marți, 24 aprilie 2012

Fashion problem

   
Dacă e criză, atunci sunt reduceri tot timpul anului. Dacă e criză, eu cumpăr, că oricum nu am pentru ce să economisesc. Nu am făcut și nu voi face parte niciodată dintre oamenii aia care își mănâncă de sub unghii, vorba lu' bietu' tata, ca să își cumpere garsonieră în 10 ani. O știu eu pe una care în timpul facultății și câțiva ani după aia, s-a îmbrăcat cu hainele maică-sii din tinerețe, n-a băut nimic, n-a ieșit nicăieri, nu și-a luat nici măcar un biscuite sau un sticks, farduri nu, vată în loc de tampoane... și în câțiva ani a strâns nu mai știu câte mii de euro, a luat un credit și și-a făcut căsoi cu etaj. L-a prins pe un fraier provincial care vroia buletin și muiere cu casă în București, a turnat doi copii, s-a îngrășat și s-a urâțit mai rău decât era deja, muncește să plătească ratele rămase... și... end of story. 
(da, Dabule, de sor-ta e vorba)

În concluzie eu am două probleme. (1) Aș dori să știu dacă se asortează următoarele două chestii:


 (2) Sper ca pălăria pe care mi-a promis-o Dolce, de anul trecut deja, și mă tot duce cu zăhărelul (nu e vorba de Gabbana, ci doar de o nepoată zăpăcită și fițoasă rău) arată aproximativ ca asta... că altfel nuuuuu seee asorteaaazăăă!!!
    
 Și de geantă... eu ce fac? Ce fac???
 


miercuri, 4 aprilie 2012

To Rome With Love trailer


My name is Globetrotter...

   
Să vedeți voi ce chestie mișto mi s-a întâmplat ieri, de o să încep să-mi schimb părerea despre oameni.
Se făcea așa că cam frecam menta pe la restaurant, era spre închidere, puțini clienți... când, se opresc în față niște străini, doi, cuplu, bine îmbrăcați, înalți și blonzi. La început nu erau ei hotărâți dacă să stea sau nu... bag niște charm, zâmbesc galeș, gata, se hotărăsc, vor masă afară. Îi acomodez, îi ajut să comande, le recomand ceva bun, le explic cum se fac niște chestii... oameni fascinați, nu mai pridideau cu întrebările, engleză curată, frumoasă, strictă, matematică.
Se decid până la urmă pe niște carciofi alla romana și o salată Caprese, apoi merg pe mână mea cu câte o amatriciana. Sunt așa de încântați, ca vor să știe cum se face... Mă amuz, le explic în mare... facem conversație.
La un moment dat, tipa se duce spre baie și îmi face semn să vin să-mi spună ceva... De fapt vroia să mă întrebe cam cât face nota pănă acum, că ar mai vrea să ia un desert și o cafea pentru soțul ei, că e ziua lui, dar nu mai are foarte mulți bani și își făcea griji, că ei de fapt pleacă mâine și aștia sunt ultimii euro pe care îi mai au.
Adevărul e că jumate de notă era numai vinul... și nu prea mai încăpea cafeaua și desertul... dar m-a lovit așa, nuș, ceva, peste frunte, mi-a plăcut mie mult tipa și abordarea ei... că m-am gândit puțin și i-am zis că las că rezolv eu cumva, văd eu cum.
Și am rezolvat. Cafeaua și desertul s-au trecut din partea casei...

Partea interesantă însă abia acum apare... La plecare, când m-am dus să ridic nota, am primit pe lângă bacșișul la care nu mă așteptam... chestia asta:


Mi-au lăsat număr de telefon, adresă și m-au pus să promit că în următoarea vacanță, vin în Suedia și îi vizitez pe Insula Gotland.

Am rămas complet paf, oamenii mai aveau puțin și mă luau la pupat, ne-am urat de toate, mi-au lăudat ospitalitatea și mi-au mulțumit că am conversat cu ei... io am rămas cu șervețelul în brațe și mă gândeam ca proasta...
Dacă mai sunt totuși oameni de genul ăsta, poate că omenirea mai are o șansă. Poate asta e și șansa mea să-mi schimb concepția despre rasa umană și să încerc să uit de răutatea, invidia și clevetirea românilor de pretutindeni... Speranța este extrem de mică... dar, cine știe...

Deocamdată mă documentez despre Gotland și cum ajung acolo. Frumos ar fi să zbor direct până în Copenhaga, stat o zi, apoi tren până în Stockholm, stat și acolo o zi, apoi mers în portul "...." al cărui nume nici nu îl pot scrie măcar (să nu uităm că Suedia e the birthplace of IKEA) de unde se ia ferry către Visby, cel mai mare oraș de pe insula Gotland.
Până atunci însă mai e... cine știe cât mai am până la prima vacanță...

Dar de ce să nu visez, nu? Adventure, adventure... adventure!
  

marți, 3 aprilie 2012

10 motive de bine!

  
În general, am talentul deosebit, fiind reprezentantă de vază a sexului frumos, de a comenta, cârcoti, bodogăni și alte activități asemănătoare. Nu mă las niciodată și merg până în pânzele albe, cu tot cu ficați, icre, etc.
Normal ar fi ca și de data asta să încerc io așa și pe dincolo să găsesc un nod și să-l despic în paișpe. Totuși de data asta, hai, treacă de la mine, o să încerc să zic și io ceva de bine, ca să nu mai dea ochii peste cap toată lumea, că nu-mi convine niciodată nimic.

În concluzie, e bine pentru că:

1. Soarele are altă lumină (dacă pot să zic așa) altă culoare și altă caldură... mult mai mișto decât alea din Ro.
2. Orașul e colorat, galben cărămiziu, arămiu, bej, piersică, uneori și roz (deci fără blocurile gri, să ne înțelegem).
3. Oamenii sunt veseli, relaxați, zâmbesc mult, este o stare de lene generalizată, se doarme pe bănci în parc, se stă pe jos, oriunde, pe scări, pe borduri, oriunde ai chef.
4. Când mă duc la serviciu, văd Colosseo, când ies de la serviciu, trec pe lângă el și fac un stop de relaxare.
5. În fiecare zi fac alt tort, ce am eu chef.
6. Clienții restaurantului sunt în mare parte străini, ce îmi laudă engleza și dacă e cazul, felia de tort pe care au mâncat-o. Dacă sunt gay, eventual americani, lasă bacșiș gros... Dacă sunt tunisieni, trag de mine să beau cu ei și nu se lasă până nu ieșim toți după program, în baruri cu gagici. Noroc că mai știu un pic de franceză... Dacă sunt nemți, nu lasă bacșiș și sunt mereu nemulțumiți de ceva, orice.
7. Mănânc la locul de muncă ce am eu chef, mai exact ce știu eu că e mai bun.
8. Piața de unde fac cumpărăturile se află lângă cea mai ieftină și bună gelaterie din Roma.
9. Vinul e ieftin și bun.
10. Mi-au trecut depresia, insomnia și gândurile negre.

Nu e bine pentru că mi-e foarte dor de Taku și de Varu' Iațcu...
  

duminică, 1 aprilie 2012

Pentru început... de aventură!

    
Nimic nu se compară cu liniștea unei dimineți de duminică, după o noapte foarte odihnitoare. Eu v-am zis ca alcoolul e de bază, și un păhărel de amaro înainte de culcare face minuni. Am dormit neîntoarsă și culmea m-am trezit la 8 cu chef de scris. Roma încă doarme... sau se pregătește pentru biserică... doar mai este o săptămână până la Paști și azi avem Domenica delle Palme (sau duminica Floriilor pe înțelesul tuturor). Turiștii probabil acum iau micul dejun... iar eu... eu scriu.

Ca de obicei, Pitbulitza nesimțită... lasă să treacă mai bine de o săptămână din cea mai importantă aventură a vieții ei, ca să vă pună la curent cu ce dumnezeu se întâmplă (... chiar în acest moment am un conflict interior, stau așa de comod în patul meu cald și moale... caut cuvintele printre neuroni... însă am niște lasagna în cuptor, de aseară... cu mozarella, și besciamella... mda, știu, este numai 8 dimineața... dar niciodata nu este prea devreme pentru orice... ce să fac? ce să fac?...) Încă un pic...

Aventura mea, după cum știți, a început pe 21 martie 2012, după două lungi săptămâni de mutat calabalâcuri la mama, aranjat și găsit loc pentru fiecare, împachetat diverse pentru Roma, plus alocat timp pentru învățat italiana. O întreagă harababură, ce să mai! Când io, tot ce aș fi vrut, ar fi fost să beau cu Varu' Iațcu. Eh, s-a întâmplat și asta... dar nu atât de mult (ca timp!!!) cât aș fi dorit eu. Cumva totuși le-am împăcat pe toate...

... și pe 21 dimineața m-am urcat în avion, cu două fire de trandafiri japonezi în pahar de plastic cu pământ, situați cu grijă în geantă. Din păcate nu au rezistat drumului (au decedat la câteva zile după), așa cum nu a rezistat nici o cremă de față ce depășea 100 ml, pliculețele de oxidant din cutia de vopsea, un burghiu de bormașină și încă ceva, nu mai știu ce. Că așa li s-a sculat ălora de la vama în dimineața aia... și mi-au răsturnat toată cutia cu bijuterii în tavă și și-au băgat deștele slinoase prin punguțele mele cu chiloți. După ce în călătoriile precedente, am trecut vama cu borcane întregi de dulceață si o adevărată colecție de parfumuri... fix cu 4 zile înainte de închiderea aeroportului, i-a găsit dragă conștiinciozitatea... dracu' să-i ia pe ei și pe mama lor.

Dar în final, după ce am reușit cu greu să-mi recompun bagajul cum era, să încapă și să se închidă, eu și cu trandafirii mei japonezi, am decolat fericiți către Roma. Mă rog, eu mai mult decât ei... dar asta nu era vina mea. Mai departe nu vă obosesc cu detalii inutile... Ce e important în toată povestea asta (pe lângă regăsirea cu KdD - italiano vero, în aeroport la Ciampino, care era plecat de mai bine de 3 săptămâni la Roma, regăsire lacrimogenă, teatrală, lipicioasă și cu priză la public) este că, nici nu m-am dezmeticit bine după trezitul la 3 dimineața și zborul matinal... că seara la 6, hop țop, mi se cerea prezența la restaurant.

Aaa, ce restaurant? Păi să ne înțelegem, moi, je, lucrez la un restaurant mic de familie, pe o străduță pitorească ce duce la Colosseo. Am ajuns aici din 3 motive... primul și cel mai important probabil, patronul e prieten vechi și bun cu prietenul mamei lui KdD (hehehe, da Simona, așa e, basta essere raccomandati), apoi reputația și blogul de prăjituri m-au precedat... de asemenea și engleza mea, se pare. Așadar și prin urmare, sunt in charge cu torturile și dulciurile, libertate totală, ce rețete vreau eu, cum vreau eu, doar să fac lista cu ingrediente în prealabil și în plus, mă ocup de clienții străini, pentru că, evident, ca peste tot în Italia, nimeni nu știe engleză... sau dacă știe, mai bine nu o folosește.
Colegii mei sunt: un bucătar italian (plus patronul, care tot bucătar e), o bucătăreasă din Ecuador, altul din Egipt... toți știu să facă doar tiramisu, panna cotta și tartă cu cremă de patiserie... și au rămas uimiți să vadă că eu încheg mascarpone cu foi de gelatină. Nuș' ce mare inginerie o fi asta... Mai am una bucată patron isteric italian, care urlă în dialect romanesco, dar a ajuns să-mi fie simpatic, pentru că nimeni nu îl asculta, doar lui cred că îi place să se audă... apoi una bucată tată de patron, moș senil, proprietarul vechi al restaurantului, cel care practic l-a făcut celebru și l-a adus în glorie în vremurile bune... care săracu' a rămas la spălat vase și curățat carciofi, plus bombănit toată ziua, bârfit pe toată lumea și comentând orice.
Mai e și o ospătăriță pe la 40, cam ofilită, venită de prin Argentina acu' vreo douăjdeani, care nici în ruptul capului nu vrea să renunțe la accent și la obiceiul prost de a-mi fura mie clienții, pe baza impresiei greșite că dacă știe 10 cuvinte într-o limbă, se poate lăuda că știe toată limbă... alături de altă impresie foarte greșită, că dacă eu sunt fata nouă, are dreptul să scoată de la naftalină sentimentele de șefă niciodată utilizate. În concluzie, acum nu ne vorbim. :))

Și tot în concluzie, eu mă gândesc serios la lasagna aia din bucătărie și la faptul că dacă voi continua în stilul ăsta barbar, mă taie KdD de Crăciun, mă topește și mă pune la borcane. Pentru că, hai să fim serioși, a lucra într-un restaurant nu este deloc ușor. Și cum programul meu este numai de la ora 18 la 23 sau mai târziu, e logic că mi se face foame... și este și mai logic să mănânc. Uite așa, Pitbulitza voastră, se înfruptă din specialități atent preparate numai la ore d-astea târzii și total neortodoxe... Poate niște fettucelle cu funghi porcini, zucchinei și sos de smântână... sau poate o amatriciana... de ce nu... chiar niște strozzapreti cu carne de midii și creveți. Oh, Dio mio!

Nu, nu, nu, nu pot rezista. Vă las acum cu balele până la genunchi și îmi cer scuze anticipat, dar eu chiar nu pot rezista. Mă duc să vad ce face lasagna aia... sunt moartă de îngrijorare... dacă a pățit ceva?