Festivalul George Enescu - Staatskapelle Berlin

   

Tocmai m-am întors de la spectacol. Sunt încă în transă, aşa că scriu la cald.

Unde: Sala Palatului

Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"

Când: miercuri, 14 septembrie, ora 19,30

Ce: W.A. Mozart - Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră
      Fr. Liszt - Simfonie pentru Divina Comedie a lui Dante

      Cu participarea corului de femei al Filarmonicii George Enescu

Nici de data aceasta nu ne-am dezminţit. Acelaşi ritual cu pregătitul târziu, stat în baie o mie de ani, pierdut sandale, schimbat bijuterii de cinşpe ori... ia geanta, ia invitaţiile... unde e cheia... hai mai repede!!! Oooof! Nu ştiu cum reuşim de fiecare dată... bine că măcar devine distractiv, că altfel... Oricum eforturile mele pregătitoare au fost răsplătite când, pe drum spre Sala Palatului, am fost remarcată şi am primit complimente de la o băbuţă care a spus citez: "Sunteţi foarte frumosă, foarte frumoasă, îmi place... şi aveţi şi ţinută... foarte frumoasă..." Hm, şi nu eram decât într-o rochie lungă, largă şi cu volane, albă cu flori negre, perluţe albe de cultură la gât şi cercei hand made by me, cu aceleaşi perluţe şi pietre de onix. Dar hai să nu fac pe modesta că nu mă prinde. La dracu, aratăm foarte, foarte bine!

Aşadar, brusc înveselită, am uitat că iar am plecat târziu de acasă, timpul s-a dilatat în favoarea mea, şi am ajuns fix la timp, exact la ora la care ar fi trebuit să înceapă. Probabil că organizatorii ştiu ce neserioşi sunt românii şi la 8 fără 25 când tocmai intram noi, se auzea gongul şi oamenii se îndreptau rapid spre locuri.

Noi le-am găsit destul de repede... ocupate. A da, am uitat să vă spun că se intră "pe najpa" destul de mult, şi dacă găseşti loc, eşti norocos, dacă nu, stai in picioare pe margine, cum au stat în această seară peste 50 de oameni. Ca să nu mai zic cât de mulţi intră la pauză. Nu mă deranjează acest aspect, chiar mă bucur. Şi ce dacă unii au dat bani grei, iar alţii vin la noroc şi fentează? Bine că sunt interesaţi de astfel de manifestări culturale. Absolut excelent. Şi cu atât mai mult la acest Festival, ştim cât de greu s-au obţinut biletele şi ce repede s-au terminat... plus că la naiba, au fost în număr limitat.

Revenind. Seara a început cu Mozart, cu sclipitorul Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră, dirijat de Daniel Barenboim, de asemenea solist, compus din trei mişcări: allegro, andante şi iar allegro. Încă de la primele acorduri... chiar dacă nu ai mai audiat vreodată concertul nr. 22, îl recunoşti pe Mozart şi instant ţi se zbârleşte pielea pe tine. Mirific. Mozart live. Wow! Publicul e mut.

Interesant a fost că distinsul Daniel Barenboim, celebru pentru preferinţa sa pentru Mozart, şi-a pemis să se joace puţin cu pianul... iar ceea ce a rezultat cred că l-ar fi surprins plăcut pe însuşi Mozart. Am o bănuială că el l-ar fi "agresat" puţin mai tare... dar o astfel de interpretare originală şi deosebită nu poate constitui decât un privilegiu pentru urechile noastre.

Eh, Mozart ca Mozart... mai ştim, mai cunoaştem. Pentru partea a doua însă, ne-au pregătit ceva special probabil mai puţin cunoscut de public. Cu siguranţă necunoscut pentru mine. Liszt - Simfonie pentru Divina comedie de Dante, care de fapt este un vast poem simfonic în care temele ilustrează direct anumite versuri din poem. Citez din program: "Într-o primă fază, Liszt intenţiona să pună pe muzică în trei părţi Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, dar observaţia lui Richard Wagner că nici un pământean nu poate da o imagine convingătoare a Paradisului, l-a decis să încheie cu un Magnificat pentru cor de femei. Partea I imaginează un limbaj (îndrăzneţ pe atunci) capabil să evoce stihiile infernului printr-un Allegro frenetico dezordonat [...] Purgatoriul cu al său Andante tranquillo este o meditaţie gravă despre parcursul conştiinţei prin căinţă spre lumina divină. Progresii sonore în mişcare ascensională se revarsă într-un strălucitor Magnificat, imn de slavă solemn în spiritul cântării gregoriene. Simfonia e stinge în sonorităţi radioase."

Eu nu pot să spun mai mult decât că, prima parte te trezea din morţi şi te zorea s-o iei la goană. Nu se recomandă celor cu inima slabă sau mahmuri. Stăteam cu răsuflarea tăiată şi eram curioasă până unde va merge. Şi, o da!, a mers foarte departe... doar ca mai apoi să te liniştească pe Andante şi să te înalţe pe Corul de femei, plasat strategic sus, în spatele sălii, ascuns după draperii. Vocile păreau că vin de peste tot şi te învăluie... într-o îmbinare perfectă cu orchestra, ce îşi pregătea finalul "paradisiac".

Şi uite aşa, s-a încheiat încă o seara fantastică... din păcate aş adăuga... pentru că în acest moment aş da orice să mai ascult o dată Infernul.

- va urma -