjetul. Ok, a fost distractiv până acuma, iubitule, dar ce ne facem??? Pe unde m-ai adus, tu ești de vină, or să ne putrezească oasele pe aici! Deci, cam începuse programul de văicăreală, și nici KdD nu părea prea călare pe situație, deși, drac cum îl știm, se distra din ce în ce mai tare. Atât de tare încât a luat-o înainte, ca un cașcavaler ce e, încercând să mă îmbărbăteze și să mă impresioneze. Apăi, m-a impresionat până la lacrimi, când a alunecat pe o bucată de pământ și s-a dus târâș mai bine de un metru și ceva prin pământ moale, de și-a făcut snikerșii negri la loc, plus șosetele, care fuseseră albe. Nu cred că am râs așa vreodată în viața mea, cu tot cu pericol de sufocare și eliberare involuntară de conținut de vezică. Și tot el era viteaz! Cică, vezi, așa se merge mai repede! Priceless!


Și din distracție în hlizeală, apoi iarăși de la capăt, am parcurs cel mai greu și periculos traseu de pe insulă. Am aflat asta de abia jos, la sosire, unde erau toate detaliile pictate pe o maiolica. Bineînțeles, asta ca să păcălească turiștii și în loc s-o ia de sus în jos cum am luat-o noi, să-și dea plămânii afară de jos în sus. Păi e frumos așa? Sus la Cetrella era un mic semn, timid și ghiduș, iar aici ditamai „poarta” de acces. Ntz, ntz!


Ah, și jos, în caz că nu ați înțeles, am aterizat în Capri. Tocmai de la mama naibii, de pe vârful muntelui din Anacapri. KdD cred că era cel mai încântat. Nu eram de 24 de ore pe insulă și deja explorasem două rute de legătură între localități, evident în afară de șosea.

Probabil nu ați dat click pe link, să citiți mai multe, așa că vă zic eu. Cică „Passetiello” nu vine de la faptul că treci dintr-o localitate în alta, passare, ci de la faptul că drumul prin stâncă este accidentat, „scările” sunt neregulate și adeseori mai mari de un metru, astfel, ca să poți să cobori, trebuie să faci salturi, iar ca să urci, trebuie să te ajuți de mâini și să faci pașii mai mari, în stil lansat.
De asemenea, legenda spune că pe aici urcau flăcăii din Capri, care nu-și găseau femei în satul lor, ori pentru că nu erau suficiente, ori pentru că erau ei prea urâți. Așa că trebuiau să urce în Anacapri, unde sărăcia fiind mai mare, femeile erau mai disponibile și mai puțin exigente. Există și un proverb care spune că, ciung sau șchiop, te duci în Anacapri și sigur îți găsești muiere.
Ne bate totuși un gând, la anul, să încercăm să-l facem în urcare regulamentară, însă nu de efort ne e teamă ci de faptul că o să fim cu nasul în pământ tot timpul și va trebui să ne oprim des și să ne uităm în spate la peisaje. Nu prea confortabil sau practic. Mă rog, până atunci mai vedem.

Până una alta eram jos în Capri, exact cum plănuisem, deoarece vroiam să ajungem la un supermarket să ne facem o aprovizionare. În Anacapri, din păcate sunt doar câteva magazine, micuțe, și nu prea ai o paletă largă de unde să alegi. Mai mult de fructe, legume și ceva chestii ambalate, nu ai ce să-ți iei serios să mănânci. Ah, și nu e vorba că nu aveam bani de restaurant, că doar nu suntem cocalari să ne cumpărăm Bentley și apoi să-l ținem în parcare că nu avem bani de benzină. Problema principală (de fapt singura) era că nu aveam timp. Până te decizi unde vrei să mănânci, până comanzi, până vine mâncarea, până o mănânci, te mai iei cu o vorbă, mai bei și un vin, s-au dus dracului trei ore. Plus că după aia ești leșinat și parcă îți vine să zaci la plajă sau să te întorci la hotel să tragi un pui de somn. Nu, nu, la noi fiecare minut contează și trebuie folosit la maxim.
Soluția perfectă: supermarket Deco. Prețuri decente, deși mă așteptam să fie cel puțin duble față de Roma. Din fericire, nu era așa. Un prosciutto crudo, o mortadella, un provolone, o mozzarella di buffala, niște ciabatine crocante, fructe, ce-ți trebuie mai mult? Ah, niște bere foarte rece și un loc retras de picnic.

Dar, despre cum se mănâncă bine și romantic în Capri, vă explic pe îndelete data viitoare, că mai avem încă jumatate de zi în față și foarte multe de făcut.

- va urma -