vineri, 30 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia

 
Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: joi, 22 septembrie, ora 19,30
Ce: G. Enescu - Simfonia de cameră op. 33
S. Rachmaninov - Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor op. 18
N. Rimsky-Korsakov - Suita simfonică Sheherezade op. 35
Dirijor : Antonio Pappano
Solist : Denis Matsuev - pian

Am întârziat atât de mult cu această cronică, pentru că nu eram hotărâtă dacă să v-o împărtăşesc sau nu. Până la urmă am luat decizia că NU voi face asta. Aşadar vă spun doar că am fost acolo, că Daniel Matsuev este un geniu, că a ridicat sala în picioare şi a făcut trei bisuri unul mai extraordinar decât altul. Nu vă spun nici că după aceea nimeni nu se aştepta ca Orchestra să fie şi mai genială şi să ridice iar sala în picioare şi probabil şi toate fantomele care erau pe acolo. Suita Sheherezade te unge la suflet, iar modul în care a fost interpretată de Orchestra din Roma... nu poate fi descris în cuvinte. Toţi oamenii ăia erau un tot unitar, cu tot cu dirijor şi la un moment dat cu tot cu sala. Nu am văzut la nici o altă orchestră atâta implicare, săreau de pe scaune efectiv când aveau o bucata mai allegro... na, până la urmă sunt italieni, logic nu???

Şi oare este o coincidenţă că tocmai Orchestra din Roma mi-a plăcut cel mai mult?
Deci nu vă mai zic nimic. Experienţa asta a fost probabil unică şi vreau s-o ţin pentru totdeauna numai şi numai pentru mine şi KdD evident. Peste ani când probabil mă voi gândi în urma şi îmi voi aminti de acest festival... cel mai probabil va reveni pregnant imaginea acelei seri magice cu Pappano şi Sheherezadele lui... pentru că aşa ceva nu se uită niciodată.

- The End -

duminică, 25 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Israel Philharmonic Orchestra

   
După cum menţionam în episodul trecut, în seara zilei de luni 19, dintr-o răsucire fericită de situaţie, am avut două evenimente culturale. Primul la Ateneu, aproape dezastru, ca să nu zic praf, iar al doilea la Sala Palatului, un eveniment special de altfel muuuult aşteptat de mine. Aşadar:

Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: luni, 19 septembrie, ora 19,30
Ce: P.I. Ceaikovski - Andante Cantabile pentru violoncel și orchestră op. 11
       P.I. Ceaikovski - Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
       P.I. Ceaikovski - Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36

Întâi şi intâi, să ne înţelegem, era să-mi rup tocurile pe piatră cubică fugind dracului de ultima capodoperă a lui Iorgulescu, aveam timpanele grav afectate, nervii întinşi maxim, mai ceva ca o vioară nervoasă şi nu doream decât să ne întâlnim mai repede cu Iaţcu, să ne tragă două băşini şi o râgâitură, să ne revenim la stări mai bune.
Ceea ce am şi făcut 10 minute mai târziu, după ce am povestit tot ce aveam pe suflet şi pe nervi, apoi relaxaţi şi aerisiţi ne-am dus să ne întâlnim cu Zubin Mehta şi domnul Ceaikovski. Acesta din urmă eram cam mort, dar nu conta asta, că ştia Filarmonica din Israel ce să-i facă, să-l învie mai bine ca pe Isus. If you get the irony...
Seara a fost superbă. Suspans, inima în gât, pasiune, viaţă, ce să mai, minune pe scenă. Zubin Mehta, în stilul caracteristic, mişca 3 degete şi orchestra făcea minuni. De fapt, se ştie că el nu se prea agită, decât la concertul de anul nou de la Viena, când îl apucă dirijatul publicului pe marşul lui Radetzky. KdD era cu gura căscată, Iaţcu avea erecţie şi saliva, partenera era roşie cu buline şi udă toată.

Andantele cantabil mi-a plăcut dar nu m-a omorât cu zile, Concertul pentru vioară, seeeenzaaaaţiiiooonaaaal, iar simfonia... la dracu', fără cuvinte... deşi suna un pic cam ca Simfonia Destinului a lui Beethoven. Probabil au băut împreună şi au amestecat partiturile. Nu contează, foooooarte foooarte frumos. Deci DA. Io extaz.

Bine, recunosc, 10% din extaz era dat şi de faptul că în prima parte a concertului am savurat nişte şampanie servită într-un foarte frumos pahar flute, cu picior regulamentar... doar că era din plexiglas. Super idee de marketing, păcat că nu mi-au dat toată sticla, să vezi atunci ce aplauze băgam. Cred că mă duceam şi-l pupam pe musieu Mehta pe toţi obrajii.
Uof, şi după ce va citi KdD articolul ăsta, ca să-l aprobe pentru publicare... o să-mi reproşeze iar că trebuia sa scriu atunci imediat, nu acum, pentru că o să mă las influenţată de celelate concerte şi o să fac inevitabil un clasament şi nu o să-i mai acord importanţa cuvenită acestuia. Pentru că, da, în seara lui luni 19, aş fi zis cu mâna pe inimă că Zubin şi Ceaikovski fac o pereche extraordinară, iar eu mă bucuram că am fost între ei... acum însă, am altceva în inimă... şi mi-e dor şi jale... dar despre asta, într-un episod viitor...

- va urma -
  

joi, 22 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Romanian Brass

  
Săptămâna asta am avut mare aglomeraţie de spectacole pe minutul pătrat, aşa că sunt în urmă rău cu scrisul, iar eu chiar nu sunt obişnuită cu o aşa mare frecvenţă la articole. Deci, să băgăm cărbuni! 

Unde: Ateneul Român
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Recitaluri şi concerte camerale"
Când: luni, 19 septembrie, ora 17,00
Ce: A. Copland - Fanfare for the Common Man
       I. Stravinski - Concertul pentru pian şi instrumente de suflat
       A. Iorgulescu - Rondo-ul de noapte (piesă în primă audiţie)
       P. Hindemith - Konzermusik für Streicher und Bläser

Înainte de a apăsa pe trăgaci, trebuie să explic cum am ajuns acolo... iniţial nu aveam invitaţii la Ateneu, însă o prietenă veche şi fostă colegă cu frati-miu de şcoala generală, actualmente cântă în corul Filarmonicii, iar ză boifriend cântă la trombon în Romanian Brass (şi în ciuda acestui fapt, am înţeles că e băiat bun, nu un trombonist)... deci ne-am înţeles, hai la spectacol. Ne-a avertizat Cristi că vor cânta ceva mai greu de digerat, muzică modernă şi contemporană, dar dacă ne place, suntem bineveniţi. Bineînţeles că eu nu aveam de unde dracului să ştiu dacă îmi place sau nu... that was the point, să încercăm şi altceva, nou, nu numai clasici, clasici, clasici.

Am intrat pe la intrarea artiştilor ca nişte vedete ce suntem, ne-am făcut vânt cu evantaiele, am admirat Ateneul (recunosc, eu nu am mai fost niciodată şi cu atât mai mult eram bucuroasă că intram în cadrul Festivalului), chit chat, găsit loc în sală... boooooon.

Fanfara pentru Omul Comun e scurtă. Nici nu te prinzi bine că a început, că s-a şi terminat. Gata? Aplaudăm? S-a terminat de tot sau începe partea a doua? Nu? E gata. Bineee.

What's next? Nişte Stravinski. Oooook...
Greu, tată, greu. Tocmai luasem masa... şi nu ajuta deloc la digestie. Urechile mele neatrenate n-au apreciat mare lucru. Nu suna chair rău, dar nici bine. Aducea cu un jazz haotic, psihotic şi pe alocuri agasant. Asta se întâmplă de obicei când amesteci antidepresivele cu alcoolul. Ne-am bucurat când s-a terminat... şi dacă dura mai mult cred că începeam serios să ne gândim să plecăm.

Hai că poate Iorgulescu o fi mai bun. Ia uite, primă audiţie, Rondo-ul de noapte. Haoleo, viaţa mea, când a început piesa, am regretat cu fiecare celulă din corpul meu că nu ne-am ridicat să plecăm la pauză. O aglomerare de sunete mai infectă decât aceea nu am auzit în viaţa vieţilor mele. Voi mă ştiţi pe mine, ştiţi cât urăsc ţiganii şi manelele! Eh, mi-aş fi dat 10 ani din viaţă să se întâmple ceva miraculos, să se despice cerul, să vină o rază de lumină şi să-mi sune în urechi orice de la Salam la Guţă. Inclusiv aş fi lăsat un manelist înfocat să aleagă el playlist-ul.

Apăi dragii mei, pe cuvântul meu de onoare, am auzit tramvaie care scoteau sunete mai interesante. Măcar nu erau agresive, nu mă speriau, nu erau isterice, ilogice, şi cred că ar fi avut mai multe legături cu muzica. Sintagma perfectă să descrie porcăria aia oribilă a găsit-o KdD într-un moment de disperare în care vroia să urle să înceteze... şi anume "diaree sonoră". Trecuse de mult de nivelul de poluare sonoră, timpanele mele ameninţau cu sângerarea. Cu prima ocazie când găsesc "opera de artă" pe youtube, voi da link, că poate nu mă credeţi pe cuvânt. Deşi, sper din tot sufletul ca acea primă audiţie să fie şi ultima şi să nu mai aibă cineva vreodată ghinionul să o asculte.

Din fericire, sala Ateneului era doar pe jumătate ocupată, în mare parte cu snobi fiţoşi (pot să zic aşa?) cu aere de cunoscători şi priviri tâmpe, tăcuţi şi contemplativi deşi era evident că erau oripilaţi. Pe o domnişoară afectată din faţa noastră, KdD chiar a întrebat-o politicos dacă i-a plăcut. A răspuns candid că da, a fost "interesant" şi a zâmbit impresionată... deşi nu a observat că de lângă ea tocmai se ridicase o femeie gravidă şi se îndrepta grăbită spre ieşire. Expresia de pe faţa ei spunea totul. Probabilitatea ca ea să nasca un copil tâmpit şi surd, creştea exponenţial cu fiecare minut pe care îl mai petrecea în preajma vreunei compoziţii de Iorgulescu.

Eu totuşi cred că nu e vina lui Iorgulescu săracu (despre care o să vorbim imediat)... ci e vina "vremurilor" şi "societăţii". Cum să se mai nască un alt Mozart în cacatul de lume în care trăim? Ok, Mozart e inegalabil, să zicem. Dar cum ar putea oricine, un compozitor "normal" să compună ceva deosebit în condiţiile astea. Acum o sa ziceţi că eu nu sunt critic de artă şi că nu pot spune eu ce e frumos şi ce nu în contemporaneitate. Măi dragă, arta trebuie să fie frumoasă şi nu mă luaţi cu "frumuseţea este în ochii privitorului" că vă trimit la cumpărături de UGG-uri şi cizme de cauciuc vara şi să vedem atunci pe unde scoateţi cămaşa.
Nu vreau să mă lansez acum în filosofii despre frumos, despre artă şi relativitate, despre păreri, majorităţi şi etc. O să mă plictisesc inclusiv pe mine. I'll stick to my opinion. Trăim într-o societate bolnăvicioasă, infectă, viermănoasă şi împuţită. Şi asta se vede în orice manifestare artistică, în diferite forme. 

Despre Adrian Iorgulescu citiţi aici. O să înţelegeţi repede că titlurile şi premiile pe care le are sunt "de raţiuni politice". Mă bucur sincer pentru doctoratul său în muzicologie şi estetică muzicală, probabil că a studiat multa istorie muzicală la viaţa lui, însă pentru numele lui dumnezeu, ar trebui cineva să aibă curaj să-i spună SĂ SE LASE DRACULUI DE COMPUS! L-am văzut în sală, dar a dispărut repede, nu l-am prins. Aş fi aruncat cu nişte roşii stricate în el.

Cu Hindemith ne-am încheiat experienţa deosebită la Ateneu. Ăsta a mai salvat situaţia puţin. După căcarea cronică a lui Iorgulescu, Hindemith a venit ca un Furazolidon nesperat. Nici nu mai ştiu să vă descriu ce am ascultat. Ştiu doar că era grav şi intens, dar plăcut. În momentul ăla, v-am zis, orice ar fi fost bun. Nu ştiu cât aş fi apreciat bucata în afara contextului, însă atunci a mers la fix.

L-am aplaudat rapid pe Cristi, că doar pentru el venisem şi nu avea nici o vină săracu' pentru evacuările excremenţiale ale altora, am pupat-o pe Ana şi ne-am tirat cât am putut de repede spre Sala Palatului, unde urma să ne vedem cu varu' Iaţcu şi partenera pentru o seară specială cu Ceaikovski şi Zubin Mehta. Dar despre asta într-un episod viitor.


- va urma -
 

luni, 19 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Wiener Philharmoniker

 
Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: vineri, 16 septembrie, ora 19,30
Ce: W.A. Mozart - Simfonia concertantă 320d pentru vioară şi violă
       G. Enescu - Intermezzi pentru orchestră de coarde op. 12
       A. Dvořák - Simfonia nr. 5
 
 De data asta am progresat. Am ajuns la 7:20. Am avut chiar timp de poze în părculeţ, nu puteam rata ocazia... am avut un outfit special creat şi asamblat... să-i zicem niţel cam original, dacă nu chiar sărit de pe fix. Rochie roşie scurtă cu pantaloni largi negri, săndăluţe cu toc şi baretă pe gleznă, trandafir în păr şi un singur cercel mare şi roşu. Kinky ha?
Şi dacă ultima dată am fost însoţită de un KdD în alb complet asortat cu rochia mea albă... acum am avut un alt KdD, în negru complet. Parcă eram extraşi din Carmen.
Deci plimbare, poze, tacataca... salivat la hostesse, pozat pe covorul ocru al Sălii Palatului, evitat marmura ca să nu mă dau cu roţile în sus din cauză de flecuri de metal.

Ca de obicei, Mozart e Mozart. Ce satana să zic? Poate că am avut rara onoare să ascult o simfonie concertantă, care nu e nici simfonie, nici concert, însă ia tot ce e mai bun de la ambele stiluri. Ca "solişti" am avut o vioară şi o violă, vioara gâdilată de o domnişoară simpatică... iar viola de un domn artist şarmant. Ce au cântat ei acolo a fost mai mult decât o partitură cu siguranţă. "S-au duelat"... "s-au certat"... au fost de acord unul cu altul sau nu, s-au iubit, s-au urât... însă au fost perfecţi împreună. Nici nu cred că aş putea vedea o altfel de interpretare, decât cu o Ea la vioară şi un El la violă. Poate chiar o fi o cerinţă şi nu ştiu eu... poate Mozart aşa a văzut-o... ca o "discuţie" între doi îndrăgostiţi.

Intermezzo nu m-a dat pe spate... dar, la o adică nici nu trebuia să facă asta... trebuia probabil doar să golească urechile şi să le pregătească pentru Dvorak. Ca şi cum ai bea apă între două degustări...
Pentru că Dvorak... e dur, plin şi dintr-o bucată. Recunosc că pentru mine era prima dată... şi eram oarecum curioasă, mi-era teamă că nu o să-mi placă... însă nu am fost deloc dezamăgită. Chiar pot să spun că mi-a plăcut la nebunie. Dacă până în acel moment îmi puneam semne de întrebare, de ce oare am fost mai impresionată de Staatskapelle Berlin... după Dvorak m-am lămurit. Wiener Philharmoniker au lăsat la urmă ce a fost mai bun. Şi au smuls ropote de aplauze în schimbul cărora au oferit un extraordinar bis.

Am mai bifat deci încă un eveniment special. Filamonica din Viena live. Cine ştie când voi mai avea o astfel de ocazie.

Fun fact: în stilul meu caracteristic, pe lângă evantai, ceva farduri, mobilul şi nişte şerveţele, am reuşit deosebita performanţă să car după mine în geantă un separator de roşii pentru maşina de tocat. În trecut am mai avut un patent, cleşti, chiar un mini ciocan sau burghiu pentru bormaşină... dar separator de roşii chiar nu credeam că o să duc la spectacol de muzică clasică. Trebuia să trec înainte pe la mama să i-l las, dar nu am mai avut timp... aşa că am trecut după... Cine vrea să meargă la spectacol cu mine, să-mi lase un mesaj. Prefer mai slabuţi, până în 70 kg, să încapă în geantă.
  

vineri, 16 septembrie 2011

Dragă Moş... Crăciun...

  
Dragă Moş Crăciun, îţi scriu această scrisoare cu ochii plini de lacrimi. Nici nu văd bine monitorul. Am o suferinţă la inimă, medicii nu îmi dau şanse prea mari, mi-au spus că nu mai am mult de trăit. Nici nu ştiu cauza bolii mele, au zis că este ceva misterios şi fără vindecare.

De aceea apelez la tine, dragul meu Moş. Ştiu că tu eşti prieten şi cu Moş Nicolae, şi cu alţi moşi mai recenţi, ca de exemplu... Moşul din octombrie, am uitat cum il cheamă.
Poţi tu te rog, dragule, să vorbeşti cu el şi să-i spui de suferinţa mea, poate reuşeşte să mă ajute? Sunt sigură că poate dacă măcar află... va face tot posibilul să-mi salveze viaţa. Din cât am studiat pe internet şi m-am interesat de vreun remediu... tot ce am putut găsi a fost asta:



De aici. Sau din Baneasa Shopping Center... am înţeles din surse sigure...

Te rog eu ajută-mă, mi-e frică de moarte. Nu sunt pregătită... mai vreau să trăiesc. Vorbeşte cu Moş Octombrie... sau măcar cu Moş Noiembrie... cerem şi alte păreri dacă este nevoie... dar mi-e teamă că zilele îmi sunt numărate...

Of, simt cum mă ia fiorul rece al morţii... mă cuprinde, mă învăluie... of, lume, ce dragă mi-ai fost... 
 
P.S. Port nr. 38... şi sunt ok şi pe maro.
 

joi, 15 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Staatskapelle Berlin

   
Tocmai m-am întors de la spectacol. Sunt încă în transă, aşa că scriu la cald.

Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: miercuri, 14 septembrie, ora 19,30
Ce: W.A. Mozart - Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră
      Fr. Liszt - Simfonie pentru Divina Comedie a lui Dante
      Cu participarea corului de femei al Filarmonicii George Enescu

Nici de data aceasta nu ne-am dezminţit. Acelaşi ritual cu pregătitul târziu, stat în baie o mie de ani, pierdut sandale, schimbat bijuterii de cinşpe ori... ia geanta, ia invitaţiile... unde e cheia... hai mai repede!!! Oooof! Nu ştiu cum reuşim de fiecare dată... bine că măcar devine distractiv, că altfel... Oricum eforturile mele pregătitoare au fost răsplătite când, pe drum spre Sala Palatului, am fost remarcată şi am primit complimente de la o băbuţă care a spus citez: "Sunteţi foarte frumosă, foarte frumoasă, îmi place... şi aveţi şi ţinută... foarte frumoasă..." Hm, şi nu eram decât într-o rochie lungă, largă şi cu volane, albă cu flori negre, perluţe albe de cultură la gât şi cercei hand made by me, cu aceleaşi perluţe şi pietre de onix. Dar hai să nu fac pe modesta că nu mă prinde. La dracu, aratăm foarte, foarte bine!

Aşadar, brusc înveselită, am uitat că iar am plecat târziu de acasă, timpul s-a dilatat în favoarea mea, şi am ajuns fix la timp, exact la ora la care ar fi trebuit să înceapă. Probabil că organizatorii ştiu ce neserioşi sunt românii şi la 8 fără 25 când tocmai intram noi, se auzea gongul şi oamenii se îndreptau rapid spre locuri.
Noi le-am găsit destul de repede... ocupate. A da, am uitat să vă spun că se intră "pe najpa" destul de mult, şi dacă găseşti loc, eşti norocos, dacă nu, stai in picioare pe margine, cum au stat în această seară peste 50 de oameni. Ca să nu mai zic cât de mulţi intră la pauză. Nu mă deranjează acest aspect, chiar mă bucur. Şi ce dacă unii au dat bani grei, iar alţii vin la noroc şi fentează? Bine că sunt interesaţi de astfel de manifestări culturale. Absolut excelent. Şi cu atât mai mult la acest Festival, ştim cât de greu s-au obţinut biletele şi ce repede s-au terminat... plus că la naiba, au fost în număr limitat.

Revenind. Seara a început cu Mozart, cu sclipitorul Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră, dirijat de Daniel Barenboim, de asemenea solist, compus din trei mişcări: allegro, andante şi iar allegro. Încă de la primele acorduri... chiar dacă nu ai mai audiat vreodată concertul nr. 22, îl recunoşti pe Mozart şi instant ţi se zbârleşte pielea pe tine. Mirific. Mozart live. Wow! Publicul e mut.
Interesant a fost că distinsul Daniel Barenboim, celebru pentru preferinţa sa pentru Mozart, şi-a pemis să se joace puţin cu pianul... iar ceea ce a rezultat cred că l-ar fi surprins plăcut pe însuşi Mozart. Am o bănuială că el l-ar fi "agresat" puţin mai tare... dar o astfel de interpretare originală şi deosebită nu poate constitui decât un privilegiu pentru urechile noastre.

Eh, Mozart ca Mozart... mai ştim, mai cunoaştem. Pentru partea a doua însă, ne-au pregătit ceva special probabil mai puţin cunoscut de public. Cu siguranţă necunoscut pentru mine. Liszt - Simfonie pentru Divina comedie de Dante, care de fapt este un vast poem simfonic în care temele ilustrează direct anumite versuri din poem. Citez din program: "Într-o primă fază, Liszt intenţiona să pună pe muzică în trei părţi Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, dar observaţia lui Richard Wagner că nici un pământean nu poate da o imagine convingătoare a Paradisului, l-a decis să încheie cu un Magnificat pentru cor de femei. Partea I imaginează un limbaj (îndrăzneţ pe atunci) capabil să evoce stihiile infernului printr-un Allegro frenetico dezordonat [...] Purgatoriul cu al său Andante tranquillo este o meditaţie gravă despre parcursul conştiinţei prin căinţă spre lumina divină. Progresii sonore în mişcare ascensională se revarsă într-un strălucitor Magnificat, imn de slavă solemn în spiritul cântării gregoriene. Simfonia e stinge în sonorităţi radioase."

Eu nu pot să spun mai mult decât că, prima parte te trezea din morţi şi te zorea s-o iei la goană. Nu se recomandă celor cu inima slabă sau mahmuri. Stăteam cu răsuflarea tăiată şi eram curioasă până unde va merge. Şi, o da!, a mers foarte departe... doar ca mai apoi să te liniştească pe Andante şi să te înalţe pe Corul de femei, plasat strategic sus, în spatele sălii, ascuns după draperii. Vocile păreau că vin de peste tot şi te învăluie... într-o îmbinare perfectă cu orchestra, ce îşi pregătea finalul "paradisiac".

Şi uite aşa, s-a încheiat încă o seara fantastică... din păcate aş adăuga... pentru că în acest moment aş da orice să mai ascult o dată Infernul.

- va urma -
 

duminică, 4 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - "Lohengrin" de Richard Wagner


   


Unde: Opera Naţională Bucureşti
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Spectacole de operă şi balet"
Când: sâmbătă, 3 septembrie, ora 19:00
Ce: premiera operei "Lohengrin" de Richard Wagner

Nu pot să fac un review adevărat, o dată pentru că nu mă pricep şi a doua... dacă vreţi review, găsiţi pe net. Nivelul meu de înţelegere a unei astfel de lucrări este limitat... şi nu îmi place să mă fac rotundă când nu sunt. Prefer să vă împărtăşesc ce am simţit eu... un profan.

De fiecare dată când casa Pitbu' & KdD programează un eveniment cultural... se lasă cu show. Se ştie. Ne-am obişnuit. Slavă domnului că nu ne programăm împreună cu alţii. De data asta era şi mai cu moţ situaţia, că nu mai fusesem la operă, şi cu siguranţă nu în acest cadru.
Cu ce mă îmbrac? Ce bijuterii îmi pun? Îmi iau pitonii cu toc sau pantofii bej? Cum imi ţin părul? Coc? Nu. Desfăcut? Ce curea merge la pantofii ăia? Cămaşa asta sau ailaltă? Cum îmi stă părul? Unde sunt pantofii? Unde sunt curelele? Auzi? Dar eu unde mi-am pus părul??? Nu mai sta o mie de ani în oglindă???? Pentru Dumnezeu, eşti gata secolul ăsta???? La dracu'... dacă mai ţipi la mine nu mai merg nicăieri! Unde e geanta?? Ai luat bani??? Spune-mi te rog, că nu ai uitat invitaţiile!!?!

Toate astea în intervalul 16,30-17,45... oră la care urma să plecăm de acasă, pentru că eu trăiam cu impresia că spectacolul începe la 19,30. Evident de abia la ora 18 am ieşit pe uşă... moment în care KdD mi-a menţionat fugitiv că... citez... "nu ajungem noi până la 19". În puii mei!!! Taxi rapid, trafic zero. Pfiu, am ajuns cu jumătate de oră înainte... pe care am folosit-o constructiv împăcând situţia şi promiţându-ne fierbinte că data viitoare vom fi mai organizaţi şi nu vom face dezastru în casă disperându-l pe Taku, ce probabil s-a bucurat că scapă de noi de acasă şi poate aduce nişte gagici.

La Operă. Maşini scumpe, lustruite. Şoferi personali. Bodyguarzi. Doamne bine îmbrăcate. Pantofi, poşete. Rochii de seară. Personalităţi. Mulţi străini. Şi noi...
Mai erau "specimenii" la tricou si blugi, care nu ştiu ce căutau acolo... probabil erau alternativi sau veniseră cu mamele sau bunicile. Fumau de zor. Atât.

Spectacolul... superb. Şi se pare că nu zic doar eu asta. O zic oameni al căror cuvânt cântăreşte mult mai mult. Impecabil. Perfect. Cea mai bună voce feminină, Ortrud, personajul negativ. Bine, de fapt toată reprezentaţia a fost extraordinară. S-a putut măsura şi la sfârşit la aplauze. Uralele au fost peste cele acordate personajului principal feminin pozitiv, Elsa.
Punerea în scenă... modernă dar simplă şi elegantă. Corul, fenomenal. De fapt am înţeles că în această lucrare, partea cea mai dificilă este bucata corului. Adevărul este că în anumite momente dramatice, duduiau scaunele de forţa vocilor... Lumini, culori, costume... superbe. 
Ce mai pot să spun... Din loja în care am stat... totul mi s-a părut perfect... şi lung. Al dracului de lung! Şi singura problemă a avut-o dorsalul meu, din cauza scaunelor de lojă, ce nu sunt foarte confortabile. Mă suceam de pe-o bucă pe alta... Dacă eram pe fotoliul meu flexibil de acasă, aş mai fi stat 4 ore acolo.

Un moment interesant a avut loc după Actul 2... chiar după o bucată importantă de cor. Directorul festivalului, Ioan Holender, a intrat pe scenă şi a ţinut un mic discurs despre importanţa acestei lucrări lirice... că nu s-a mai jucat de prin 1960 şi că a fost primul spectacol al nou înfiinţatei Opere Române, în 1921... că acum au făcut un efort imens şi au jucat-o în germană, cum este ea în original... apoi pe nepregătite aşa, l-a invitat în scenă pe maestrul de cor, Stelian Olariu, care împlineşte în acest an, 50 de ani de colaborare cu Opera Română.
Moşulică mai avea puţin şi plângea... se pare că nu era pregătit, nici măcar nu era îmbrăcat accordingly. Emoţionat teribil, nu ştia ce să zică, şi-a găsit greu cuvintele... a mulţumit modest tuturor şi s-a retras în urale şi aplauze... Absolut impresionant şi fără cuvinte.

Final fantastic. Aplauze la scenă deschisă. Ortrud (Petra Lang) ovaţionată îndelung, la fel şi Lohengrin (Johan Botha). Am aplaudat şi noi până ne-au durut palmele, apoi am plecat fericiţi aproape de miezul nopţii.

Aş mai fi vrut! Noroc că mai am invitaţii şi la alte evenimente, că altfel aş fi plâns trei zile. O astfel de seară îţi deschide apetitul şi nu te saturi. Nu trebuie să fii mare cunoscător, frumosul place oricui are ochi şi urechi să-l perceapă. Fiecare înţelege ceva, imposibil să nu!

Şi noi am înţeles multe. Printre altele, am concluzionat clar că femeile, dacă îşi bagă ele coada, strică tot. A mâncat-o undeva pe Elsa, a ros-o curiozitatea, să afle ea de unde vine Lohengrin. Eh, uite că a aflat. A aflat, a părăsit-o, apoi a murit. Frumos nu? Doar pentru că era ea domne, curioasă!
Bineînţeles că am dezbătut intens această problemă la o plimbare pe Splai, la lumini de noapte romantice, pe tocuri de 14.

V-aş zice să mergeţi şi voi să vedeţi Lohengrin în varianta asta. Dar mi-am amintit că nu mai aveţi cum. Nasol.

P.S. Sexul după o ieşire la Operă este fantastic.
  

joi, 1 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - calendar personal

   
Ca să nu vă mai plictisesc cu Sâc, sâc, sâc reloaded şi se întoarce... alcătuiesc calendarul cultural al lunii septembrie, ca să ştie toată lumea pe unde umblu eu şi cât de modestă sunt.

Aşadar, avem aşa:

Sâmbătă, 3 septembrie, ora 19 - Opera - premiera operei Lohengrin de Wagner (vezi Sâc, sâc, sâc 2) - invitaţie la lojă.

Miercuri, 14 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Staatskapelle Berlin - din program: Mozart (concertul nr.22) şi Liszt.
 
Vineri, 16 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Wiener Philharmoniker - din program: Mozart, Enescu, Dvorak

Luni, 19 septembrie, ora 17,00 - Ateneul Roman - Romanian Brass - ceva muzică modernă, în special pe bază de suflători

Luni, 19 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Israel Philharmonic Orchestra interpretând Ceaikovski dirijată de Zubin Mehta

Marţi, 20 septembrie, ora 19,30 - Sala Radio - concert Missa Johnouchi, muzică japoneză contemporană

Miercuri, 21 septembrie, ora 19,00 - Opera - Evgheni Oneghin de Ceaikovski - ah, tot la lojă, era să uit.

Joi, 22 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecilia, din program: Enescu, Rachmaninov, Rimsky-Korsakov.

Sâmbătă, 24 septembrie, ora 19,00 - Sala Radio - Gustavo Beytelmann & Friends

Duminică, 25 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestre National de France, din program: Enescu, Brahms, Debussy şiiiiiiii Ravel (da, aţi ghicit, Bolero). Acesta este şi ultimul spectacol al Festivalului, deci mă aştept la ceva special... Nu degeaba au pus încheierea pe Bolero.

Sper să se mai îmbogăţească lista... mai erau chestii interesante la Festival. Later edit: După cum se observă mai sus, s-a îmbogăţit deja cu încă 3 spectacole. Oh, Dumnezeule! I'm a classic music freak!

Deocamdată mă retrag, am de copt vinete şi ardei şi făcut zakuskă şi passata di pomodori, şi ....