joi, 29 martie 2012

Pitbulitza de Italia

  
Dragii mei, după cum știți (dacă nu știți, nu e problema mea, că eu mi-am făcut datoria și am anunțat) io m-am cam cărat de pe "deosebitele" și "fascinantele" meleaguri mioritice. Teoretic m-am carat de tot, dar practic... tre' să mai aduc una bucată motan tâmpit și niște țoale. În rest, vorba unei prietene... "your home is where your heart is"... io deja am ajuns acasă, în bella Roma și mă bucur de soare și de aer. Mai departe mă descurc eu cumva...

Pentru început am două lucruri foarte importante de făcut:
1. Să deschid pagină nouă pe blogul meu, cu secțiunea "de Italia" (sus stânga - dacă sunteți totuși atenți la textul ăsta și nu mai faceti și alte chestii)... dar cum pe varianta blogger gratis nu se poate (sau nu știu eu să fac), am linkuit o adresă de blog nouă, și anume: http://pitbulitzadeitalia.blogspot.com, unde voi scrie de acum începând.

2. Ceea ce mă duce cu firul la al doilea lucru important ce tre' spus. Dragii mei, dacă acum scriu pe altă adresă, dacă acum mă plimb prin Villa Borghese și nu în Parcul Circului, dacă manânc prosciutto crudo și nu parizer țărănesc, dacă acum aștept doar 1 minut tramvaiul 5 și nu 40 min. tramvaiul 16... nu înseamnă decât că sunt mult mai fericită. Nu înseamnă că nu vă mai iubesc, că vă uit, sau că nu o să mai mănânc în viața mea slană cu ceapă și shaorma. Hehehehe, sunt tot eu Pitbu', ok?
Când veniți în Roma, dați un semn, să fac pe ghidul și să vă arăt cât de frumoasă poate fi viața dacă ai curaj să o trăiești.

Aventura a început pe 21 martie.

... și continuă.

marți, 13 martie 2012

Amore a Roma - sezonul final

  
De multă vreme nu am mai dormit bine. Motivele sunt irelevante pentru discuţie. Important este că nici torsul lui Taku, nici draperii, nici ceai de tei... nimic, n-a mers. Io, regina somnului până foarte târziu, care înjură de dărâmă pereţii când tre să se scoale de dimineaţă... face nopţi albe şi zile zombi. Pff!
Şi totuşi a venit o zi... ziua în care am schimbat patul cu o canapea. Canapeaua maică-mii. Ziua în care mi s-a aranjat lenjeria şi mi s-au dat pijamale. Ziua în care de abia am reuşit să ţin telecomanda în mână şi sa rezist până la final cu Badea şi n-a mai contat că nu sunt draperii.


Eh, ziua asta a fost ieri.


Azi, altă zi şi pe deasupra marţi 13... (Taku doarme sub o scară) după cel mai bun somn avut în săptămâni, se găseşte cel mai bun moment să vă anunţ că în curând va începe o altă poveste de dragoste a Roma. "În curând ăsta" nu e ca la cinema, să vă anunţ trailer acum şi să vă bag un coming soon, iunie 2014! Nu, e mai aproape. Dacă v-a plăcut primul sezon... şi dacă v-a dat pe spate sezonul 2... vă invit să fiţi pe fază pentru lansarea sezonului al treilea şi ultimul.
De ce zic ultimul. Păi pentru că producătorii s-au săturat de cheltuielile mari de transport, du-te vino, du-te vino... plus de asta, intervalele între sezoane sunt prea mari şi nu se menţine publicul atent. Actorii au început să dezvolte depresii crunte şi episoade maniacale atunci când nu filmează. Trebuia făcut ceva.


Din aceste multe motive, pe 21 martie, la ora 6, decolez spre iubirea vieţii mele. 


Ah, în caz că nu s-a înţeles bine... biletul este doar dus.
     

marți, 6 martie 2012

Adio România!

   
Scris de Tatiana Neamţu


Să fim bine înţeleşi, eu sunt aia care iubea România. Aia care credea că România are munţi şi văi frumoase şi mare şi lacuri de toate felurile. Eu sunt aia care credea că merită să faci turism în România, că merită să investeşti în România, că merită să crezi în România şi că lucrurile se vor schimba în România. Eu sunt aia regalistă până în măduva oaselor, profund anti-iliescu şi de dreapta. Eu sunt aia care a crezut că oamenii din România merită o şansă, că oamenii din România au fond bun, dar pe care vicisitudinile vieţii i-au transformat în monştri.


Astăzi, vocabularul meu nu cuprinde suficiente cuvinte pentru a descrie ceea ce simt. Scârbă, senzaţie viscerală de greaţă, revoltă, neputinţă, frustrare. Pentru mine, de astăzi, România înseamnă abuz, tupeu, nesimţire, răutate, rea-voinţă, lipsă de educaţie, cultură şi bun-simţ.


Astăzi, am înţeles că România nu are nicio şansă. Iar românii nu merită nicio şansă. De astăzi îmi doresc să emigrez. Şi nu oriunde, ci în zone cu populaţie puţină. Australia sau Noua Zeelandă nu sunt suficient de departe, dar sunt o opţiune.


Astăzi mi-am înscris copilul la clasa pregătitoare. Nu e normal ca în secolul XXI să-ţi doreşti cu disperare o anumită şcoală sau o anumită învăţătoare. Ar fi normal ca toate şcolile şi toate învăţătoarele să fie la fel de bine pregătite şi să nu conteze.


Dar, pentru că iată, contează, m-am înfiinţat la uşa şcolii la orele 03.00 ale dimineţii (sau nopţii?). Când am ajuns mai erau circa 10 părinţi cu dosare în braţe. Pe principiul: „să fim primii la coadă la lapte” pentru ora 8 dimineaţa când încep înscrierile.


Stupoarea mea nu a fost mică atunci când am aflat că se-mpărţiseră numere de ordine la privilegiaţi încă de duminică de la prânz. Şi, să fim bine înţeleşi, l-am înscris la şcoala de cartier, la care suntem arondaţi, nu la o şcoală cu renume şi fiţe. Nu-mi doresc un geniu sau un doctorand. Dacă eu n-am avut curajul, pentru el îmi doresc doar să termine 12 clase şi apoi să plece din ţara asta fără să se uite înapoi.


La ora 4 ale dimineţii părinţii au primit nr. de ordine 70 pentru clasa I, iar eu nr. 30 pentru pregătitoare. În baza cărei legi sau a cărui comunicat public s-auîmpărţit numerele de ordine într-o zi liberă, într-o zi de odihnă, nimeni nu ştie.


Am fost înscrişi la ora 13 de către o doamnă care tasta literă cu literă, la interval de secunde bune, până o identifica pe tastatură. Între ora 03:00 şi ora 13:00 am avut timp suficient să cuget. Să cuget dacă merită să-mi las copilul la şcoala asta. Îmi dorisem din tot sufletul o şcoală normală, o şcoală simplă, cu oameni simpli şi copii simpli. O şcoală la care înscrierile încep legal de la ora 8, conform legii şi a tuturor datelor publice. Mi-aş fi dorit chiar o repartizare computerizată.


Da, dacă aş fi avut certitudinea unei repartizări computerizate m-aş fi prezentat la înscrieri de la ora
9, ca orice om botezat la cap. Şi n-ar fi contat. Pentru că un copil e modelat de mai mulţi factori cu importanţă egală: mediul de acasă, mediul înconjurător, şcoala, propria inteligenţă.


Nu mai sunt supărată că nu am prins învăţătoarea pe care am vrut-o. Mi-am amintit că la pomul lăudat nu te duci cu darul şi pentru că toţi părinţii ăia care au luat bonuri „pe sub mână” au vrut-o, eu am decis că nu o mai vreau. O voiam pentru că o ştiam tangenţial, ştiam că a făcut o treabă remarcabilă în educarea propriilor copii. Pentru că era severă şi plăcută. Mi-am imaginat că e normală. Şi poate că este. Însă dacă toată gloata aia o vrea, eu nu o mai vreau. Nu vreau ca părinţii de la clasa noastră să fie oameni cu pile, oameni pentru care numai banul contează, vreau oameni simpli şi normali.


De astăzi nu mai cred în nimic şi nu-mi mai doresc pentru copilul meu decât să plece din ţara asta.
  

luni, 5 martie 2012

Să trăim bine în România


  
Mă dădeam ieri pe net, mai un rond pe la blogurile mele preferate, mai aplicam la un job, le cose usuale pentru de dimineaţă aşa. Mi-a atras atenţia, mai mult ca de obicei, un job găsit pe bestjobs. Hai să nu exagerez... nu mi-a atras atenţia... n-am zis bine, mai curând... m-a lovit în moalele capului şi m-a ameţit vreo câteva ore.
Luaţi de observaţi: aici este jobul
Şi în caz că peste ceva vreme se va dezactiva, luaţi copy paste:


Junior specialist HR
IBS Professional Solutions


Tipul ofertei: Full time
Nivel cariera: Entry-level , Cu experienta (Non-manager)
Oras(e): BUCURESTI, Sector 1
Domeniile ofertei: OfficeJobs - Resurse umane / Psihologie
Cerinte
- preferabil cunostinte Limba Engleza cel putin nivel mediu
- cunostinte Excel, MS Office
- cunostinte HR si salarizare


Salariu oferit 1000 RON/luna


La aceasta oferta au aplicat 407 persoane.
Adaugat acum 5 zile, expira in 25 zile.


Să ne înţelegem:


Prima data, handicapaţii aştia vor Specialist Junior pe HR, dar entry level. Nu ştiu cum poţi să fii specialist şi în acelaşi timp entry level.
A doua şi cea mai gravă, vor cunoştinţe de salarizare şi HR şi oferă 1000 lei pe lună?????


1000 lei pe lună????????? 


1000 lei pe lună câştigă o vânzătoare în orice magazin de mall. Şi nu face mare lucru.
Am o prietenă, secretară la un magazin de termopane, lucrează şi sâmbăta, în mare parte răspunde la telefoane şi învârte nişte hârtii, ţine nişte evidenţe şi câştigă 1200 lei plus bonuri de masă.


1000 lei pe lună pentru cunştinţe salarizare şi HR, în condiţiile în care salariul minim pe economie pentru studii superioare parcă îl făcuseră ăştia 900 lei????


Ce mă îngrijorează cel mai tare, nu este faptul că acei cretini stăpâni de sclavi cu pretenţii, oferă un salariu mizerabil... ce este şi mai groaznic este că în 5 zile au aplicat 407 persoane. Atâta foame este? Chiar aşa am ajuns?
După umila mea părere, cred că mai bine o ducea un sclav. Te cumpăra stăpânul, îţi dădea locuinţă, avea grijă să mănânci bine, ca să îi poţi munci pământul bine, şi nu făceai nimic altceva decât să trudeşti pe moşia lui. Mai veneai seara la locuinţă, te distrai niţel cu restul sclavilor, te culcai şi a doua zi o luai de la capăt. Dacă aveai noroc şi erai femeie, lucrai în casă, nu la câmp, eventual nu îţi luai bătaie de la şefuţii supraveghetori. Da ştiu, muncă grea, enorm de grea, dar în loc să fii preocupat de însăşi supravieţuirea ta, erai preocupat  de cum să munceşti mai mult ca să îţi cumperi libertatea eventual. Ştiai clar că ai unde să dormi, ai ce să manânci şi atâta timp cât te purtai bine şi erai muncitor, o duceai bine.


Dacă ar fi cazul să aleg, eu cred (nu cred... sigur) aş merge pe varianta sclav. Cu 1000 lei pe lună cu siguranţă nu reuşeşti să plăteşti chirie, facturi, mâncare, medicamente dacă este cazul.


Am prieteni cărora le-a venit întreţinerea pe decembrie la 2 camere, 700 lei.
Am prieteni care locuiesc câte 4 sau 6 în apartamente de 3 camere, şi plătesc chirie 650 lei pe cameră.
Asta e viaţă?
Munceşti 9 ore pe zi (hai să fim serioşi, eu nu am avut niciodată pauză de masă liniştită să nu trebuiască să fac ceva) pentru 1000 lei... te duci apoi "acasă" lângă ceilalţi străini cu care împarţi baia, plăteşti chiria, facturile, faci un drum la supermarket, îţi cumperi numai "Winny", "Nr.1", "Clever" sau "K-Classic" că altceva nu-ţi permiţi, îţi mai rămâne de o bere la care atârni sâmbătă într-un bar, ca să nu zici că nu ai făcut nimic în week-end... Şi asta e viaţa ta. Te întrebi zilnic dacă mâine oare o să mai ai job, dacă mâine mai ai cu ce să plăteşti chiria şi întreţinerea, dacă mâine mănânci şi tu normal sau o dai tot pe biscuiţi cu muştar.
Da, ar fi ok dacă ar fi primul tău job, poate chiar job de facultate, job din care ai perspective şi să zicem că speri să urci, să caştigi mai bine şi să îţi permiţi mai multe.
Dar nu, nu este primul job. Cei 407 care au aplicat la mizeria aia, probabil nu au joburi, probabil sunt şomeri, probabil au ceva experienţă pe HR, cum zice şi anunţul.... şi au aplicat, că n-au ce să facă... trebuie să supravieţuiască nu?


Dragii mei, decât aşa, mai bine îmi pun o fustă scurtă şi mă postez la Inter în faţă.
Decât aşa mai bine mă duc în Italia internă şi şterg babe la cur de căcăt. Am unde locui, am ce mânca şi primesc şi bani. Şi ştiu că sufăr cu un scop. Toata lumea a râs de alea care au plecat să facă asta. Acum ele râd de noi. Munciţi sclavilor pe 1000 de lei pe lună, ca d-aia aţi făcut facultate.


‎"The blackest despair that can take hold of any society is the fear that living honestly is futile."
Corrado Alvaro
  

duminică, 4 martie 2012

Duşmani casnici

  
Zilele trecute am avut o revelaţie. Am citit articolul ăsta. După ce îl veţi citi, veţi vedea cu ce ne confruntăm noi toţi în fiecare zi. Până acum nu găsisem o explicaţie. Ştiam că există maşini de spălat care se hrănesc cu şosete, de exemplu, şi mereu am trăit cu speranţa că poate Getuţa mea nu e aşa.


Din păcate, cele 5 şosete singure şi deprimate, aşezate la fundul sertarului, aşteptându-şi perechile de mult plecate... stau mărturie că nici Getuţa mea nu e mai brează. Deşi acum aflăm că nu e vorba numai de maşinile de spălat... ci şi de Spiriduşul care operează noaptea, sau poate acest spiriduş locuieşte în maşina de spălat şi bietele Getuţe sunt nevinovate. Mai trebuie investigat.


Oricum, cu acest spiriduş nu prea am treabă. Cred că am eu un exemplar mai tembel sau ceva... că se hrăneşte numai cu şosetele mai vechi, mai rupte, mai decolorate... apoi cu alea rămase în viaţă fac alte perechi artificiale ca să-l ademenesc şi să-l ţin departe de şosetele bune.


În schimb, adevăratul duşman al casei mele, este Spiriduşul vaselor din chiuvetă. Ohoo, şi pot să vă spun că deţin un exemplar experimentat, antrenat în cele mai crunte bătălii, un adevărat veteran călit. Face turnuri din te miri ce, uneori le face chiar din piese pe care şi uitasem că le am în casă. Este extrem de inventiv, cu o viziune spaţială complexă, îmi face adevărate opere de arhitectură ustensilică. The sky is the limit, iar când este aproape de a atinge perfecţiunea sub tavan... se extinde şi pe blatul de bucătărie, şi chiar pe aragaz.
Chiar zilele astea aveam o astfel de operă de artă în bucătărie... şi se extinsese atât de mult, încât nu mai reuşeam să intru. Mai mult de teamă, recunosc.Teama asta însă a fost învinsă (cu greu) de foame... aşa că a trebuit să mă înarmez cu un picamer, cu un ciocan, o daltă, un burete, un Axion ceva... şi să încerc să dobor nenorocitul.


Îmi fac loc, dau să intru... când ce văd??? Nu era un singur spiriduş... ERA O BANDĂ! Cel puţin 3 am reuşit să prind cu privirea, până au dispărut cu toţii sub dulapuri. Era să fac pe mine de frică! Şeful lor, e cel mai mare şi rău, e Spiriduşul paharelor şi cănilor, iar mâna lui dreaptă l-am identificat pe Spiriduşul tacâmurilor.
Mi-am dat seama că nu am cum să take them down împreună şi uniţi... aşa că am procedat la divide et impera. Le-am rearanjat opera arhitectonică, am separat materialele (ceea ce probabil i-a speriat foarte tare) apoi i-am luat pe rând. Eu îl vroiam pe şeful lor, aşa că am ţintit direct... paharele şi cănile prima dată. 


Lupta a fost grea, strânsă, nimeni nu vroia să cedeze, câmpul de bătălie a devenit extrem de sângeros... însă armele mele au fost mai jmechere şi l-am doborât. Cu şeful lor căzut, restul s-au predat repede. L-am rezolvat pe Tacâm repede, dintr-o spumă mai mare, Farfurie nu apucase să construiască prea mult, iar Tigaie a fugit de laş ce este.


Cel puţin pâna data viitoare, i-am speriat şi i-am pus pe fugă... încerc să găsesc acum un remediu permanent, însă mi-e teamă că ăştia nu se lasă aşa cu una cu două. V-am zis, am exemplare rele. 


Nu degeaba ţin eu la folosinţă în jur de 30 de pahare, 25 de căni, 40 de farfurii şi 3 seturi de 18 piese de tacâmuri. Cu ăştia nu te joci!!!