joi, 31 mai 2012

Isola di Capri, astăzi tot Anacapri (partea II)


Nu este nimic mai frumos ca luna mai într-o zonă mediteraneeană. Nu e arșița de iulie-august, nu e zăpușeala aia care te răpune și nu mai ai chef de nici o plimbare, ce să mai pomenim de trasee de explorare sau alte aventuri. Dacă n-ai aer condiționat, nici în casă nu poți să stai, nu mai zic de sex, lipicios, sufocant și ud. Deci, luna mai este perfectă pentru concedii, hai să zicem maxim iunie, că e și ziua mea pe acolo și e prilej bun să fac ceva special.
Luna mai în Capri... deja ne apropiem de perfecțiune. Nu poate fi un moment mai potrivit pentru a explora o insulă absolut superbă și misterioasă. Înainte de toate însă, faceți un duș, luați o pauză de masă și de odihnit simțurile, apoi porniți la vânătoare. Păi suntem în Anacapri, ce facem prima dată? Păi hai să vedem „centrul istoric”... pompos denumit, de parcă e ceva acolo neistoric!!! Stabilim punct de pornire Piazza Vittorio, unde coborâsem din cașcarabete prima dată... apoi mergem frumos spre vest și vedem ce găsim.

Străduțe superbe, liniștite, elegante, cu magazine drăguțe (și foarte scumpe) pline cu haine după moda Capri, în tot felul de nuanțe de albastru și bej, suveniruri sau produse locale, cum ar fi celebrul limoncello. Cafenele exotice amplasate în clădiri vechi, pe care se cățărau tot felul de flori roșii, galbene, portocalii. Dintre ele răsare o clădire și mai exotică, de o arhitectură ciudată pentru ochiul meu, vopsită strident în roșu pompeian, cică. Io nu mi-aș vopsi casa în roșu, fie vorba între noi, dar ăsta cică e monument istoric și se numeste Casa Rossa.

Puțin mai încolo o piazzetă plină de dracaleți de copii, ce băteau mingea zgomotos, în fața unei biserici aparent neimportante.
Chiesa San Michele
Intrăm (contra 2 euro de căciulă) și ne minunăm. Degeaba vă arăt poze, nu sunt meritoase, mai bine intrați aici să vedeți ce paviment extraordinar are, făcut numai din gresie. Și nu orice gresie. Nu crapă, nu se dezlipește, probabil e pusă de meșteri adevărați :) Ne clătim ochii pe acolo și citim ghidul, apoi ieșim și mergem mai departe.
Când colo, ce să vezi, dăm nas în nas cu o miresică, proaspăt scoasă din biserică și luată cu mașina de epocă. Aplaudăm, râdem glumim... hahaha, ce să vezi, ăsta e un semn prietene! Prietenu' ripostează, ba nu cred că e nici un semn. Bine, prietene, cum zici tu, să nu fie!

La un moment dat ajungem la o intersecție, intersecție care urma să ne schimbe destinul nostru de vacanță. Deci, zice KdD cu un aer important de explorator experimentat cu harta invers, o luăm la dreapta, spre Grotta Azzurra, sau mergem înainte și explorăm puțin apoi ne întoarcem spre centru și spre hotel?  Hai să luăm niște bere și ne gândim. Apăi ne gândim și răzgândim de cinșpe ori în timp ce cumpăram berea aia rece de la un „minimarket” apărut miraculos în calea noastră, însă în final votăm cu „înainte spre vest”, pe o potecuță ce semăna mai mult cu intrarea într-o curte de oameni.

Ne plimbăm noi vreo 20-30 minute, între timp băusem și berea desfăcută în Pitbu' style, cu capacul la buză de bucată de bordură sau piatră mai colțuroasă și lovită puternic în nas. Numai băutorii profesioniști știu cum... Și ne plimbăm... și ne plimbăm, și pe măsură ce ne plimbam, după cum vă spuneam... drumul își tot schimba structura și consistența... Adică devenea asa:


Dacă vă uitați cu atenție, o să vedeți cică un drum... din piatră, acoperit cu multe buruieni. Ne oprim, ne scărpinăm în cap, ne uităm pe hartă... ne uităm la soare, la Steaua Nordului, la mușchiul de pe copaci... cică spre vest mergem. Măi, acuma, oricum ar fi, suntem pe o insulă, are 10 km pătrați, în orice direcție am lua-o, tot la mare ajungem. No, bine, hai să mai mergem... Pe drum, ne întâlnim cu primul nostru înger păzitor, suflet mic și simpatic, care s-a lipit imediat de noi, dacă a văzut că e rost de giugiuleală și ne-a însoțit mai bine de 2-300 metri, până a rămas blocat după un gard și nu a mai putut să ajungă la noi... așa că probabil s-a întors. Este vorba de:


După ce am rămas fără pisică, lucrurile „s-au înrăutățit” și mai tare... Ajungem într-o pădurice cu o bifurcație. Acu-i acu'! Ce facem? Dreapta sau înainte?  Bifurcațiile astea mă omoară pe mine... tot timpul mă întreb, oare în partea ailaltă ce era? Nu mai văzusem picior de suflare omenească de la intersecția precedentă, de unde luasem berile... adică... de mult! Ne uităm în jur... opa!, găsim mesaje scrise în plăci maiolicate și marcaje cu roșu. Zic, ultimii oameni care au fost aici, în preistorie au lăsat urme. Ia, ce zice?



Dacă aveți nițel spirit de orientare și ajutați de semnul ăla cu „you are here” de pe placa de jos din centru, vă prindeți că în stânga, spre nord adică, e Grotta Azzura, spre care nu am vrut să mergem inițial, iar spre dreapta... în general... ar fi hotelul nostru. Mmmm nu știm încă exact unde, dar vorba lui KdD, the general direction e spre sud, adică dreapta pe hartă, de fapt stânga cum stăteam noi și veneam dinspre centru. Ați înțeles ceva? Bine. Nici noi. Deci am luat-o tot înainte, adică pe aici:


Ținta noastră cică era să ajungem la Far... exact colțul ăla de jos din dreapta, conform hărții din gresie. Ufff! Cu toate pânzele sus, spre Far atunci!

După ce am ieșit din pădurice, și s-a cam stricat drumul iar, a început să se lumineze din ce în ce și se vedea și simțea că ajungem în sfârșit la mare. Pe drum, nici țipenie de om, case nu mai erau de mult, pisici nici atât... însă decorurile sălbatice și colțuroase erau deja din ce în ce mai violente cu încălțările noastre nu prea potrivite. Hai că eu aveam sandale comode și moi, pe care din păcate le-am și julit de câteva ori prin pietre, dar săracu' KdD era în loaferși d-ăia de purtat pe yacht, nu pe trasee semiprofesioniste (demne de Domnul B și cuconița Diana... se știu ei!). Din loc în loc mai primeam mesaje pictate pe gresie, cu direcții și săgeți, marcaj vizibil dungă roșie... însă cele mai interesante erau extrem de foarte multele cărți deschise cu informații educative, despre diversele specii de faună și floră din zonă, marine sau terestre.


Le-am pozat pe primele 200 cred, apoi m-am plictisit. Deja mă dureau ochii de atâta frumos, sălbăticie, liniște, apă de o culoare absolut fascinantă, soarele care se ducea încet spre apus și ne bătea pe noi numai pe partea dreaptă (doar noi mergeam spre sud, v-am explicat deja!) de ne-am speriat a doua zi dimineață în oglindă, bronzați numai jumate.



Nu pot să vă descriu exact și nici nu cred că am cum, frumusețea acestui drum. A durat cam 3 ore, poate și mai bine, cu tot cu oprit, făcut poze și alte năstrușnicii. Însă nu am simțit nici o clipă oboseală. Aș fi vrut să opresc timpul în loc și deși am văzut multe frumuseți la viața mea, rar m-am încumetat să declar asta. Nici acum nu îmi vine să cred ce descoperire am făcut noi... din greseală. Deși drumul este menționat cam în toate ghidurile... nu cred că oricine se aventurează pe unde ne-am aventurat noi atunci. Am promis că data viitoare, acum că știm cum stau lucrurile și suntem connaisseuri, pornim frumos și regulamentar de la Grotta Azzurra, încălțați cum trebuie, și facem tot Sentieri dei Fortini, cap coadă, până la Far.

Din păcate, acum nu am reușit să ajungem la faimosul Far, deoarece soarele se cam grăbea să apună și nu era chiar indicat să ne prindă întunericul pe acolo fără sursă de lumină. Așa că ne-am oprit la penultimul obiectiv de pe traseu și anume Fortino di Pino, unde am admirat apusul, ne-am tras în poze, am făcut mișto despre ce mișto ar fi fost dacă ne-ar fi ars și de niște prostii, ne-am hlizit nițel apoi am părăsit traseul și am mers spre centrul insulei în căutarea drumului principal ce ne-ar fi condus direct la hotel.






Am zis bine mai sus, „ne-ar fi condus”, pentru ca skillurile de orientare în spațiu și pe hartă ale domnului KdD au acționat aprig, așa că, aproape complet pe întuneric (că ăștia nu prea au iluminat stradal în zona aia periferică) înfometați de ne venea să ne mâncăm reciproc (și nu în sensul sexy al expresiei)... am greșit strada (a se citi, KdD a indicat cu foarte mare siguranță strada greșită), și în loc să ne apropiem de hotel, ne îndepărtam și porneam spre un alt ocol al insulei. Probabil foamea a învins... pentru că pe primul cetățean pe care l-a văzut la poartă, KdD l-a întrebat ce și cum și ne-am dumirit unde naiba suntem. Eram la dracu' în praznic! Noroc că cetațeanul avea restaurant și tocmai își chemase șoferul, să ducă niște clienți înapoi la un hotel.... care, surpriză, era lângă hotelul nostru. Eram salvați! De fapt KdD nu era salvat, că după ce am văzut cât am mai mers cu mașina.... deci cam cât am mai fi avut de mers pe jos dacă nu aveam norocul ăsta, și-a luat la tifle după ceafă de s-a săturat și nici mâncare n-a mai vrut și de atunci îmi zice zilnic cât de mult mă iubește și că nu știe ce s-ar face el fără mine. Probabil ar fi un rătăcit!

Dar ca de obicei, poveștile noastre se termină mereu cu bine... am ajuns la hotel teferi și nevătămați. Ne-am relaxat pe terasa luminată slab, savurând priveliștea, marea, stelele (blestemând în gând că nu mi-am adus pipa și trabucurile). Nici atunci nu ne venea să credem pe unde ne umblaseră picioarele în ziua aia.
Ne-am dat totuși seama a doua zi... când nu mai simțeam nimic mai jos de gât, fiind nevoie de eforturi supraomenești să ne târâm reciproc până la baie... dar despre asta într-un episod viitor...
  

luni, 28 mai 2012

Isola di Capri, astăzi Anacapri (partea I)







Pentru început trebuie să vă spun câteva chestii despre Capri. Nu vă iau cu clișee de compunere de clasa a IV-a, cum că este cea mai faimoasă și frumoasă insulă din Italia, asta este evident și găsiți pe net. Ce nu știți însă despre Capri, este că nu trebuie să fiți Tom Cruise sau Mariah Carey să mergeți acolo. Uitați-vă la mine! Hehe, nu, serios acum... recunosc că m-am căcat pe mine de frică (la figurat bineînțeles) când am aflat că merg în Capri, că nu am cu ce să mă îmbrac, că or să râdă ăia de mine că n-am Vuitoane, că am ales să vin cu sandale comode cu talpa moale și nu cu papainoage de pițipoancă... zic, aoleo, ce mă fac doamne?
Da' nu-i așa. Nu m-am întâlnit nici cu Tom Cruise pe stradă, probabil era la el acasă pe terasă.... nici cu Mariah Carey pe yacht la plajă. Oamenii sunt destul de normali, turiști clasici, poate cu nițel mai mulți bani decât turiștii obișnuiți din Roma. Iar din auzite, pot să remarc deosebitul noroc să mă fi aflat pe insulă în luna mai. Adică, mai puțină aglomerație, mai puțini gură cască pe la obiective și evident, mai puțină căldură ziua, soarele un pic mai blând ca în august, seara răcoare... și să nu uităm, prețurile accesibile pentru muritori de rând ca noi.




Cum să vă explic io așa... insula nu e nici mică, nici mare, cică are 10 km pătrați, în mare parte e stâncoasă și nu prea are plaje. E împărțită în două, Capri (partea de est, mai mondenă și mai scumpă) și Anacapri (partea de vest, mai sălbatică, așezată pe un platou înalt, mai retrasă și mai ieftină). Și pentru o insulă de dimensiunile astea... să aibă și un munte de 589 metri, e o realizare. Străduțele sunt mici, înguste și șerpuite, nici nu vă gândiți să faceți pe boierii să vă aduceți mașina... că este interzis din martie până în noiembrie. Nici măcar rezidenții nu au voie să dețină mașină, dacă nu locuiesc toate cele 12 luni pe an acolo. Transportul pe insulă se face ori cu:


1. Cașcarabetele (am drepturi de autor pe cuvântul ăsta) - care pe anumite porțiuni de șosea nu încape cu încă unul ca el pe sens opus. E al dracului de funny, se agită din toate încheieturile, face slalom pe serpentine și costă 1,80 euro o călătorie... și nici măcar nu are vreo limită de timp sau ceva, dacă ai greșit stația, nasol, nu ai cum să te urci în următorul cu același bilet.




2. Ciudățenia pe 3 roți sau apetto - cam toți localnicii au așa ceva, pe lângă bicicletă și bărcuță. Face zgomot de zici că acum crapă, cară ca un măgar, și nu poate ține în cabină un bărbat mai mare de 1,80 și 90 kg... poate doar cocoșat.



3. Funicularul - exact cum zice numele, e o furnică pe șine, și merge numai în pantă. Nu am mers cu el, nu știu cât costă, dar arată așa:




4. Taxi - din păcate, am aflat și eu citind chestii, în urmă nu cu mulți ani, s-a impus modernizarea tuturor taxiurilor din insulă. S-a adus frumos un vapor de Fiat-uri modificate, așa că tot Capri, acum, este împânzit de chestiile astea:




O să ziceți că arată bine așa tăiate, cu copertină, luxoase... dar dacă vă arăt cum arătau de fapt taxiurile în Capri până de curând, o să vă răzgândiți. Consider că vechiul „model” nu numai că era mai frumos, dar avea un farmec special... cam așa cum au mașinile acelea din Cuba, de au ajuns celebre, pe toate wallpaperele și cartolinele. Și dacă tot dau un ban grămadă... eu parcă aș vrea să mă plimb în așa ceva: 




... sau de ce nu, chiar și în așa ceva:




Oricum la cît de „mare” este insula, mai bine o bateți la picior, taxiul poate fi util doar în caz de bagaje multe sau figuri prea exagerate.


Noi, bănuiesc că s-a înțeles deja, am apelat doar la cașcarabete, pentru că aveam ceva bagaje, iar din Marina Grande până la hotelul Il Girasole, pe jos, ar fi trebuit să urcăm Scalinata Fenicia, care are nu mai mult și nici mai puțin decât 800 trepte. Localnicii nici nu se mai încurcă în rotunjiri, îi zic direct Scalineta cu 1.000 trepte. Deci asta e bună doar la coborât. Și nu ne-a părut rău că am ales cașcarabetele, pentru că în drumul lui serpentinos, dezvăluie niște priveliști de îți taie suflul și nu știi în ce parte să te mai uiți, pe lângă concentratul la drum ca să nu te ia amețeala și doamne ferește să vomiți în public.
De unde ne-a lăsat cașcarabetele (Piazza Vittoria în Anacapri - deși puteam să mai mergem 3 stații până la capătul de linie, însă evident KdD, bărbat fiind, nu a întrebat de niște informații) am mai mers cam 15 minute pe jos, am intrat pe niște străduțe unde numai apetto ar fi putut să intre... și după căteva întortocheli, chicoteli, amuzament pe seama dezorientării iubitului meu însoțitor și alte mini aventuri... am ajuns la Hotel. Tananana:




Liniște mare. Pace. Ospitalitate maximă. Gazda (un italian grizonat trecut de 50) foarte primitoare și binevoitoare. Chiar a început din proprie inițiativă să ne arate traseele pe care le putem face pe o ditamai harta insulei (primită chiar de la el). Ne-a luat bagajul, ne-a condus în cameră... am intrat, ne-am făcut comozi, după care am ieșit din nou și am început să țip. De bucurie și de încântare... Na poftim, ce se vedea când deschideam noi ușa camerei, care dădea direct în terasă:




Nu vă mai povestesc că am sărit direct în dușul cu hidromasaj, pe care nu știam să-l setăm, și ba nimeream apa prea fierbinte, prea rece și tot apăsând pe butoanele alea, ieșeau jeturi de apă din toate găuricile și vroiau să intre în alte găurici... și era să mă fac fleașcă și pe păr deși nu vroiam... Mai bine vă las să vă mai delectați cu poze de la hotel aici, iar eu mă duc să închid ochii și să mă teleportez acolo... Timp în care vă și pregătesc următorul articol, ca vă simt cam nerăbdători.
   

miercuri, 23 mai 2012

Așadar, să vizităm Napoli!

*Comisia de Cenzură și Protecția Cititorului, alcătuită dintr-un singur dar important membru, avertizează asupra înaltului grad de plictiseală și somn ce vă poate lovi în caz de lecturați acest articol. Aprobarea spre publicare a fost obținută cu greu, cu mențiunea că... au fost articole și mai bune. 
Vă povesteam în articolul precedent, cum am ajuns eu ca un bobocel de floare neprihănit, în Gara Napoli Centrale, un loc deosebit, remarcabil și mai ales renumit pentru împrejurimile luxoase, curățenia impecabilă, florile atent plantate și îngrijite, și pentru cetățenii respectabili ce se bucură de soare la o promenadă... ce să mai zic, o adevărată splendoare urbană.
După ce v-ați clătit ochii și delectat simțurile cu deosebita Piazza Garibaldi, în timp ce vă revizuiți motivele pentru care vă aflați în acel loc și cântăriți atent și cu grijă varianta de a face cale întoarsă, vă recomand să vă îndreptați cât se poate de repede spre Corso Umberto I. Nu știu exact cum v-a schimba asta cursul lucrurilor, pentru că nici Corso Umberto I nu e mai breaz. Cel puțin mie nu mi s-a părut, mai ales că se desfășurau lucrări de reabilitare a... trotuarelor, copacilor sau rahat, ceva de genul ăsta, era un haos de nedescris, aglomerație, muncitori, gunoaie, mizerie, ciori și alte minorități conlocuitoare. Deci, no good!
Așa că am făcut dreapta pe Via Forcella, despre care spunea harta că se deschide înspre celebra Spaccanapoli. La dracu’, arăta ca un gang! Niște uscătoare de rufe stăteau liniștite pe trotuar, pline de rufe, etalând în soare chiloții la un cetățean, în timp ce noi treceam agale, ca niște turiști exemplari. Puțin mai încolo, un nene se spăla pe picioare în lighean, fix în fața clădirii unde probabil locuia. Vizavi un aprozar...
Mai mergem puțin, facem ușor stânga în speranța că poate mai încolo e altfel... dar, știm cu toții, speranța moare ultima. Așadar, tananana, intrăm pe Spaccanapoli. Ghidul, cumpărat în prealabil de la bancarelle în Roma, zice că este o arteră importantă care în anii 1900 împărțea Napoli în două părți aproape egale. Eh, nu știu la ce vă gândiți voi, când zic artera... dar trebuie să vă imaginați ceva puțin mai lat ca o mașină. Da, încape o mașină pe acolo, dar preferabil mică spre foarte mică, genul ăla, care, după ce te dai jos din ea, o împăturești și o agăți la breloc. În rest, motorini, scutere și alte arătări gălăgioase pe 2 roți. 


Ceea ce, bineînțeles, face ca Spaccanapoli să fie foaaaaarte liniștită... mdaa, napoletanii își promovează în gura mare marfa de pe tarabe, alții se conversează lejer de la un balcon la altul, sau chiar de la o clădire la alta, în timp ce fumează o țigare sau întind rufe (pentru că DA, un lucru este sigur în Napoli, se spală multe rufe, judecând după km de sârme întinse, sau am nimerit eu în laundry day) însă cei mai mulți se plimbă încoace și încolo, de parcă ar vrea să tocească pietrele de pe caldarâm. Și nu, majoritatea nu erau turiști, cum am fost și noi tentați să credem, ci localnici toată ziua. De fapt, aș putea spune că nu prea am văzut turiști umblând bezmetici pe străzi să ne împiedicăm de ei, cum se întâmplă la Roma. Sau dacă erau, se camuflau bine. Io nu. Io eram cu pălăria mea superbă cu boruri largi, cu telefonul pregătit de poze și cu figura mea amețită de vițel în fața porții noi.


Privind acum în urmă, îmi dau seama că, fiind presați de timp și având atâtea obiective pe listă, nu am dat importanță unui lucru esențial, și anume să ne integrăm în energia locului, să stăm un pic să respirăm, să ne obișnuim cu atmosfera. Alergam ca disperații să prindem cât mai mult din Napoli, de parcă pleca Napoli undeva și nu mai apucam să-l vedem. Oricum am lăsat pe „data viitoare” mai bine de trei sferturi din oraș și deja plănuiam trasee.


Dar să revenim pe Spaccanapoli, că acolo vă lăsasem. Mergem noi ce mergem și ajungem slavă domnului la unul din obiectivele de bifat de pe lista, și anume Piazza San Domenico Maggiore, unde e de văzut așa:
* Piazza în sine, cu Guglia di S.D. Maggiore în mijloc. Nu e greu de găsit, nu aveți cum s-o ratați, e fix în mijloc, mare și falnică, practic o coloană mai groasă, un turn decorat cu o statuie în vârf.
* Chiesa di San Domenico Maggiore
* Capella Sansevero, unde se află și celebra și superba sculptură „Cristo velato” de Giuseppe Sammartino (1753)... despre care nu pot să vă spun mare lucru, întrucât... nu am văzut-o... că nu aveam timp... mă rog...
Așa că, dați o tură rapidă prin biserică, admirați guglia câteva secunde, treceți razant pe lângă Sansevero, înghițind în sec și rezistând tentației... nu mai avem timp acuma, avem atâtea de văzut și ne așteaptă Capri, data viitoare venim și facem numai Napoli, vă promit, pardon... „îți promit”, că astea erau vorbele lui KdD, în timp ce mă trăgea de mână pe străzile Napoleuleleului... (cum se articulează Napoli?).


50 de metri mai încolo, dăm de mănăstirea Santa Chiara (biserică și chiostro). În biserică, pe laterala navei centrale, numai morminte de VIP-uri, prinți și alte capete nobiliare napoletane de la Robert de Anjou sau familia Durazzo, până la Maria de Valois. Simplă, unitară, spațioasă, cam întunecată după gustul meu, bombardată prin 1943, rămasă în ruină, apoi restaurată 10 ani mai târziu. Deci, bottom line, n-a mai rămas nimic din ea, mai vechi de 60 de ani, poate câteva pietre de la bază (zice ghidul).
Ce trebuie însă neapărat vizitat în tot complexul mănăstiresc, este il Chiostro delle Clarisse, o splendoare smălțuită în albastru, verde și galben, decorat cu trandafiri și lămâi, pe care evident nu l-am văzut, în parte pentru că era biletul scump, dar și pentru că bănuiam eu că o să stau o mie de ani să fac poze, să mă plimb... și aș fi vrut și la muzeul de lângă... și uite așa... să ne reamintim, ne așteaptă vaporetto către Capri, yada yada yada.... ooook, next!
După ce vi se lungește gâtul prin poarta de la „grădina Clarisselor” încercând să prindeți măcar o coloană cu coada ochilui, adunați-vă simțurile și porniți mai departe. E deja 11, hai mai repede!


Din acest considerent, când ajungeți la Via Toledo, e cazul să stați 1 min și să vă gândiți: avem timp să urcăm la Castel Sant’Elmo, să îl vizităm, să coborâm, să batem lungomare la picior și să prindem vaporetto în fix 3 ore? Dacă răspunsul este nu, faceți ca noi, adică luați-vă „pe altădată” de la castel, virați brusc stânga pe Toledo și galop slalom spre Piazza Plebiscito. Pe drum, admirați puhoiul de napoletani ieșiți la promenadă ca pițipoanca la mall, printre magazine „dă firmă” și reprezentanțe diverse, aruncați o privire cât mai de departe și fără să vă aventurați în Quartieri Spagnioli (cu ș, Șpagnioli) care reprezintă chintesența della „napoletanità”, locul unde și în sens bun și în sens rău, se manifestă imaginea cea mai consumată a orașului, cu cordialitate extrovertită, cu arta specifică di „arrangiarsi”, cu petrecerile și viața de stradă (tot ghidul zice).


Faceți notă mentală cu promisiunea că, o dată și o dată, tot vă veți băga nasul pe sub sârmele ălora de rufe, trageți o poză și mergeți mai departe. Pe partea stângă, veți găsi apoi Galeria Umberto I, nimic spectaculos, seamănă cu aia din Milano. Dacă ați fost deja la Milano și v-ați rotit călcâiul în coaiele bietului taur, atunci ieșiți direct spre Teatro San Carlo, treceți prin Piazza Trieste e Trento, unde se află o frumoasă fântână arteziană și în final ajungeți în Piazza Plebiscito.
Da, știu că v-am alergat în ultimele fraze, dar ză point era să retrăiți cu mine călătoria, nu să vă simțiți mai bine decât m-am simțit chiar eu. Așadar, facem un mic popas aici, să ne tragem suflul.
Prima dată mergem la Chiesa San Francesco di Paola și apropiindu-ne de ea, vedem că toate acele coloane și fațada principală sunt inspirate clar din Piazza San Pietro de la Vatican, iar cupola prinde foarte bine formele Pantheonului roman. Ignorați graffitiurile de pe coloane, gunoaiele și mizeria din piață, teceți cu vederea scrijeliturile de tipul Giovanni + Maria = Love, de pe ziduri și încercați totuși să intrați. Nu vă va părea rău, este o biserică frumoasă și grandioasă, mai ales decorată, luminată și pregătită de nuntă, cum era în ziua aceea. Și dacă după voi intră o turmă de turiști nemți, tocmai vomitați din autocar, cu media de vârstă undeva peste 250, gălăgioși și amețiți, făcând poze în timp ce blochează căile de acces... trageți aer în piept, expirați și numărați în japoneză până la 10... apoi ieșiți afară.
Ne odihnim acum pe scările bisericii, admirăm Palazzo Reale de pe cealaltă parte a pieței, decretăm că evident nu e timp, mai facem o notă mentală, apoi pornim către Borgo Marinaro. Acolo ajungem în două feluri: pe Via Santa Lucia, care era vechea faleză la 1700, cu hoteluri luxoase ce aveau vedere spre superbul port Santa Lucia, sau, mai nimerit pentru zilele noastre, urmând actualul lungomare, ce s-a mutat două străzi mai încolo (s-a retras marea, s-a ridicat pământul, nu sunt lămurită, mai documentați-vă și voi că nu sunt aici pe post de Discovery Channel). Așa că, dacă vreți plimbare spre Borgo, mergeți pe Via Nazario Sauro și admirați și superbele clădiri, și marea azzura, și bărcuțele săracilor de pe acele meleaguri.
Cel mai important element din Borgo Marinaro, mai exact Castel dell’Ovo, se pare că la origini se afla pe o insulă, însă fenomenele ce au afectat Portul Santa Lucia, au redus și trecătoarea de apă dintre castel și continent. Acum sunt stânci și pietre mari pe post de plajă pentru adolescenții napoletani încinși, peste care s-a făcut drum drept cu balustradă fix până la intrarea în castel. Ce face acest castel special este tocmai numele și legenda din spatele lui. Se spune că poetul Vergilius, adusese un ou magic, descântat și scuipat de un temut vrăjitor medieval, care ou, reprezenta viața orașului Napoli, iar dacă s-ar fi spart, orașul ar fi dispărut. Evident, oul nu s-a spart nici până azi (deși mai multe echipe de fotbal rivale și-ar dori asta) însă nici nu e de găsit, întrucât se pare că nici Vergilius nu mai știe unde l-a pus.
În rest, castelul a rămas se pare la fel de frumos cum era odinioară, deși acum pare gol și părăsit, în ciuda câtorva oameni din administrație care se învârt pe acolo. Dacă aveți însă imaginație bogată, cum am eu, închideți ochii și veți auzi tropăit de copite, care cu roți de lemn scârțâind, rochii grele de domnițe delicate, dantelate și catifelate ce șterg treptele aleilor, voci de negustori sau chiar săbii încrucișate de prinți tineri și înfierbântați (băi, era castel militar, fort de apărare, ce rahat căutau domnițele acolo?!? zice KdD din regie, distrugându-mi imaginea idilică).
Mno, prințul meu era în blugi, tricou și ochelari de soare și se uita la mine curios probabil să afle ce zic vocile din capul meu. Mi-a zis scurt că dacă am de gând să caut celebrul ou prin castel, mă poate ajuta el să găsesc alte două ouă la fel de celebre, m-a luat de-o aripă și mi-a amintit că în juma’ de oră pleacă vaporetto și avem de mers pe jos, pentru că și anume calul... este la păscut.


Așa că am purces în trap susținut rapid la 2 picioare spre Calata di Porta di Massa. Am trecut în fugă pe lângă Castelul Maschio Angioino, nici nu prea am sesizat, de poze nici nu mai vorbesc, iar pulsul creștea continuu, deoarece și pentru că portul nu se mai zărea, iar ceasul arăta spre 13:50 deja. Prințul meu era din ce în ce mai nervos, dezorientat, însă foarte capabil să ia cele mai proaste decizii legate de orientare, pentru că știm cu toatele, dragele mele, un bărbat niciodată nu cere indicații de la nimeni.


În concluzie, vă imaginați că eu și numai eu, am găsit drumul îmbârligat spre locul de îmbarcare, inclusiv exact vaporul de Capri. Era cât pe ce chiar să-l pierdem, pentru că ne trebuiau și bilete nu? și astea trebuiau luate de la o casă de bilete, nu-i așa? Care noroc că era vizavi de doc, unde am alergat într-un suflet și unde tot prințul meu nu mai găsea portofelul bine și cu grijă ascuns, încă din gară.


Dar, totul e bine când se termină cu bine, și chiar dacă pentru unii apropiați ai noștri părem cei mai ghinioniști nenorociți de pe fața pământului, unele chestii ne ies și nouă să știți. Așa că la ora 14, trecute fix, făceam poze cu marea cu spume și cu Napoli de departe, ronțăiam porumb prăjit, mă țineam cu toate mâinile de pălărie, să nu mi-o ia vântul, deși în final am renunțat la ea și m-am infofolit în șal, în timp ce KdD se schimba de blugi și îți trăgea look-ul de Capri, cu pantaloni de in, loaferși și cămașă albă cu bleu, șifonată natural, descheiată cu vedere la pectorali și cu mânecile ridicate.


Așa am pășit cu fast și figuri în cap, în Portul Marina Grande din nordul Insulei Capri, complet fără suflare, cu gura căscată și ochii umezi. Atunci am jurat că nu mai văzusem niciodată ceva mai frumos; acum nu mai sunt la fel de sigură, dar despre toate acestea într-un episod viitor...

marți, 15 mai 2012

Napule, oh Napule!

   
Și s-au făcut doi ani. Oficiali. Cine ar fi crezut? Păi... nimeni... Ba nu, poate Văru' Iațcu, deși i-a fost teama că "îl castrezi și p-ăsta"... Mi-a zis asta gâtuit și cu părere de rău, deși încă avea reminiscențe dintr-o credință mai veche, care susținea că nu s-a născut pereche pentru mine, așa dată dracului cum sunt. Parcă îmi amintesc și de fostul meu soț... pe picior de plecare, încercând să mă înduplece... "ai să vezi tu, când o să scoți scorpia din tine... nu o să te suporte nimeni... nici măcar el!!!". Ei aș, îi taie capul de fiecare dată când se ițește... iar eu mă hlizesc că îmi cresc două în loc. Ne distrăm și noi, ce să facem... doi balauri!

Și dacă s-au făcut doi ani... ca orice bărbat ce se respectă și afirmă sus și tare că, domne, el nu e cu aniversările și alte prostii d-astea... s-a gândit că ar merge o vacanță surpriză pentru iubita lui. Pentru că, nu-i așa, el este un mascul feroce... numai luzării sunt cu dulcegării d-alea... Și oricum, o vacanță e din altă categorie... nu e cu flori, cu iepurași, cu inimioare și lumânărele. Vacanța e treabă de oameni serioși. Bun!

Totuși, oricât de mult ne-ar plăcea să trăim într-o fancy life, ca în filme, cu avioane sau măcar elicoptere personale, care vin și pleacă la comandă... pe sistemul, "ți-e foame, hai să ieșim să mâncăm, ia și niște chestii la tine totuși, așa întâmplător, câțiva chiloți de schimb și 2 bluze"... trebuie să revenim cu picioarele pe pământ. Nu poți să faci chiar vacanță surpriză-surpriză unei femei. O să te strângă de gât că nu i-ai zis exact unde merge și cât, ca să știe care parte din șifonier o ia cu ea. Că doar nu o să-și facă apariția, să zicem în Paris, în blugi, tricou și teniși, că tu ai fost inteligent și ai aburit-o că ieșiți doar o oră la jogging. Nu merge așa... Eu am avut, dragele mele, ceva noroc, că dețineam o oarecare idee în legătură cu destinația, sau mai bine zis destinațiile... Și era clar că pentru Campania, costum de baie, pălărie și sandale scria pe mine...

Dar să vă explic. Planul inițial, cu care am fost eu amețită, conținea... și anume... Napoli. O noapte decât. Mai exact... plecăm de foarte de dimineață din Roma, ajungem în Napoli, just in time pentru un ceai negru de trezire... mergem la hotel să lăsăm bagajele, apoi facem ceva trasee, vizităm niște chestii dinainte documentate... apoi fugim rapid cu o barcuță până în Capri, ne învârtim câteva ore... dacă avem timp, prindem și niște plajă... apoi back to Napoli. A doua zi, facem castelele din Napoli, mâncăm la Da Michele și seara plecăm la Roma. N-a fost așa... și o să vă descriu mai târziu ce capace și-a luat KdD, când am aflat că în toate zilele, în toate pozele, o să apar în aceleași haine... Dar asta e altă poveste...

Aventura s-a pornit dimineața devreme într-adevăr, pe la vreo 5 să tot fi fost... încă întuneric și destul de răcoare. Trenul, regional, d-ăla cel mai ieftin, că nu suntem magnați să mergem cu Frecciarossa... însă mare mi-a fost mirarea să descopăr că cel mai varză tren din Italia, e același lucru cu cel mai mișto tren din România. Să ne înțelegem: cât face Intercity de la București la Constanța? Vă zic io, 225 km în 2 ore și 33 de minute... Io am făcut Roma-Napoli, adică 214 km, în fix 2 ore și 39 de minute. Cu Frecciarossa făceam numai 1 oră... Hăhăhăhăhă, să ne căcăm cu toții în cor pe CFR. Hei rup!

Când ajungem în gară la Napoli, șoc! Zic, om fi nimerit în twilight zone și am ajuns în Portugalia sau ceva asemănător. Era unu' care țipa la telefon, o înșiruire de consoane și vocale tăiate sau șuierate... repeta într-una nervos: "mopighiutre"... Ce obeliscu' meu înseamnă mopighiutre ăsta și mai ales în ce limbă e? Suntem încă în Italia? Sigur? Am fost lămurită mai târziu, că, descompunând mopighiutre în silabe și sunete, am putea descoperi că de fapt ar fi... mo pighi u tre... care de fapt ar fi... mo piglio u tren... mo adică adesso (acum) în napoletană... piglio adică prendo (prendere = a lua) ... u adică il... și tren e clar treno. Deci la adesso prendo il treno... napoletanii zic mopighiutre... what the fuck??!?!?! sjdcbsdjbfuvhsdbcushcvrusbfjhs. Ca să nu mai zic că însoțitorul meu șarmant o ardea jmecher napoletan style. Nu mai știa să zică "așteaptă puțin, vino încoace" ci o dădea pe "așpe'... ven' aca!" Taaaaci mă!

În gara Napoli, când ajungi, cel mai bine e să pleci cât mai repede. În orice direcție. Cât mai departe. De gunoaie nu scapi sigur, dar măcar mai schimbi populația. Chiar și dacă nu ai bani mulți la tine... tot nu e bine să stai prea mult pe acolo. Ai ceas sau telefon? Io zic să te îngrijorezi dacă mai scapi de acolo cu hainele pe tine și încălțat. Ei... nuuu, serios acuma, glumesc... napoletanii sunt cele mai inofensive creaturi din Italia... și ciorile din România care se învârt pe acolo... la fel, niște îngerași, cetățeni model... Plus negri, mulți negri, mai mulți ca în naționala de fotbal franceză... brrr!

Și uite așa, cu mâna pe portofel și pe telefon, ca în piața Obor... iubitul meu s-a uitat tandru la mine pe după razele de soare, ce apăreau rând pe rând din Napoli Stazione Centrale... și mi-a zis: Iubita mea, am două vești, una bună și una rea. Vestea rea este că nu putem să mergem la hotel acum să lăsăm bagajele, trebuie să le luăm după noi prin Napoli (hai că nu murim cu un rucsăcel cu doi chiloței și două tone de hărți și ghiduri de călătorie)... uups!
(pauză)
Haaaaa, incompetentule! Ce dracu s-a întâmplat? Cine știe ce hotel de căcat ai rezervat și ți-au anulat ăia rezervarea, acum mă pui să umblu prin Napoli cu genți de care să am grijă, eventual până găsim un alt hotel, eventul și ieftin și sigur... și cine știe pe ce coclauri mă preumbli.... tu nu vezi ce e pe aici, gunoaie, figuri ciudate... suntem în Napoli, la dracu, uite ce-mi faci tu mie, nu pot să mă bucur și eu de o vacanță, că trebuie să faci tu ceva... taca taca, tatacatcatatcatatcatataaa...

... și în timp ce mintea mea toca cele enumerate mai sus (ca nu am apucat să le verbalizez de nervi) și pulsul îmi creștea vertiginos... am auzit printre frânturi: Vestea bună este că, în jur de ora 14, avem vaporetto spre Capri, unde este de fapt hotelul...
(pauză)
Vaaai, iubitul meeeeu! Știam eu că ești cel mai tare și că îmi faci cele mai frumoase surprizeeee... și că ai grijă de mine... vai cum știi tu să le organizezi tu pe toate așa de bine... woaaaa, chiar in Capri avem hotelul?? Serios?? Iubi meeeeu!!! Cea mai tare vacanță, nu-mi vine să cred ce minunăție a făcut iubitul meeeu, ai măăăi iubi!

De fapt nici p-asta n-am verbalizat-o, dar era păcat să nu ofer o mostră de gândire feminină, tuturor cititorilor mei de sex masculin. Na, să vă mai chinuiți să ne înțelegeți și să ne faceți surprize. Mai țineți minte articolul ăsta, mai exact finalul, cu ce "crescuse" la mine în bucătărie, pe masă, într-o dimineață? Eh, io undeva în colțurile creierașului meu, recunosc că am cârcotit... oare de ce n-a pus-o în apă, dacă se ofilea până o găseam io?

Fimeile astea, sunt apsolut mereu nemulțumite! Eh, eu vă las acuma să dați click pe linkul de mai sus și dacă tot sunteți acolo, parcă văd că vă băgați nasul și prin alte articole de acu' doi ani... așa că mai bine închei aici, că sigur nu mă mai urmăriți. Sper că v-a plăcut începutul și vă garantez că ce va urma, vă va plăcea și mai mult... dar despre asta, vorba ceea... într-un episod următor...

 

miercuri, 9 mai 2012

Europa League se simte și la Roma

 
Miercuri, 9 mai, Ziua Europei. Finala Europa League la fotbal. București, 21.45 ora locală. Stadionul freamătă, spaniolii deja sunt muci de beți, căinii vagabonzi sunt închiși temporar în adăposturi. Echipele intră pe teren, suporterii aclamă zgomotos. Spectacol. Strălucire. Emoție.

La Roma, KdD se cacă pe el de 2 ore și plânge cu lacrimi de crocodil, că nu știe cu cine să țină. Se vaaaaită, se jăluiește... se tăvălește pe jos și cu ochi mari rotunzi și doi, implora divinitatea și așteaptă un răspuns. "Doamne, cu cine să țin? Inima mea zice Bilbao, sunt tineri, sunt inventivi, sunt basci toți, sunt vânjoși, merg la suflet și nu mai  ies de acolo. Pe de altă parte, creierul meu zice Atletico Madrid, zice Simeone, legenda noastră lazială... zice Falcao, fost River Plate, un mic geniu. Deci, îmi urmez inima sau creierul? Doamneee ajută-mă, zi-mi cu cine să țin... cu cineeeeee săăăă țiiiiiiinnnn????"

Io mă uit la el și mă întreb... ce-o fi fumat?
 

Minivacanțăăăă!!!!



Acolo voi fi eu... în foarte scurt timp. I love you all!!!
  

luni, 7 mai 2012

Niște francezi, domne!

  
Stăteam eu într-o seară... degeaba, și făceam fix nimic. Restaurant gol, afara frig, turiști zero. Ies afară să-mi clătesc ochii la stele și să mă bată și pe mine puțin vântul, că eram cam nebătută de mult... când din negura ceții așa, o mașină oprește fix la poarta restaurantului. În mașină vreo șapte-opt cetățeni onorabili, toți de sex masculin care se uitau curioși la mine. Ăla cel mai curios dintre toți se dă jos și se îndreaptă spre mine chitit pe treabă. Zic, hait, ce mai vrea și ăsta... că față de turist n-are!
Parlez-vous francais? alea alea. Zic parlesc, parlesc, tu zi ce vrei și nu mă lua cu vrăjeală... mă vezi că stau?
Păi sunt eu și cu prietenii mei și dorim două lucruri, să mâncăm și să ne cazăm o noapte la un hotel.

Aaaa, păi de ce nu ziceți mă băieți așa? Mă speriasem. Îi duc la mese, le bag meniurile sub nas, încep să le recomand, un pic de furculision, un pic de vin de la maison... ah nu, musulmani, ok, ok, deci fără porc... ce păcat, că oricum era cel mai ieftin... vreți pește?
Câteva platouri de pește cu fructe de mare, paste cu scoici și alte nebunii d-astea, vin roșu din belșug... și dă-i și dă-i până franco-italiano-engleza mea devenea din ce în ce mai inteligibilă. Ăla cel mai curios însă, nu se lăsa deloc. Că, de când ai venit în Roma? Da', de unde ești? Ghici! Da' câți ani ai? Da', ai prieten? Nu vrei să vii în Franța? Pfoaaai, mamă care m-ai făcut!
Între timp, eu îl chemasem deja pe KdD în ajutor, în parte pentru franceza lui sexy... dar se pare că în și mai mare parte pentru servicii profesioniste de apărat teritorii amenințate de francezi.

A lăsat-o curiosul nițel mai moale și a început atunci să se bage în seamă cu KdD. Ueeei, și-a început să povestească, de când era mic, ce-a făcut și ce-a mâncat, că e născut în Tunisia și emigrat la Paris... și e cu prietenii în vacanță acum și fac turul Europei cu mașina (vacanță pe dracu, opt tunisieni masculi, cu aspect nițel cam dubios, numai cu aparate foto în mână la Colosseo nu îi vedeam io, cum să nu, eventual cu o hartă însemnata cu steluțe, ce ziceți fetelor, mergem și la Fotana di Trevi? eeee très, très romantique!!!) Și nici nu știau ce să facă exact în seara asta... dar când m-a văzut pe mine, l-a lovit fulgerul și s-a îndrăgostit!
KdD nu mai putea de râs evident, miștouri, caterincă, ha ha ha, hi hi hi, haaaai valea la hotel că e târziu! Aaaa nu, că tes yeux sont aussi beaux, că nu mă mai pot desprinde de scaun. Eh, zic lasă că te desprind io cu două peste ochi acuma. Într-un final pleacă să se cazeze, dar nici nu trec 5 minute, că vine KdD roșu la față de înecat în râs ce era, rânjind cică subtil. I-am trimis la culcare p-ăștia că mâine pleacă devreme și au de condus mulți kilometri, însă doi dintre ei, ăsta care e leșinat după tine și încă unul, vor să ieșim la bere, ne băgăm? Păi zic, și măi iubitule, tu stai la bere cu unu' care mă curtează asiduu de 2 ore? Păi da, normal, tocmai asta e ideea, dacă îl refuzam, zicea că's nesigur... așa că megem, bem o bere relaxați, îi arăt coaiele și plecăm. Bine?

Am închis restaurantul, i-am așteptat pe ăia să se dușeze... și hai la bere. KdD, strategie pe capul lui, n-a ales și el un bar normal, de oamenii normali care stau la masă și discută o vorbă... noo, fix în bar de striptease i-a dus. Două bucăți muieri la bară, una blondă, una brună... înconjurate de o masă hormonizată de puțălăi nesatisfăcuți... și eu! Eu nuș ce căutam exact acolo, mai ales că mi-au trebuit fix două guri de bere să observ nițică celulită, nițel solar abuzat, o șunculiță pe ici pe colo, un blond platinat... deci, dezamăgire totală. Măcar de erau bune pițipoancele să ma holbez și eu... 
Oricum se pare că nici pretendentul meu tunisian nu era prea interesat de alea două... el o ținea una și bună. Că el s-a îndrăgostit de mine și vroia să știe dacă io cu KdD chiar ne iubim, că dacă e doar o relație pasageră, să îi zicem și lui ca să știe dacă mă așteaptă sau nu. Asta cel puțin a zis ca să aud și eu... am aflat după aia că negocierile au fost mult mai strânse, chiar KdD se pare că a primit multe oferte tentante în schimbul meu. Din acest motiv și din cauză că toți arabii din piața Vittorio Emanuelle îmi zâmbesc galeș, a promis că o să-mi confecționeze un tricou pe care să scrie: "preț de pornire: 50 cămile" ... ca să nu mai fie deranjat de toți amărâții cu călcâiele aprinse.

Io's curioasă ce face dacă se nimerește unu', care chiar are cel puțin 50 de cămile de dat. :)))))