vineri, 5 octombrie 2012

România e de căcat!

  
Mă plimbam într-o miercuri prin Băneasa Shopping Mall, ca o piţipoancă ce nu sunt (fac pariu ca nu aţi observat negaţia)... şi cum mai aveam jumătate de oră până începea filmul nostru obişnuit de matineu... zic hai să aruncăm o privire aşa, să ne infuzăm puţin cu nişte highlife, că prea stăm închişi în casă, ca nişte antisociali şi sociofobi ce suntem şi ne mândrim cu asta (mai mult eu).


Aşadar am purces la a pune stângul în faţa dreptului, pe culoarele lucioase din mall, admirând vitrine şi sondând dacă era cazul şi câteva magazine. Astfel, am intrat la Geox... şi am ieşit. N-avea rost. Nişte scumpeturi din cale afară de neimpresionante. Am trecut apoi pe la Bata. Când am văzut că are 50 metri pătraţi cu tot cu suprafaţa vânzătoarei... zic, eheeei taică... te crezi la Roma Est la centrul comercial, unde ai nevoie de maşinuţă de golf ca să explorezi tot magazinul... Oricum erau nişte ciudăţenii pe care nu îmi amintesc să le fi văzut în Italia (ceea ce este valabil şi pentru H&M sau Celio... de ce la noi ajung numai porcăriile?).

Ajungem apoi pe la New Look. Văzusem eu pe facebook că au avut nuşce oferta la jeanşi, cumperi o pereche şi primeşti două (nu identice). Eram curioasă de modele. M-am lămurit repede. Ei când zic jeanşi, se referă la chestiile alea (întâmplător făcute din denim) de culori zgubilitice, de la verde praz, la fuchsia în dungi, evident în model pană, sau cum dracului îî zice. Ştiţi la ce model mă refer, ăla în care blugii sunt complet mulaţi de sus până jos, de mă întreb cum reuşeşti să bagi piciorul, dacă diametrul cracului e fix cât glezna. Ca să nu mai vorbim de faptul că purtaţi de o tipă average, nu prea înaltă, şi cu un dorsal nu prea lucrat la sală... alături de superbii şi eleganţii balerini... deja ai o imagine mult prea horror pentru mine. Vreau să revină moda evazaţilor purtaţi la tocuri, atunci când toate urâtele arătau bine. Că aveai curul mare, că aveai picioare strâmbe, băgai nişte evazaţi băţoşi, îţi luai cizme cu toc şi automat şi indubitabil arătai bine. Acum, până şi frumoasele arată naşpa.

Dar să revenim la New Look.
Deloc impresionată, zic, de jeanşi... mă duc la pantofi. Unde descopăr chestii acceptabile, nişte tocuri mişto, materiale ok, culori normale de oameni sănătoşi la cap... dar cam scumpuţe îndrăznesc să zic. Nu mă dădeau pe spate cu calitatea... nu vorbim de Prada aici... aşa că, nişte pantofi de genul ăsta... să coste 179 lei... parcă nasul meu zice pas.



Totuşi mi-a rămas gândul un pic la ei... că veneau bine şi pe piciooooor, erau şi comooooozi, moooooi... dar totuşi 179??? Psihologic aşa, aş fi dat 140, hai 150... Dar 179 e de fapt 180, care se apropie mai mult de 200 decât de 100. Deci să mai stea acolo... măcar până la reduceri, hehehe!

Dar vai! Ochii mei! Ce mi-a fost dat să văd astăzi! Pe site-ul New Look United Kingdom! Pantofii!!! Acei pantofi! Să analizăm poza:


Preţul standard 30 lire (să nu ne încurcăm în virgule). Lira sterlină nu e decât 5,6 lei. Deci pantofii la preţ standard în UK costă 168 lei, din start mai ieftini ca în România. Acum sunt reduşi la 20 lire. Adică 112 lei. În România sunt în continuare 179 lei. În acest caz (al doilea adică, cu ei la reduceri) de ce m-aş duce în Băneasa.... şi nu i-aş comanda direct de pe site? Transportul în România e 9 lire. Adică preţul final al pantofilor ar fi 162 lei, cu 17 lei mai puţin ca în Băneasa. Tadaaa!!! Nu mai zic că io sunt şmecheră şi îi comand cu livrare în Italia (că trebuie să mă duc pe acolo luna viitoare) şi am doar 5 lire transportul. Ăsta e un bonus!

Revenind. În ce căcat de ţară trăim? Nivelul de trai în UK este unul din cele mai ridicate din Europa. Ce salarii au englezii şi ce salarii avem noi? Au ajuns să coste pantofii mai mult la noi??? Păi, uite aşa de ambiţioasă a dracului ce sunt eu, dacă ma hătărăsc să-mi iau pantofii ăştia, NU mă voi duce în Băneasa. Uite-aşa! Nu ştiu cine face preţurile, nu cred că sunt impuse de la firma mamă, pot doar să presupun că sunt fixate de fomiştii de la noi. Pe care fomişti îi invit să mă pupe într-o parte dorsală, io nu le fac vânzare... şi din partea mea pot închide şi magazinul, că oricum e degeaba! Am zis!
  

marți, 18 septembrie 2012

Axiome


Şi atunci am zis:

1. Să nu ai aşteptări de la oameni. Majoritatea lor sunt nişte creaturi mici şi meschine guvernate de complexe şi frustrări. Fii impresionat şi recunoscător când primeşti din partea oamenilor un gest frumos, o faptă bună. Să nu reacţionezi când un om face ceva rău. Este normal, este în natura lui. Nu poţi învinui un câine pentru că muşcă.

2. Să nu te deschizi şi să nu îţi împărtăşeşti problemele cu semenii tăi, oamenii. Majorităţii nu îi pasă, unii se prefac că le pasă, alţii se bucură ca le ai... şi doar pe 1% te poţi baza că vor şi încearcă să te ajute. Nu merită riscul.

3. Să nu ai încredere în ce zic oamenii, cel puţin până la proba contrarie... şi chiar şi atunci, să fii precaut şi să ţii garda sus. De obicei cele mai mari lovituri vin de unde te aştepţi mai puţin.

Atât.
  

joi, 5 iulie 2012

Pitbulitza se întoarce și o ia de la capăt (partea a țșpea)



Ca să nu ne confuzăm și să ne pierdem în detalii inutile:


1. După mai bine de doi ani de la divorț, am reușit să obțin în sfââârșit buletin pe actualul nume. Deci acum sunt Pitbulitza S. adio definitiv madam D. Cică sunt valabilă așa până în 2022, scrie acolo, și intenționez să le dau dreptate, deasemenea intenționez să vă părăsesc final, tot cu numele ăsta.


2. Apoi, ca orice minune care ține 3 zile, uneori 3 luni (și în cele mai multe cazuri, 3 ani... sau aproape) blogul http://pitbulitzadeitalia.blogspot.it se închide la fel ca și aventura mea nepotrivită probabil cu Italia. Atât. Textele de acolo nu le șterg, când o să am chef, le pun pe blogul vechi, adică ăsta, carevasăzică.


Later edit: Am făcut import, simplu și scurt, așa că toate articolele mele "de Italia", sunt disponibile deja aici... Nimic nu durează la nesfărșit și în final doar amintirile rămân nu?


3. Locația actuală: la mama. Nu, nu la restaurant. Chiar la mama. Cu tot cu Taku și, de data asta, cu ceva mai mult de o sacoșă de Billa. Nu-i nimic. Vă garantez distracție maximă. Până acum v-am plictisit cu vacanțe exotice sau aventuri masculine, și probabil d-aia am doar 5 cititori noi pe zi.


Gata, hai, acum e liber la bârfă. Bucurați-vă care aveți chef de bucurat, să ne întoarcem la normal... adică:






  

marți, 19 iunie 2012

De ziua mea!



Cum deja am fost obișnuită în ultimii ani, domnul MHN îmi face astăzi cea mai frumoasă urare. Amice, ești conștient că te-ai înhămat la ceva extrem de important, nu? Ai grijă, în fiecare an, până mori, aștept dedicațiile tale... Daca simți că mori înaintea mea, trebuie să pregătești de siguranță câteva înainte și să te asiguri că le primesc când trebuie. Altfel nu voi fi fericită.


Îți mulțumesc din suflet.


Am încercat să te sun, dar ia-te de unde nu ești! Acum văd că te-ai mutat pe alte meleaguri, ceea ce este foarte bine, dacă ție iți este mai bine acum.
Oricum n-am de gând să te obosesc cu tot felul de vorbe mari și pompoase, bănuiesc că ai auzit destule astăzi și încă ești sub impresia și emoția momentului. Eu vreau doar să-ți urez să-ți faci cât mai mult timp pentru tine. Pentru tine și pentru viața pe care ți-o doresc împlinită cu absolut toate visele și dorințele tale. Iar dacă vreodată vei avea impresia că ești căzută și că nimic nu merge așa cum vrei tu, adu-ți aminte că soarele răsare chiar și atunci când cerul este pietrificat cu nori grei de plumb. El este tot acolo și strălucește pentru că altfel n-ar mai fi zi. 
LA MULȚI ANI și acceptă din partea mea singurul cadou pe care ți-l pot oferi, eu sper să-ți facă plăcere și să-ți aducă aminte tot timpul de cât de inegalabile sunt momentele pe care tu le petreci acum pe pământul ăsta și în existența altora!


Distracție plăcută și chef de viață!


MHN



   

sâmbătă, 9 iunie 2012

Costiera Amalfitana - astăzi Sant'Agata sui due golfi


De fapt titlul trebuia să mai conțină și un stop în Sorrento, dar ar fi fost prea lung și vă zăpăceam. Nu că eu nu aș fi fost zăpăcită. Plecasem ieri de acasă cică până în Napoli cu gândul că mă întorc a doua zi și m-am trezit în vaporul de Sorrento. De acolo urma să luăm un autocar către Sant'Agata, unde se afla cazarea noastră pentru seara respectivă. Se numește Sant'Agata sui due golfi, pentru că se află în vârful Peninsulei sorentine si are priveliște către două golfuri, pe de-o parte Golful Napoli și pe cealaltă Golful Salerno. De data asta, mister KdD a fost mai nonconformist, n-a mai mers pe hotel, ci a rezervat un monolocale într-un complex rezidențial situat pe o colină, cu o vedere splendidă către golful napoletan. De fapt, am înțeles că ăsta a fost un factor decisiv pentru alegere, mai ales că toate review-urile pomeneau de acest aspect deosebit. În rest, totul era pe sistem selfservice, cu bucătărie dotată, grătar și tot ce trebuie.


Așadar, în acea după amiază târzie, părăseam tristă insula Capri și mă îndreptam către o altă aventură despre care nu aveam nici o informație și nici nu eram pregătită. Asta fiind supriză de-a binelea, nu m-am documentat, nu am citit și m-am lăsat toată pe mâna tartorului șef.


Am ajuns destul de repede în Sorrento, am debarcat și mai repede (cică ne grăbeam că aveam de prins nuștiuce autobuz) însă nu apuc eu să trag două poze și să-l enervez pe KdD... că rămânem blocați într-o dificultate... Noi eram jos, la debarcader, iar orașul era tot sus. Te uitai și te tot uitai și nu se mai termina faleza, să tot fi fost vreo 50 de metri. Și noi ce facem acum? Ne apucă de alpinism? Nu, cică există un ”ascensore”, vedem scris pe o pancartă. Ha, ce mișto, ne ridică ăștia pe scripeți ca la Meteora, sa vezi tu! Nu, era chiar lift pe bune, cu sistem de intrare ca la metrou, bilet 1 euro, era chiar și un nene care încărca oamenii în cele două lifturi luxoase, cu uși automate, oglinzi, muzică (fără roomservice). Ajungem sus, se deschid ușile și pășim direct pe un trotuar într-o mică piazzetta. Băi parcă eram în filme SF.


Ok, acum să găsim Autogara. Înițial se credea (am folosit impersonal, ca să nu se enerveze, vă dați seama că eu nici nu știam că o să fiu acolo) că Autogara se află chiar acolo, în piazza de lângă lift, chiar se vedeau niște microbuze portocalii după o parcare. Sigur acolo e! Eh, mai avem timp, juma de oră, hai să admirăm puțin priveliștea, să pozăm o miresică scoasă la faleză, să ne învârtim nițel degeaba... Bine, hai gata, să găsim autocarul. Când ajungem la parcarea aceea aflăm că de fapt acolo e capătul autobuzelor interne, alea externe se iau din centru.


Am pus-o! Unde e centrul? Hartă cu Sorrento nu avem, cât de mare e nu știm... mai avem 20 de minute! Și atunci s-a produs schisma și a început războiul. KdD avea impresia că în 20 de minute găsim și centrul și autocarul și un supermarket de unde să luăm diverse pentru grătar. Eu aveam impresia că e doar nebun și dacă nu ar fi fost agitat, ar fi fost chiar amuzant. De abia acum când îmi amintesc devine foarte amuzant. Eh, și uite așa, împotriva voinței mele, am început cursa. Mișto a fost să observ că, până și cei mai orgolioși bărbați, la disperare se înmoaie și se opresc să ceară indicații, așa că am ajuns relativ repede în centru. 
Acolo... nici un autocar. Cu ochii pe ceas, alergăm către punctul de informare turistică, luăm o hartă și aflăm rapid locația autogării. Nu era în centru, ci 100 de metri mai încolo, lângă Gara feroviară.


Mai avem 10 minute! Zic, bine, ajungem, a câștigat, mă predau!Dar nu, până să mă liniștesc prea tare, m-a smucit de braț violent spre dreapta și m-am trezit într-un supermaket. Oh, nu!!! Am greșit, revin la părerea anterioară, e nebun! În supermarket, alt scandal, luăm carne de grătar, dar ce carne, d-aia sau ailaltă? Facem o salată, dar dacă acolo nu avem nici cuțite, ce facem? Sună-i pe ăia! Sună. Da, cică avem de toate! Bine, hai, orice carne, caută roșii, nu le găsesc, ia un vin, nu avem timp să alegem, renunță, ia două beri. La casă, mare noroc, fiind totuși în Italia și nu în Românica, am îndrăznit să cerem permisiunea să sărim rândul și ni s-a și permis, chiar cu zâmbete și schimburi de politețuri.


Mai avem 2 minute! Și dă-i și aleargă, aleargă, ajungem la Autogară... și acolo, nici un autocar. Nu apuc să încep discursul cu „ți-a trebuit supermaket” că aflăm că nici nu ajunsese autobuzul nostru, deci mai aveam timp să ne tragem sufletul și să continuăm cearta. Schimbăm cîteva replici șuierate din categoria: „numai din cauza ta”, „niciodată nu mă asculți”, „păi da, că eu vorbesc degeaba iar tu faci ce vrei”... apoi ne urcăm liniștiți în autobuz și declarăm armistițiu provizoriu.


Coborâm 15 minute mai târziu în Sant'Agata, identificăm strada unde trebuia să ajungem, apoi ne continuăm cumpărăturile întrerupte, niște chestii pentru salată, cartofi, căpșuni, cărbuni de grătar... ne oprim și la un butic local să luăm niște vin și limoncello, și așa blindați mergem la birouri să luăm cheile de la monolocale. Acolo, ne așteptau doi tipi tineri și simpatici, unul mai simpatic ca altul, ce se amuzau teribil să ne vadă așa perpedes și nu cu mașină. Pai de ce? Păi, monolocalele sunt cam la 300 metri depărtare. Hahahaha! Prieteni, la câți kilometri facem noi pe jos în vacanțe, ăștia 300 de metri nici plimbare de seară nu sunt. Ne-am împrietenit cu ei, am râs, am glumit, le-am povestit de Capri și de ce nu suntem cu mașina, apoi evident a fost imposibil să le refuzăm oferta de a ne duce până acolo cu motorini.


Eh și să ne vedeți pe noi pasageri pe scutere! Eu cu băiatul mai tânăr și mai simpatic, cu pălăria în mână, 2 pungi cu diverse, geanta de umăr, plus papornița cu cumpărături, apoi KdD cu celălalt tip pe scuter, cu bagajul de haine și punga cu băuturi . Se uita toată strada la noi! Ajungem întregi și vii la complexul de monolocale, din fericire, și bine am făcut, că am fi pierdut superbitate de priveliște asupra golfului Napoleulelului (nici acum nu știu cum se articulează Napoli), Vezuviu în depărtare, iarbă verde, terasă... ce să mai, absolut foarte mișto locația. De asemenea și monolocale foarte foarte mișto, cu salon maaare, bucătărie complet utilată și mobilată, baie imensă, scări de acces spre dormitorul de la etaj cu pat mare. Totul de la Ikea my love, viu colorat si foarte curat. Vedeți poze aici.


Așteptăm să plece gazdele noastre, ne despachetăm, ieșim afară să mai explorăm zona, când... cine apare să ne întâmpine? Eh, voila!







El, jmecher și fițos, negru ca Taku, pe acoperiș ne dădea târcoale. Ea, inocentă, grațioasă și mai îndrăzneață, direct la intrare, cu miorlăituri și miauneli. Bineînțeles că am lăsat larg ușile deschise și nu avea nici o treabă, intra, se plimba prin salon, explora prin bucătărie, ca la ea acasă... mă mir că n-a luat-o în sus pe scări să ne trezim cu ea în pat (nu că mi-ar fi părut rău).


Dar să ne aducem aminte că ne e foame totuși și avem de făcut un grătar. Acu' e acu'! Aventura cu grătarul a fost atât de amuzantă, încât mă gândesc dacă totuși nu ar fi meritat un articol separat. Taberele au fost așa:


1. KdD - sunt cel mai bun, nu am făcut în viața mea grătar pe cărbuni, dar am văzut la alții, mă descurc.
2. Pitbu' - ești cel mai bun, dar nu la grătare, că aici nu ești la mamaie să aprinzi focul cu motorină și coceni, am senzația că în seara asta we are going raw.


Primul pas. De unde facem rost de lemne? Norocul nostru, ne aflam lângă o padurice, așa că nici nu apusese bine soarele, că două siluete tăcute se fofilau prin lăstăriș la cules de crengi. Eram de râsul curcilor! Diviziunea muncii, KdD, șef de trib Cromagnon, rupea copaci, eu, ajutor de sef de trib, femeie de cavernă, le țineam în brațe sau le căram după mine. Ne întoarcem noi după ceva vreme pe terasă, victorioși și mândri, ne apucăm de porționat lemnele frumos, facem căpița pe grătar, apoi ne uităm unul la altul întrebător, ca în desenele animate. Cu ce îl aprindem?


Pasul doi. Păi avem foc la aragaz. Păi și cum îl aducem la grătar? Aveam niște foi cu orare de autobuze și hărți de pe Google maps, am făcut cornete, apoi le aprindeam la ochi și le transportam la grătar repede, repede. Nu știu dacă puteți vizualiza scena, dar dacă ați văzut filme cu Stan și Bran... nu e greu. Noi eram ăia!. După câteva drumuri degeaba, hârtia evident nu menținea flacăra, ardea mocnit și cu atât mai puțin nu reușea să aprindă lemnele, îmi vine mie ideea genială. Omul de Cromagnon a evoluat datorită femeii. Am adus sticla de parfum cu care am pulverizat puternic peste cocoloașele de hârtie până a izbucnit flacară și s-au aprins și lemnele (noroc că nu era Dior, că altfel se descurca singur).


De acolo, evident, totul a mers ca uns pentru eroul meu. În timp ce m-am ocupat de salată și de căpșuni, el a rezolvat grătarul și cartofii copți în jar. Am așezat masa afară, cu câteva lumânări parfumate găsite pe acolo și un buchet de flori de soc cules din pădure... am adus vinul puțin răcit, salata și ne-am pus pe halit hălci de carne grătărite excelent de iubitul meu Sapiens sapiens. Era așa mândru de el, că mi-era teamă că explodează. Priveliștea asupra Golfului în noapte, cu vulcanul și luminile din Napoli în depărtare, au completat la perfecție seara. Bine, și sticla aia de vin a avut ceva de zis, plus digestivul de final, un păhărel de limoncello cu gheață.




Și, era așa de bineee, și de linișteee, și ne-a luat un soooomn, și patul era așa mare și moaleee, și pernele pufoaaase... și pielea de pe noi era așa roșie și arsă că de abia suportam atingerea cearceafurilor (nici nu mai vorbim de frecări... de cearceafuri)... Am adormit buștean și am tras un somn adânc, cum nu am mai tras de multă vreme, somn întrerupt doar o singură dată de niște nevoi fiziologice, soldate cu răniți și grav accidentați. Să vă explic... În coborâre spre baie, KdD a făcut cunoștință cu ultimele trepte ale scărilor, într-un mod intim și foarte acrobatic. A avut talent și n-a picat în bot, însă curul lui (în special noada) și un cot sacrificat, nu au avut același noroc. Iar eu, în loc să fiu suportivă, mă înecam de râs și îmi înghițeam lacrimile. Efectul sonor m-a omorât. După pașii regulați și rari de pe primele trepte se aude un bâldâbâc repezit la final și un oftat lung, urmat de liniște totală. 
Iubitule, ești ok? GHrfkvdividvodifuuuuuck!!!!!!!! După atâta râs, îmi sărise și somnul și mare minune că am mai adormit.


Cam așa s-a încheiat noaptea noastră în Sant'Agata, vă arăt mai jos și scările buclucașe... mâine trezirea devreme. Avem treabă multă pe Costiera Amalfitana... dar despre asta, într-un episod viitor...




vineri, 8 iunie 2012

Isola di Capri, astăzi Capri



Dimineață. Nenatural de devreme. Vreo 7. Sună ceasul pe acorduri siciliene corleoneze... haaai, nașule, mai lasă-ne 10 minute...
...peste 10 minute...
Aah, de ce Doamne, de ce? De ce ai inventat dimineața și trezitul devreme?
...cerul se despică și un tunet se aude:
Ca să vizitezi Capri, idioata pământului!!!


Sunt în Capri????? CAPRI???? Suntem în Capri, mă! Dă-te jos din pat și hai la micul dejun că avem treabă!
Trecem rapid peste șocul oglinzii, despre care v-am povestit în episodul trecut, amândoi bronzați pe jumătatea dreaptă, iar KdD cu urme de ochelari pe ochi, iar restul feței, roșu cărămiziu. Trecem și peste febra musculară și paralizia temporară a membrelor inferioare, din cauza cărora am mers în mâini până la baie... Nu mă întrebați cum am făcut pipi și nici cum am făcut duș!


Nu știu alte hoteluri cum sunt, dar dacă ajungeți în Capri, pe bune, stați la Il Girasole. Pentru banii cheltuiți am primit mai mult decât ne așteptam. Să vă explic cum stă treaba cu micul dejun. Că sunteți carnivor, vegetarian, raw-vegan sau altă specie humanoidă... găsiți sigur ce mânca. Așadar, în regim bufet suedez, avem așa: prosciutto crudo feliat, diverse brânzeturi locale, wurstel, ouă fierte, croissante simple sau umplute cu diverse, pasticcerie locală, sfogliarelle umplute cu brânză, rulouri cu dulceață, unt, vreo 4 tipuri de dulceață, iaurturi de toate tipurile (am mâncat iaurt de cafea!!) și nici nu mai știu exact câte prăjituri și checuri... apoi avem așa: cafea (toate cele o mie de tipuri italienești, machiato, nemachiato, pictato sau nepictato) lapte, sucuri naturale proaspăt stoarse, evident limonade și aranciate, o gamă extrem de variată de ceaiuri Twinings, de la Earl Grey la Green Jasmine sau infuzii de fructe... parcă am mai văzut și fructe, cereale, fulgi cu ciocolată, biscotti și tot felul de alte nebunii. Ai fi mâncat de toate numai când vedeai cum arată, apoi instant băgai o vinovăție că nu ai timp de siestă, te rezumai la câteva chestii cât să potolești foamea.... și hai la drum că nu avem vreme de zăbovit.


Dacă în ultimele episoade ne-am aventurat pe partea mai sălbatică a insulei, azi a venit vremea să fim și noi clișeu și să ne punem noi moț, fix în centrul localității Capri, unde își beau cafeaua vedetele în vacanță. Ca să economisim timp, am luat una bucată cașcarabete, care ne-a lăsat la 50 de metri de celebra La Piazzeta... și anume:
Piazza Umberto I
... centrul mondenității, punctul de întâlnire al nuștiucui, inima și sufletul insulei... numai rahaturi d-astea găsite în ghid. În realitate este un pătrat mic, foarte mic, plin de terase de n-ai loc să arunci un ac, zgomot și agitație de nu reușești să-ți auzi gândurile, spațiul de trecere dintre scaune plin de grupuri de turiști octogenari ce vor să treacă dintr-o parte în alta... iar tu nu poți să nu te gândești, ce dracului cauți acolo și cum scapi mai repede?
Faci totuși o poză, că se uită lumea urât la tine... dar cum te tragi din daci și romani și te numești român... reușești să pozezi doar... (vezi mai jos)....




... apoi îți bagi picioarele și pleci.
Ieșirea cea mai sigură este spre sud, spre Certosa San Giacomo... și dacă reușești să-i depășești pe octogenari, atunci prinzi un avans considerabil și te-ai scos, ai șanse să vizitezi ceva în liniște. Și chiar ar fi păcat să fii poluat sonor tocmai într-un loc atât de liniștit și calm cum este Certosa. Poți vizita galeria dedicată lui Diefenbach, doar dacă vrei să vezi ce rezultă din întâlnirea: schizofrenie, delir mistic și opium. Altfel nu. Lăsăm depresia pe altădată, acum suntem în Capri, soare, albastru, păcat de vreme. Merită totuși o plimbare grădinile înconjurătoare, pentru că prin ele se face acces spre câteva panorame absolut superbe.








Printre cotloanele unei balustrade stâncoase, am întâlnit chiar grupuri de pictori ce încercau timid să cuprindă în tempera, ce vedeți voi mai sus. Nici o șansă! Așa că îi lăsăm în pace și pornim mai departe. Destinație importantă... Faraglioni!


Ca să ajungeți la ei, trebuie mers pe Via Tragara, o adevărată expoziție de magazine de lux, restaurante, terase, cafenele, hoteluri, vile scumpe, minipalate sau grădini. Nu, nu vă uitați la prețuri. Am văzut niște săndăluțe de mi-a stat inima în loc și n-a mai vrut să plece... erau cu 3 cifre, încă puțin și se făceau 4. Deci nu! Medicamente de inimă și continuați coborârea spre Faraglioni...




Cum coborâți voi așa agale, poate veți avea norocul nostru să vă întâlniți cu alt suflet special, înger păzitor și însoțitor de călătorie... de data asta... un cățel. Puiuț mic, maidanez jigăresc, cu zgardă (deci nu vagabond... ar fi fost culmea, nu vezi în toată Roma câini vagabonzi, darămite în Capri) care a insistat să se bage în seamă și să se țină după noi până jos la Faraglioni. A fost atât de curajos încât așa mic cum era, bucățică de cățel, a insistat să căboare niște stânci destul de abrupte... până unde am găsit noi un loc mai retras și bun de plajă. Ne-a lins pe mâini, ne-a mirosit pe la urechi, mi-a ronțăit din palmă toate bobițele de porumb prăjit, a cerut apă... iar când a văzut că e rost de stat la plajă... s-a băgat sub o stâncă la umbră și somn de voie. Doar când îl mai auzea pe KdD că-și clipocește picioarele prin apă, se trezea, se ducea la el, își băga botul sub mâna lui, semn că avea chef de scărpinat și mângăiat... apoi se întorcea sub stâncă.




Din păcate, vă spuneam, Capri este o insulă stâncoasă și cu foarte puține plaje... și alea fără nisip, ci doar cu pietre mai mici. Ca să stai la soare lângă Faraglioni, ai două opțiuni, ori dai 20 de euro intrare la „plaja amenajtă”... adică un fel de platou stâncos, dar pe care se pot amplasa ici colo șezlonguri cu o cărare de acces între ele... sau poți face echilibristică și țopăială din piatră în piatră, până jos la apă, cum am făcut noi. Găsești una mai dreaptă, întinzi prosop și gata plaja. Ai vedere direct la Faraglioni, apa tot turcoaz e, însă pentru înotători excelenți de varză cum sunt eu, nu este indicată nici o aventură acvatică. Mai bine savurezi priveliștea și te joci cu cațelu'.
Ah, cică tot pe acolo, la o partidă de șah, se relaxa acum mulți ani tovarășul Lenin. Și așa relaxat cum era, meditând la nemurirea sufletului, a conceput Revoluția rusă. Păi dacă efectul ăsta îl are contemplarea Faraglionilor asupra minților luminate... apăi atunci o să-l mai duc pe KdD pe acolo... poate îi vine vreo idee de revoluție ce va schimba lumea și ajunge și el după moarte pe toate tricourile puștanilor cordiți cu Che Guevara.




Dar să revenim la oile noastre, pardon la cățelul nostru, care după ce a dormit ca porcu' scărpinat pe burtă, s-a sesizat brusc când ne-am săturat de plajă și nu pricepea de ce vrem să plecăm. Problema de fapt era alta... Ne-am dat noi seama că la vale pe stânci fusese ușor, dar la urcare, mai greu cu săritul. Așa că cine era panicat tot, agitat și dădea din coadă? După ce ne-am distrat de n-am mai putut pe seama lui, l-am luat la subțioară și l-am suit cu noi, până la drumul principal... de unde s-a mai ținut de noi încă vreo 50 de metri... însă când a auzit o șopârlă în iarbă, a uitat de noi, s-a zbârlit tot și a zbughit-o la vânătoare. Atunci l-am văzut ultima dată, însă lătratul vesel și foșnăitul prin vegetație ne-a amuzat până sus de tot...


Sus la drumul principal, în loc să vă întoarceți tot pe Via Tragara (că ați mai văzut-o)... mergeți pe prelungirea ei, tot în dreapta, care face un ocol mic, curbă, apoi tot spre centru se duce. Și dacă tot aveți timp... de ce nu? Așadar, Via Pizzolungo... Și nu o să vă pară rău. Cel puțin pentru priveliști. Pentru restul însă, posibil să da... pentru că e în urcare... Și mai indicat ar fi fost să o luați în sens invers... să fiți mereu în coborâre... Și nu e urcare lină... e urcare în scări, unele cu trepte foarte înalte... și o să vă blestemați zilele că nu ați avut nici cea mai vagă idee în ce vă băgați fără o sticlă cu apă... Și bineînțeles din sens invers (și în coborâre) vor veni alți turiști (puțini ce-i drept) odihniți de parcă erau la promenadă... uscați și veseli... și cu sticle de apă după ei. Băi și scrie pe hartă acolo... muntele nușcare! Pfiu, ce oboseală, ce suflete scoase pe gură!












Pe acest traseu, cel mai interesant lucru de menționat este Grotta Matermania, loc de închinăciune al unei zeițe ce se ocupa cu fertilitatea. Vă puteți da seama cam ce făceau ăia când se întâlneau „să se roage” la zeița fertilității în grotă, nu? O puneau de-o orgie, „inițiau” o virgină, nimic ieșit din comun. Și când, peste 9 luni, aveau recoltă nouă de urmași... mulțumeau zeiței, că ea a făcut posibilă minunea și se mai duceau să mai bage un ritual de grup.




Deși ne cam apucase și pe noi un sentiment așa... mai evlavios, am înghițit în sec (ați văzut că pe tastatură „c” e lângă „x”?) și am mers mai departe... tot în urcare, tot în scări. Deja se cam îngroșa gluma... ok, râdem, glumim, am înțeles, trepte de urcat... dar până când? Vă zic eu! Până nu mai puteți! Până când vine acel moment în care vă așezați pe jos (vi se pune malacul, cum se  zice în Bărăgan) și răbufniți... eu de aici nu mai merg, uite-așa! Nu mai vreau și nu mai pot! Cheamă elicopterul!
Eu am avut noroc. Nu de elicopter. Am avut noroc de una bucată KdD vizionar, care a mai urcat 10 trepte, a dispărut după o stâncă, apoi s-a întors cu gura agățată de urechi, făcându-mi semne amuzate să mă ridic. După stânca aia nu mai erau trepte... ci un restaurant cu terasă, în mijlocul pustietății. Și cred că puteau să ne ceară 20 de euro pe cutia de Fanta, că îi dădeam cu ochii închiși... De altfel, cred că nu am băut în viața mea Fanta mai bună ca aia... nuș ce puseseră în ea, dar aveam senzația că este ambrozie de pe muntele zeilor. Dacă mai adăugăm și faptul că ne savuram lichidul salvator fix pe bancuță lângă Arco Naturale... atunci mă credeți pe cuvânt când vă zic că acum îmi plouă în gură, în timp ce vă povestesc...




Lăsând în spate Arco Naturale, care încheie oarecum curba de care vă spuneam mai devreme... vă îndreptați acum din nou spre spre centrul orășelului Capri. Evitați piazzetta centrală și pentru că mai aveți timp, faceți un ocol mic spre Sud, spre Marina Piccola. Pe drum aveți de văzut așa:
*Giardini di Augusto - superba gradină botanică construită pe o terasă ce aparținea industriașului german Alfred Krupp, care n-avea ce face cu banii la începutul secolului trecut, așa că și-a tras niște proprietăți pe acolo ca să aibă unde să vină vara în vacanță. Tot pe acolo cică avea casă și Maxim Gorki, care l-a găzduit pe Lenin și partidele lui de șah. 
Tot industriașul ăsta german era enervat de faptul că de câte ori venea în vacanță, acosta în portul sudic Marina Piccola și trebuia să ocolească insula și să piardă o gramadă de timp, ca să ajungă în final la hotelul unde locuia. Așa că a cumpărat tot ce putea pe acolo, terenul unde mai târziu a făcut Grădinile di Augusto, plus stânca aproape verticală dintre port și hotel. A chemat apoi un inginer (Emilio Maier) și i-a zis: vezi tu peretele ăsta? Ia fa-mi tu drum pe el, ca să ajung direct. Ce zici? Și s-a pus omul pe treabă. A rezultat unul din cele mai frumose drumuri din lume, Via Krupp, 1346 metri lungime și atât de vertical, de zici că este suprapus. Panorama este superbă, însă eu aș fi făcut balustrada mai joasă. KdD zice că posibil ca industriașul ăsta să fi fost nițel mai bețiv, iar inginerul să se fi gândit la binele lui, așa că făcut totuși garda mai înaltă să nu cadă prostu' când vine acasă beat din port.



De data asta noi am fost ăia dăștepții... am coborât pe Via Krupp și ne-am amuzat răutăcios de indivizii ce veneau din sens invers și se opreau din loc în loc să-și caute sufletul pe jos. Pff, noi eram la promenadă, ce bașcheții nostrii!
Jos, la capătul Viei Krupp, se bifurcă două variante, ori mai faci o mică plimbare până jos de tot în Marina Piccola, ori o admiri de sus și pornești în sens invers, pe o străduță abruptă și din loc în loc cu scări largi, care duce fix în Marina Grande, trecând prin centru Capri. Noi am ales a doua variantă, mai ales că nu mai aveam timp și ultimul vaporaș urma să plece în curând spre Napoli. Plus că trebuia să ne recuperăm și bagajul de la hotel, ceea ce a însemnat un tur rapid cu cașcarabetele până în Anacapri și înapoi.


De data asta însă, am fost organizați, n-am mai întârziat nicăieri, nu am mai alergat după nimic, ba chiar am ajuns mai devreme în Marina Grande și am avut timp să stăm puțin pe plajă cu picioarele în apă, să ne plesnească valurile peste pantaloni și să contemplăm cu tristețe ultimele imagini din Capri. Două zile și nici alea pline, plus o noapte sunt absolut și deloc suficiente. Nici nu apuci bine să bagi în venă niște aer de Capri, niște apă din aia ce creează dependență, că deja trebuie să pleci... Off, și câte mai sunt de văzut, câte mai sunt de explorat... am studiat harta aia până am tocit-o. Ca să nu mai vorbim de turul insulei pe barcă. Și știi că nu mai ai bani de încă o noapte în hotel... și îți vine să dormi pe stânci, numai să apuci răsăritul a doua zi și să mai faci vreun traseu misterios și ascuns de ochii păgânilor. Și numai când te gândești că în curând te sui în vaporul pe care scrie Napoli, apoi în tren și în câteva ore ești acasă în Roma, îți vine să plângi, să te agăți cu sfoară de prima balustradă și să declari răspicat: Eu de aici nu plec! Nu vreau!



Dacă toți bărbații ar fi așa înțelegători și calmi precum KdD, nu ar mai exista știrile de la ora 5 cu violențe în familie. Și lumea ar fi un loc mai bun, în care toți oamenii s-ar iubi în armonie. Și dacă toți bărbații ar ști ce argumente să prezinte în fața femeilor, ca ele să-și schimbe hotărârile definitive luate în ultimele 5 minute, certurile ar dura mult mai puțin (gurile rele ale lui Iațcu ar zice că trebuie doar să aștepți, femeia se va contrazice singură peste alte 5 minute). Problema lui KdD era că nu avea timp să aștepte, iar biletele le luase deja... Așa că mi-a servit-o indirect la țintă.


Haai iubita mea să mergem, că pierdem vaporașul. Haaaai te rog io nu mai fii supărată, hai nu începe să plângi acum, crește nivelul mării, scufunzi Capri, ai milă! Hai că pleacă vaporașul, e ultimul, acum la 16,30, uite, cum îți place ție, docul nr. 13!


Iubitule, nu știu ce dracului ai făcut, iar ai fost prea mândru să întrebi, tu nu vezi, inteligentule, că ăla de Napoli pleacă mai tărziu de la docul 6??? Unde ți-e capul? Bine că ai dat banii pe bilete? Cum frate, să încurci docul 6 cu 13? La ce erai atent? Că aveam și mulți bani! Nu ești în stare de nimic, știam eu, nici măcar să iei niște bilete de vapor, dacă nu merg eu cu tine să fiu atentă ce faci, strici tot. Eu nu știu cum mai supraviețuiești! Dumnezeule, ce caut eu cu tine nu știu, ai făcut borș vancața asta! Acum cum puii mei ajungem la Napoli? Facem autostop la vapor???


Da, iubita mea, cine a zis că mergem în Napoli acum? Deocamdată avem rezervare pentru noaptea asta pe Costiera Amalfitana, așa că trebuie să îți miști fundul de acolo să prindem ultimul vapor de Sorrento... prințeso! 


În 5 secunde am fost în picioare, echipată, strânsă, încălțată, cu pălăria regulamentar, lacrimi șterse, zâmbet cât toată fața, drepți și pregătită de atac. Pace mondială, veselie pe câmpii, KdD se hlizea, io intrasem în fibrilații, nu articulam corect nici o frază și vreo 20 de minute am tăcut. După cele 20 de minute însă, am început să turui, cu fraze începute în cap și continuate pe gură, iar KdD își băga disperat capul în motoarele vaporului. Nu te aud!!! Nu auud! Doamne, am creat un monstru!


Ați văzut ce ușor se conving femeile?


Deci, Sorrento, here I come! Dar despre asta, într-un episod viitor...


 

joi, 31 mai 2012

Isola di Capri, astăzi tot Anacapri (partea II)


Nu este nimic mai frumos ca luna mai într-o zonă mediteraneeană. Nu e arșița de iulie-august, nu e zăpușeala aia care te răpune și nu mai ai chef de nici o plimbare, ce să mai pomenim de trasee de explorare sau alte aventuri. Dacă n-ai aer condiționat, nici în casă nu poți să stai, nu mai zic de sex, lipicios, sufocant și ud. Deci, luna mai este perfectă pentru concedii, hai să zicem maxim iunie, că e și ziua mea pe acolo și e prilej bun să fac ceva special.
Luna mai în Capri... deja ne apropiem de perfecțiune. Nu poate fi un moment mai potrivit pentru a explora o insulă absolut superbă și misterioasă. Înainte de toate însă, faceți un duș, luați o pauză de masă și de odihnit simțurile, apoi porniți la vânătoare. Păi suntem în Anacapri, ce facem prima dată? Păi hai să vedem „centrul istoric”... pompos denumit, de parcă e ceva acolo neistoric!!! Stabilim punct de pornire Piazza Vittorio, unde coborâsem din cașcarabete prima dată... apoi mergem frumos spre vest și vedem ce găsim.

Străduțe superbe, liniștite, elegante, cu magazine drăguțe (și foarte scumpe) pline cu haine după moda Capri, în tot felul de nuanțe de albastru și bej, suveniruri sau produse locale, cum ar fi celebrul limoncello. Cafenele exotice amplasate în clădiri vechi, pe care se cățărau tot felul de flori roșii, galbene, portocalii. Dintre ele răsare o clădire și mai exotică, de o arhitectură ciudată pentru ochiul meu, vopsită strident în roșu pompeian, cică. Io nu mi-aș vopsi casa în roșu, fie vorba între noi, dar ăsta cică e monument istoric și se numeste Casa Rossa.

Puțin mai încolo o piazzetă plină de dracaleți de copii, ce băteau mingea zgomotos, în fața unei biserici aparent neimportante.
Chiesa San Michele
Intrăm (contra 2 euro de căciulă) și ne minunăm. Degeaba vă arăt poze, nu sunt meritoase, mai bine intrați aici să vedeți ce paviment extraordinar are, făcut numai din gresie. Și nu orice gresie. Nu crapă, nu se dezlipește, probabil e pusă de meșteri adevărați :) Ne clătim ochii pe acolo și citim ghidul, apoi ieșim și mergem mai departe.
Când colo, ce să vezi, dăm nas în nas cu o miresică, proaspăt scoasă din biserică și luată cu mașina de epocă. Aplaudăm, râdem glumim... hahaha, ce să vezi, ăsta e un semn prietene! Prietenu' ripostează, ba nu cred că e nici un semn. Bine, prietene, cum zici tu, să nu fie!

La un moment dat ajungem la o intersecție, intersecție care urma să ne schimbe destinul nostru de vacanță. Deci, zice KdD cu un aer important de explorator experimentat cu harta invers, o luăm la dreapta, spre Grotta Azzurra, sau mergem înainte și explorăm puțin apoi ne întoarcem spre centru și spre hotel?  Hai să luăm niște bere și ne gândim. Apăi ne gândim și răzgândim de cinșpe ori în timp ce cumpăram berea aia rece de la un „minimarket” apărut miraculos în calea noastră, însă în final votăm cu „înainte spre vest”, pe o potecuță ce semăna mai mult cu intrarea într-o curte de oameni.

Ne plimbăm noi vreo 20-30 minute, între timp băusem și berea desfăcută în Pitbu' style, cu capacul la buză de bucată de bordură sau piatră mai colțuroasă și lovită puternic în nas. Numai băutorii profesioniști știu cum... Și ne plimbăm... și ne plimbăm, și pe măsură ce ne plimbam, după cum vă spuneam... drumul își tot schimba structura și consistența... Adică devenea asa:


Dacă vă uitați cu atenție, o să vedeți cică un drum... din piatră, acoperit cu multe buruieni. Ne oprim, ne scărpinăm în cap, ne uităm pe hartă... ne uităm la soare, la Steaua Nordului, la mușchiul de pe copaci... cică spre vest mergem. Măi, acuma, oricum ar fi, suntem pe o insulă, are 10 km pătrați, în orice direcție am lua-o, tot la mare ajungem. No, bine, hai să mai mergem... Pe drum, ne întâlnim cu primul nostru înger păzitor, suflet mic și simpatic, care s-a lipit imediat de noi, dacă a văzut că e rost de giugiuleală și ne-a însoțit mai bine de 2-300 metri, până a rămas blocat după un gard și nu a mai putut să ajungă la noi... așa că probabil s-a întors. Este vorba de:


După ce am rămas fără pisică, lucrurile „s-au înrăutățit” și mai tare... Ajungem într-o pădurice cu o bifurcație. Acu-i acu'! Ce facem? Dreapta sau înainte?  Bifurcațiile astea mă omoară pe mine... tot timpul mă întreb, oare în partea ailaltă ce era? Nu mai văzusem picior de suflare omenească de la intersecția precedentă, de unde luasem berile... adică... de mult! Ne uităm în jur... opa!, găsim mesaje scrise în plăci maiolicate și marcaje cu roșu. Zic, ultimii oameni care au fost aici, în preistorie au lăsat urme. Ia, ce zice?



Dacă aveți nițel spirit de orientare și ajutați de semnul ăla cu „you are here” de pe placa de jos din centru, vă prindeți că în stânga, spre nord adică, e Grotta Azzura, spre care nu am vrut să mergem inițial, iar spre dreapta... în general... ar fi hotelul nostru. Mmmm nu știm încă exact unde, dar vorba lui KdD, the general direction e spre sud, adică dreapta pe hartă, de fapt stânga cum stăteam noi și veneam dinspre centru. Ați înțeles ceva? Bine. Nici noi. Deci am luat-o tot înainte, adică pe aici:


Ținta noastră cică era să ajungem la Far... exact colțul ăla de jos din dreapta, conform hărții din gresie. Ufff! Cu toate pânzele sus, spre Far atunci!

După ce am ieșit din pădurice, și s-a cam stricat drumul iar, a început să se lumineze din ce în ce și se vedea și simțea că ajungem în sfârșit la mare. Pe drum, nici țipenie de om, case nu mai erau de mult, pisici nici atât... însă decorurile sălbatice și colțuroase erau deja din ce în ce mai violente cu încălțările noastre nu prea potrivite. Hai că eu aveam sandale comode și moi, pe care din păcate le-am și julit de câteva ori prin pietre, dar săracu' KdD era în loaferși d-ăia de purtat pe yacht, nu pe trasee semiprofesioniste (demne de Domnul B și cuconița Diana... se știu ei!). Din loc în loc mai primeam mesaje pictate pe gresie, cu direcții și săgeți, marcaj vizibil dungă roșie... însă cele mai interesante erau extrem de foarte multele cărți deschise cu informații educative, despre diversele specii de faună și floră din zonă, marine sau terestre.


Le-am pozat pe primele 200 cred, apoi m-am plictisit. Deja mă dureau ochii de atâta frumos, sălbăticie, liniște, apă de o culoare absolut fascinantă, soarele care se ducea încet spre apus și ne bătea pe noi numai pe partea dreaptă (doar noi mergeam spre sud, v-am explicat deja!) de ne-am speriat a doua zi dimineață în oglindă, bronzați numai jumate.



Nu pot să vă descriu exact și nici nu cred că am cum, frumusețea acestui drum. A durat cam 3 ore, poate și mai bine, cu tot cu oprit, făcut poze și alte năstrușnicii. Însă nu am simțit nici o clipă oboseală. Aș fi vrut să opresc timpul în loc și deși am văzut multe frumuseți la viața mea, rar m-am încumetat să declar asta. Nici acum nu îmi vine să cred ce descoperire am făcut noi... din greseală. Deși drumul este menționat cam în toate ghidurile... nu cred că oricine se aventurează pe unde ne-am aventurat noi atunci. Am promis că data viitoare, acum că știm cum stau lucrurile și suntem connaisseuri, pornim frumos și regulamentar de la Grotta Azzurra, încălțați cum trebuie, și facem tot Sentieri dei Fortini, cap coadă, până la Far.

Din păcate, acum nu am reușit să ajungem la faimosul Far, deoarece soarele se cam grăbea să apună și nu era chiar indicat să ne prindă întunericul pe acolo fără sursă de lumină. Așa că ne-am oprit la penultimul obiectiv de pe traseu și anume Fortino di Pino, unde am admirat apusul, ne-am tras în poze, am făcut mișto despre ce mișto ar fi fost dacă ne-ar fi ars și de niște prostii, ne-am hlizit nițel apoi am părăsit traseul și am mers spre centrul insulei în căutarea drumului principal ce ne-ar fi condus direct la hotel.






Am zis bine mai sus, „ne-ar fi condus”, pentru ca skillurile de orientare în spațiu și pe hartă ale domnului KdD au acționat aprig, așa că, aproape complet pe întuneric (că ăștia nu prea au iluminat stradal în zona aia periferică) înfometați de ne venea să ne mâncăm reciproc (și nu în sensul sexy al expresiei)... am greșit strada (a se citi, KdD a indicat cu foarte mare siguranță strada greșită), și în loc să ne apropiem de hotel, ne îndepărtam și porneam spre un alt ocol al insulei. Probabil foamea a învins... pentru că pe primul cetățean pe care l-a văzut la poartă, KdD l-a întrebat ce și cum și ne-am dumirit unde naiba suntem. Eram la dracu' în praznic! Noroc că cetațeanul avea restaurant și tocmai își chemase șoferul, să ducă niște clienți înapoi la un hotel.... care, surpriză, era lângă hotelul nostru. Eram salvați! De fapt KdD nu era salvat, că după ce am văzut cât am mai mers cu mașina.... deci cam cât am mai fi avut de mers pe jos dacă nu aveam norocul ăsta, și-a luat la tifle după ceafă de s-a săturat și nici mâncare n-a mai vrut și de atunci îmi zice zilnic cât de mult mă iubește și că nu știe ce s-ar face el fără mine. Probabil ar fi un rătăcit!

Dar ca de obicei, poveștile noastre se termină mereu cu bine... am ajuns la hotel teferi și nevătămați. Ne-am relaxat pe terasa luminată slab, savurând priveliștea, marea, stelele (blestemând în gând că nu mi-am adus pipa și trabucurile). Nici atunci nu ne venea să credem pe unde ne umblaseră picioarele în ziua aia.
Ne-am dat totuși seama a doua zi... când nu mai simțeam nimic mai jos de gât, fiind nevoie de eforturi supraomenești să ne târâm reciproc până la baie... dar despre asta într-un episod viitor...
  

luni, 28 mai 2012

Isola di Capri, astăzi Anacapri (partea I)







Pentru început trebuie să vă spun câteva chestii despre Capri. Nu vă iau cu clișee de compunere de clasa a IV-a, cum că este cea mai faimoasă și frumoasă insulă din Italia, asta este evident și găsiți pe net. Ce nu știți însă despre Capri, este că nu trebuie să fiți Tom Cruise sau Mariah Carey să mergeți acolo. Uitați-vă la mine! Hehe, nu, serios acum... recunosc că m-am căcat pe mine de frică (la figurat bineînțeles) când am aflat că merg în Capri, că nu am cu ce să mă îmbrac, că or să râdă ăia de mine că n-am Vuitoane, că am ales să vin cu sandale comode cu talpa moale și nu cu papainoage de pițipoancă... zic, aoleo, ce mă fac doamne?
Da' nu-i așa. Nu m-am întâlnit nici cu Tom Cruise pe stradă, probabil era la el acasă pe terasă.... nici cu Mariah Carey pe yacht la plajă. Oamenii sunt destul de normali, turiști clasici, poate cu nițel mai mulți bani decât turiștii obișnuiți din Roma. Iar din auzite, pot să remarc deosebitul noroc să mă fi aflat pe insulă în luna mai. Adică, mai puțină aglomerație, mai puțini gură cască pe la obiective și evident, mai puțină căldură ziua, soarele un pic mai blând ca în august, seara răcoare... și să nu uităm, prețurile accesibile pentru muritori de rând ca noi.




Cum să vă explic io așa... insula nu e nici mică, nici mare, cică are 10 km pătrați, în mare parte e stâncoasă și nu prea are plaje. E împărțită în două, Capri (partea de est, mai mondenă și mai scumpă) și Anacapri (partea de vest, mai sălbatică, așezată pe un platou înalt, mai retrasă și mai ieftină). Și pentru o insulă de dimensiunile astea... să aibă și un munte de 589 metri, e o realizare. Străduțele sunt mici, înguste și șerpuite, nici nu vă gândiți să faceți pe boierii să vă aduceți mașina... că este interzis din martie până în noiembrie. Nici măcar rezidenții nu au voie să dețină mașină, dacă nu locuiesc toate cele 12 luni pe an acolo. Transportul pe insulă se face ori cu:


1. Cașcarabetele (am drepturi de autor pe cuvântul ăsta) - care pe anumite porțiuni de șosea nu încape cu încă unul ca el pe sens opus. E al dracului de funny, se agită din toate încheieturile, face slalom pe serpentine și costă 1,80 euro o călătorie... și nici măcar nu are vreo limită de timp sau ceva, dacă ai greșit stația, nasol, nu ai cum să te urci în următorul cu același bilet.




2. Ciudățenia pe 3 roți sau apetto - cam toți localnicii au așa ceva, pe lângă bicicletă și bărcuță. Face zgomot de zici că acum crapă, cară ca un măgar, și nu poate ține în cabină un bărbat mai mare de 1,80 și 90 kg... poate doar cocoșat.



3. Funicularul - exact cum zice numele, e o furnică pe șine, și merge numai în pantă. Nu am mers cu el, nu știu cât costă, dar arată așa:




4. Taxi - din păcate, am aflat și eu citind chestii, în urmă nu cu mulți ani, s-a impus modernizarea tuturor taxiurilor din insulă. S-a adus frumos un vapor de Fiat-uri modificate, așa că tot Capri, acum, este împânzit de chestiile astea:




O să ziceți că arată bine așa tăiate, cu copertină, luxoase... dar dacă vă arăt cum arătau de fapt taxiurile în Capri până de curând, o să vă răzgândiți. Consider că vechiul „model” nu numai că era mai frumos, dar avea un farmec special... cam așa cum au mașinile acelea din Cuba, de au ajuns celebre, pe toate wallpaperele și cartolinele. Și dacă tot dau un ban grămadă... eu parcă aș vrea să mă plimb în așa ceva: 




... sau de ce nu, chiar și în așa ceva:




Oricum la cît de „mare” este insula, mai bine o bateți la picior, taxiul poate fi util doar în caz de bagaje multe sau figuri prea exagerate.


Noi, bănuiesc că s-a înțeles deja, am apelat doar la cașcarabete, pentru că aveam ceva bagaje, iar din Marina Grande până la hotelul Il Girasole, pe jos, ar fi trebuit să urcăm Scalinata Fenicia, care are nu mai mult și nici mai puțin decât 800 trepte. Localnicii nici nu se mai încurcă în rotunjiri, îi zic direct Scalineta cu 1.000 trepte. Deci asta e bună doar la coborât. Și nu ne-a părut rău că am ales cașcarabetele, pentru că în drumul lui serpentinos, dezvăluie niște priveliști de îți taie suflul și nu știi în ce parte să te mai uiți, pe lângă concentratul la drum ca să nu te ia amețeala și doamne ferește să vomiți în public.
De unde ne-a lăsat cașcarabetele (Piazza Vittoria în Anacapri - deși puteam să mai mergem 3 stații până la capătul de linie, însă evident KdD, bărbat fiind, nu a întrebat de niște informații) am mai mers cam 15 minute pe jos, am intrat pe niște străduțe unde numai apetto ar fi putut să intre... și după căteva întortocheli, chicoteli, amuzament pe seama dezorientării iubitului meu însoțitor și alte mini aventuri... am ajuns la Hotel. Tananana:




Liniște mare. Pace. Ospitalitate maximă. Gazda (un italian grizonat trecut de 50) foarte primitoare și binevoitoare. Chiar a început din proprie inițiativă să ne arate traseele pe care le putem face pe o ditamai harta insulei (primită chiar de la el). Ne-a luat bagajul, ne-a condus în cameră... am intrat, ne-am făcut comozi, după care am ieșit din nou și am început să țip. De bucurie și de încântare... Na poftim, ce se vedea când deschideam noi ușa camerei, care dădea direct în terasă:




Nu vă mai povestesc că am sărit direct în dușul cu hidromasaj, pe care nu știam să-l setăm, și ba nimeream apa prea fierbinte, prea rece și tot apăsând pe butoanele alea, ieșeau jeturi de apă din toate găuricile și vroiau să intre în alte găurici... și era să mă fac fleașcă și pe păr deși nu vroiam... Mai bine vă las să vă mai delectați cu poze de la hotel aici, iar eu mă duc să închid ochii și să mă teleportez acolo... Timp în care vă și pregătesc următorul articol, ca vă simt cam nerăbdători.