marți, 22 februarie 2011

Iubitule... dormi?

  
Din categoria... Costică... dormi? 
Aseară:

(lumină stinsă, respiraţie profundă, tors de mâţe)
Eu: - Dormi?
El: - Mmmnu...
Ea: (pauză)
El: - Ce e?
Ea: - Ştii, vroiam să-ţi spun că toţi prietenii mei ţi-au urat La Mulţi Ani şi mi-au urat şi mie, să-mi trăiască bărbatul şi să mă bucur de el, să fim sănătoşi şi să ne iubim.
El: - Dar... să-l laşi să doarmă n-au zis?
Ea: - Urâtule!!!
 

vineri, 18 februarie 2011

Declaraţie de... [bip]


Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste între doi bărbaţi heterosexuali, pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată. De aici.

Later edit:
Având în vedere comentariul maliţios, am decis să modific articolul. Deci este declaraţie de ce vreţi voi mă!
  

duminică, 13 februarie 2011

Recomandări

 
Dacă nu aveţi ce face, sau aveţi ce, dar nu aveţi tragere de inimă să faceţi... încercaţi varianta mea. Delegaţi o persoană capabilă, cu mână forte, care să se ocupe îndeaproape de voi, să vă împingă de la spate, să vă ardă una pe cocoaşă... iar la nevoie să corecteze drastic tendinţele naturale, submersive de eschivare. Eu personal, nu am avut ce face şi, ştiindu-mă leneşă şi aproape deloc consecventă pe termen lung, am transferat responsabilitatea în cârca lui KDD, care, de câteva zile, are misiunea complicată de a se ţine de capul meu ca să învăţ italiană.
Io mă câcâi de mai bine de 4 ani în acest sens, de când o auzeam pe Simona studiind ca să plece la Milano... dar hotărârea fermă şi entuziastă am luat-o când l-am auzit prima dată pe KDD vorbind, anul trecut. De atunci nu am deschis nici o carte de gramatică!

Dar hai să nu-mi pun cenuşă în cap prea mult şi să nu-mi recunosc totuşi ceva merite. De când îl cunosc pe KDD, am fost de două ori la Roma şi am stat ceva pe acolo, timp în care am citit presa sportivă numai în italiană (în acest sens cunosc toate detaliile transferului lui Hernanes la Lazio), am studiat din scoarţă în scoarţă un ghid stufos despre Roma şi Vatican, ba chiar am reuşit sa port o conversaţie de 45 de minute cu un italian (de fapt eram obligată, că eram singură acasă în Trigoria, KDD era la cumpărături, iar eu trebuia să ţin de vorbă italianul... evident efortul meu a fost minimalizat şi anumite elemente maliţioase au comentat răutacios în legătură cu o presupusă febră musculară la mâini, pe care aş fi făcut-o "vorbind" italiană...)
Aceste progrese nu au dus însă la deschiderea unei cărţi de gramatică la întoarcerea în ţară. Nici cadoul "subtil" pe care l-am primit de la Simona, italianca mea, nu m-a făcut să abordez frontal gramatica... deşi ar fi fost indicat, întrucât acum posed Paolo Coelho - Il vincitore e solo... şi n-am trecut de prefaţă.

Dar, acum m-am hotărât! Gata, până aici! De câteva zile m-am pus cu burta pe carte. Citesc Il codice nascosto de Clotaire Rapaille, are 200 de pagini în format A5 şi deja am ajuns la pagina 24, na! Şi am înţeles tot, cu excepţia câtorva cuvinte pe care le-am dibuit rapid cu google translate. Am început să mă uit şi la filme italieneşti, unele cu subtitrare, altele fără... şi unde am probleme, sun un prieten sau întreb publicul.

Ultimul fin de gen văzut, a fost La tigre e la neve de Roberto Benigni, film absolut superb, ce depăşeşte în dramatism, romantism, artă şi interpretare muuuuulte comedii romantice americane. Pot spune cu mâna pe inimă că Jack din Titanic poate să mai moară de 3 ori şi să se ducă la fund, că nu mă impresionează atât cât m-a impresionat o declaraţie de dragoste din La tigre e la neve. Şi nici măcar nu era directă... EA era în comă, iar EL explica unui moşulic, pe care încerca să-l convingă să o salveze, că dacă ea moare, pentru el se poate închide acest spectacol al lumii, să împăturească cerul şi să-l pună în camion, pot să stingă lumina soarelui, pot să ia totul: carpetele, coloanele, casele, nisipurile, vîntul, broaştele, pepenii copţi, grindina, orele 7 din fiecare seară, mai, iunie, iulie, busuiocul, albinele, marea, dovleceii... Pe la busuioc, deja boceam... dacă un italian renunţă la busuioc pentru că iubita lui a murit, e clar... maxim posibil, mai mult nu se poate...

În italiana sună mult mai bine:

Se muore lei, per me tutta questa messa in scena del mondo che gira, possono anche smontare, portare via, schiodare tutto, arrotolare tutto il cielo e caricarlo su un camion col rimorchio, possiamo spengere questa luce bellissima del Sole che mi piace tanto... ma tanto... lo sai perché mi piace tanto? Perché mi piace lei illuminata dalla luce del sole, tanto... Si possono portar via tutto: questi tappeti, queste colonne, questo palazzo... la sabbia, il vento, le rane, i cocomeri maturi, la grandine, le 7 del pomeriggio, maggio, giugno, luglio, il basilico, le api, il mare, le zucchine... le zucchine...

Şi totuşi nu m-am apucat de gramatică...
  

vineri, 11 februarie 2011

O după amiază... cam pretenţioasă

  
Continuăm seria review-urilor gastronomice, pe care am început-o cu Gambino's în decembrie, şi atacăm de data aceasta un restaurant mexican, pe nume El Torito. Ideea ne-a venit după ce am văzut o ofertă cu reducere pe ideals.ro... 6 lei pentru Costillas Grandes şi sos BBQ. Mai luăm o garnitură şi o bere şi o punem de un prânz în oraş, zicem noi! Şi cum ieri aveam ceva timp în cursul zilei, ne-am prezentat la pomul lăudat, cu rezervare prealabilă.
Rezervarea oricum s-a dovedit a fi inutilă întrucât faimosul restaurant mexican, cotat ca cel mai bun din oraş, era absolut gol... De fapt de ce să exagerez, era pe acolo o pisică super frumoasă şi grasă care dormea tolanită lângă calorifer, întregind atmosfera de lenevie mexicană. Locaţia era "moştenită" de la fostul Louisenhof, inclusiv florile de plastic ordinar, dar să trecem cu vederea... Într-adevăr arăta bine per total, decorat frumos cu sombrero pe pereţi şi tot felul de sticle de tequila împrăştiate pe pervazuri... muzică latino americană... dom'le frumos, dar sec.

Problema majoră a apărut când am deschis meniul să ne luăm garnitura şi berea. Mi-a stat saliva în gât să văd că o amărâtă de porţie de cartofi prăjiţi costă 9 lei, iar o bere la 0,33 peste 10 lei. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt nici zgârcită  şi nici nu frecventez doar bombele unde berea e 4 lei... dar eu am o problemă de principiu. Prefer să dau bani pe o mâncare deosebită, cu porţii generoase şi reţetă indescifrabilă... şi aici dau exemplu pe Louisenhof, unde un fel principal costă 30 lei şi peste, dar nu îţi pare rău. Nu îmi place să fiu jecmănită la băuturi, să fiu nevoită să dau 10 lei pentru un supozitor de 0,33 de bere... pentru că nu aveau vin la pahar şi cea mai ieftină sticlă de vin era câteva sute de lei. Nu aşa selectezi clientela. Aşa scapi de ea.
Costiţele au fost bune în schimb... şi sosul... oarecum şi garnitura de fasole mexicană (era mai mult iahnie românească făcută cu fasole neagră), dar nu pot să spun că am fost impresionată şi cu siguranţă nu ne-au convins să mai trecem pe acolo.
Dacă nu o să am ce face cu banii, o să mă duc să-i dau la Chez Marie, care îşi permite să fie aşa scump, şi care are bunul simţ să-şi pună meniul cu tot cu preţuri pe site, să nu ai surprize când ajungi acolo. Şi au cartofii prăjiţi mai ieftini şi au şi vin la pahar din vinul casei. Ei, acuma nu vă închipuiţi că m-aş duce la Chez Marie să mănânc cartofi prăjiţi... dar preţul lor e un fel indicator al calităţii. Dacă ar fi să judecăm direct proporţional cu nivelul acestor două localuri, Chez Marie ar trebui să pună 50 lei preţul cartofilor.
Nu! N-am ce face, dar trebuie să spun că El Torito este doar un local cu prea multe pretenţii. Nu zic, mâncarea o fi bună, dar nu îşi justifică preţurile şi cu siguranţă "accesoriile" nu şi le justifică absolut deloc. Cam atât.
 

duminică, 6 februarie 2011

Navigăm, navigăm şi ne prostim

 
Cum mă dădeam eu pe net aşa, urmărind nişte bloguri culinare şi citind aiurea articole pe temă... am găsit o reclamă la Gustos şi sănătos. Zic, mă, de unde ştiu eu marca asta? Aaaaa, avea mama nişte foi d-alea cu reţete p-acasă... şi chiar şi eu am primit căteva, dar erau alţii, parcă Bucătarul tău de la editura Maxam. La aştia nu am cum să vă dau link, că sunt incognito, fantomatici aşa, probabil se feresc, cine ştie.
Şi cum stăteam eu aşa şi citeam (de curiozitate) ce aberaţii debitează aştia de la Gustos şi sănătos, mi-am adus aminte de propria experienţă avută cu ăilalţi, de la Maxam. Scurtă şi "fructuoasă".

Primesc eu acasă, în cutia poştală, broşura de reclamă, domne' că bucătărie internaţională, fişe complete cu reţete şi aport caloric, modele de prezentări, bla bla bla, ce să mai, marketing adevărat. Primul pachet de 40 de fişe cu reţete, 20 lei parcă, nu mai reţin exact, şi primeai cadou un set de bijuterii din tinichea. Zic, hai mă să văd ce e cu ăştia şi dau comandă. Cred că mai mult mă interesau gablonţurile alea, că eu sunt moartă după orice zdrăngăne, atârnă şi nu sunt preţioase. Ei, trec 2 săptămâni, primesc alea... ce sa zic, drăguţele bijuteriile, interesante unele reţete... marketingul continuă. Comandaţi acum pachetul numărul 2, cu numai 14,99 şi primiţi cadou şi biblioraftul Bucătarul meu, şi cartele despărţitoare pentru capitole. Wow, zic, ce bine arată ăsta, hai că îl comand.
Peste alte două săptămâni, primesc şi biblioraftul şi... numai 14 reţete plus o altă ofertă de marketing, de data asta stabilă. Urma să plătesc 14,99 la fiecare 2 săptămâni, pentru un pachet de 14 reţete. Adică 1 leu pe reţetă. Cam mult zic eu, mai ales că de data asta mi-au livrat reţete cu salata de vinete, mămăligă şi salată de varză cu roşii. Eram cam în dubii... nici nu ziceau câte reţete sunt în total, pe ce perioadă de timp primeam fişele... aşa că am început să caut detalii, să mă lamuresc (v-am spus vreodată că îmi plac la nebunie puzzle-urile?).
Norocul meu a fost că reţetele erau numerotate şi am văzut ca nu le primeam în ordinea firească. Aveam 3 supe din capitolul 5, numerotate cu 35, 78 si 109 de exemplu. Aşa m-am prins că fiecare capitol urma să aibă cel puţin 109 reţete (deşi cred că erau mai multe, probabil o sumă rotundă)... fiind 14 capitole... deci aproximativ 1500  reţete (zic eu aşa rotund). Fiecare reţetă costa 1 leu, deci logic biblioraftul completat, ar fi costat la final 1500 lei noi, sau 15 milioane lei vechi!!!!!!!! Iar ca timp aş fi dat 30 lei pe lună timp de aproape 5 ani. Zic whaaaaat???? Vorba aia, băi, eşti prost?

Nu vă pot explica cu ce înfrigurare am căutat numărul lor de telefon să anulez pachetele. Evident pe net nu găseşti nimic de ei, nici site, nici date de contact, cu greu am găsit pe un forum, un număr de telefon fix de la nişte doamne care avuseseră aceeaşi problemă.
Sun acolo, îmi răspunde o domnişorică afectată şi foarte dezamăgită de faptul că vroiam să cancelez comenzile. I-am zis că trebuie să fiu proastă, bătută în cap, cretină şi retardată să dau 15 milioane pe nişte cartoane cu pretenţii de carte de bucate... când Radu Anton Roman costa până într-un milion, Jamie Oliver, 700 de mii, sau orice altă carte net superioară calitativ, informativ şi profesional, ce mai mult de maaaaxim 2 milioane nu ar costa. La care tuta îmi spune: "Da, doamnă, dar prezentarea grafică este deosebită, sunt şi poze cu preparatele". Hahahahahaha, mai mai să mă prăvălesc de pe canapea. Îmi venea să-i zic io, mă piş pe prezentarea voastră grafică, fix pe asta o să dau eu 15 milioane!!!

Cam acelaşi lucru e şi cu Gustos şi sănătos, mama a oprit şi ea pachetele după vreo 2 luni, s-a lămurit repede de schemă. Aşa că, hai să nu ne prostim. Vreţi să învăţaţi să gătiţi, luaţi Sanda Marin, apoi luaţi BIBLIA, cum îi zic eu, cartea maestrului Radu Anton Roman... şi dacă sunteţi chiar şmecheri, treceţi pe Jamie Oliver, citiţi-l pe Radu Popovici, sau ce mai găsiţi voi transmis mai departe de adevăraţi profesionişti, nu de o editură fantomă, ce vrea să se îmbogăţească pe prostia noastră.

Eu îl iubesc pe:

vineri, 4 februarie 2011

Cum iţi dai seama că eşti român... prost?

 
Văz io pe feisbuc şăruit la cineva, un text. Era cu hahahaha, cu d-astea... zic să intru şi eu să mă amuz. Pe dracu' că mai mult m-am enervat. Nu dau copy paste, că e mult şi nu vreau să vă indispun. Am pus link, dacă aveţi chef de masochisme.
E vorba domne' despre "caracteristicile poporului român" şi cum îţi dai seama clar că faci parte din el. Mă rog, eu sunt sigură că fac parte din poporul român, că mă cheamă cu "escu", m-am născut p-aci şi am buletin cu tricolor. Cu toate acestea, nu mă dă patriotismul afară din casă. Sunt de părere că avem o ţară frumoasă, dar vorba "poetului", păcat că e locuită. Sunt multe motive pentru care nu mai suport ţara asta şi aş pleca cu prima ocazie... dar motivele astea ţin de situaţia economică, de posibilităţi, de nivelul de (sub)dezvoltare, nu de tradiţii, artă şi forme culturale în general. Dar să mă explic.

Nenea ăsta care a scris textul respectiv, ne sugerează faptul că putem să ne dăm seama dacă facem parte din poporul "de căcat" român, bifând nişte afirmaţii cu rol de judecăţi de valoare. Printre ele găsim aşa:

• incerci sa reciclezi ambalajele de la flori, hirtia de la cadouri si, bineinteles, folia de aluminiu;
Îmi dau seama la prima vedere, că dobitocul a vrut să zică "refoloseşti" pentru că a recicla deşeuri este chiar indicat. Mă rog, deci înţelegem de aici că numai poporul român refoloseşte ambalajele mai sus menţionate şi că este de foarte prost gust, cel mai bine este să le aruncăm, pe toate. Şi dacă avem nevoie de nişte celofan să ermetizăm un borcan, sau de nişte hârtie colorată frumos să decorăm un ghiveci urât, mergem să cumpărăm, ce puii mei, doar suntem în era consumerismului.

• ai perdele de dantela;
• ai fata de masa din macrame;
• ai covoare care acopera fiecare centimetru din casa ta;
Cele trei elemente de mai sus făceau ravagii în materie de decoraţiuni interioare prin anii 70-80. Demodat nu înseamnă de prost gust. Bine că suntem noi mai deştepţi, cu parchetul nostru laminat de 100 de mii metrul de la Praktiker, de care probabil se va râde peste 10 ani... sau cu perdelele de plastic sau vâscoză. Deosebite!

• mama ta recicleaza paharele de plastic, farfuriile din carton si pungile de la sandvisuri spalindu-le;
• ai fata de masa din vinyl pe masa din bucatarie;
• folosesti sacosele primite la cumparaturi pe post de pungi de gunoi;
Pentru o minte îngustă al cărui unic scop pe Pământ este să mănânce şi să cace, este greu, foarte greu de înţeles conceptul de civilizaţie. Dobitocu' nu ştie că nivelul de civilizaţie al unui popor este dat de cantitatea şi calitatea deşeurilor pe care le produce. Da, noi suntem proşti rău, recunosc, nu avem sisteme ecologice eficiente de a recicla deşeurile, nu suntem o ţară occidentală bogată şi dezvoltată, şi poate refolosim din sărăcie, dar în sărăcia şi prostia noastră nu ne dăm seama ce lucru extraordinar facem, pentru pământul pe care trăim şi pentru noi. Pentru dobitocul ăsta, a refolosi pentru colectarea gunoiului punga de la Kaufland, în care mi-am cărat cumpărăturile, pungă pe care oricum am dat bani, în loc să dau alţi bani pe alte pungi cică speciale, domne'... este de prost gust! Din cauza proştilor ăstora, o să murim noi îngropaţi în munţi de pungi şi pet-uri.
Şi da, o să refolosesc şi paharele de plastic, pentru că în ele pun răsaduri de plante, şi o să-mi pun cu mândrie faţă de masă în bucătărie din "vinyl" (muşama, ţărane!) pentru că prefer să mănânc mereu pe o faţă de masă curată, şi nu pe una de pânză, murdărită şi pătată de la o masă la alta.

• raftul tau din bucatarie este plin de borcane de gem, varietati de recipiente de plastic si sticla;
P-asta n-am înţeles-o! Mă-sa o fi fost o gospodină d-aia ca la carte, lucru de apreciat în orice cultură, l-o fi deranjat asta, iar acum s-a însurat cu o corporatistă mironosiţă ca în cartea lui Daniel Mafteiu, vorbeşte romengleză şi mănâncă numai în oraş, specialităţi internaţionale. Evident, fasolea, mămăliguţa cu brânză, mujdeiul cu usturoi şi sarmalele sunt sub demnitatea lui. Se pare că şi gemurile şi dulceţurile sunt tot sub demnitatea lui.

• nu cunosti mai mult de jumatate din invitatii de la nunta ta;
Înseamnă că nu a văzut nici o nuntă americană.
• asculti toata ziua muzica dar nu ai nici macar un CD original cumparat din magazin.
Şi folosesc şi Windows 7, şi nu i-am dat nici un ban lui Bill Gates pentru asta. Pentru că dacă am da bani pe toate programele pe care le folosim şi pe muzica pe care o ascultăm, am muri de foame sau ne-ar mai trebui încă 3 salarii. Nu e vina noastră că trăim într-o ţară saracă. Şi dacă cineva se bate în piept că nu a făcut piraterie în viaţa lui, trăind în România, mănâncă căcat!

• cind vin straini la tine in vizita te distrezi dindu-le cea mai tare tuica din casa… si cind reusesc sa bea un pahar le mai torni…
Pentru că şi tu dacă te duci în vizită la prietenii din China, or să te servească la masă cu cele mai alese bunătăţuri, după care or să-ţi spună că ai mâncat şarpe sau crocobrontozaur de apă. Pentru că şi prietenii tăi italieni, or să te îmbie cu caracatiţă în sos propriu sau melci fierţi, şi or să se distreze teribil când îţi vomiţi maţele. Pentru că e distractiv.

Pe restul nu le mai comentez, că nu are rost. Înţeleg să nu suporţi cretinii care îşi cumpără iPhoane şi apoi dau beep că nu au credit pe cartelă, dar slavă domnului aştia nu sunt reprezentativi pentru populaţia românească. Dar nu înţeleg să-ţi baţi joc de un bagaj cultural şi de nişte tradiţii, ce au probabil rădăcini înainte de vremurile în care a descoperit Columb America. Măcar fă-o cu umor, fă-o cu ironii fine, nu cu băşini inutile în cap.

Uite vezi? Asta înseamnă să fii român... român prost!

joi, 3 februarie 2011

Băşinile româneşti

 
Nu mă întind prea mult în articolul ăsta. E scurt şi la obiect.

Duminică, încercat-am să-l impresionăm pe Iaţcu cu diverse şi fiţoase bucate italieneşti, alde tortellini în sosuri cremoase şi sexoase cu papilele gustative... răsucite din încheietura maestrului nostru bucătar, KDD. Pfff, pierdere de timp domne'.
A doua zi, l-am avut din nou la masă pe monsieur Iaţcu, pentru că de data asta gătisem... fasole cu cârnaţi!!! Nu a fost nici o problemă să plece de la muncă în cursul săptămânii, ca să-mi facă o vizită de interes. S-a declarat mult mai satisfăcut, impresionat până la lacrimi şi balonat de abia a doua zi.

Io, ca bucătăreasă cu impresii, mă declar confuză...

Carevasăzică... lui Iaţcu îi plac mai mult băşinile româneşti decât aerele italieneşti.

marți, 1 februarie 2011

Follow-up interviu

 
Dragii mei, fuse Varu' Iaţcu la interviu duminică. Mare sărbătoare mare, aşteptată cu sufletul la gură... evident s-a lăsat aşteptat, ceea ce nu prea a picat bine la intervievatori. Ne era teamă că l-a lovit metroul foarte uşor şi nu mai vine, mai ales că se turmentase bine cu o seară în urmă (a se citi comentariile de la articolul anterior). Oricum, a apărut până la urmă, însoţit de două sticle de Pierre La Grange de pe valea Loirei şi cu explicaţia timidă că a adormit în tren şi a uitat să coboare în Italia să ia vin, şi când s-a văzut deja în Franţa, n-a avut ce să facă şi a adus ceva de pe acolo. Mă rog, am trecut cu vederea acest aspect, până la urmă vin să fie!

În altă ordine de idei, nici noi nu ne-am ţinut de partea noastră de program. Am anulat cu neobrăzare spaghetti carbonara, pe motiv că Iaţcu mai mâncase aşa ceva la noi, şi am introdus în meniu tortellini cu sos de branză topită şi smântână, ca fel de bază, precedate strategic de câteva bruschette şi încheiate apoteotic cu Tortul mandarin. Ca notă finală clasică şi elegantă, am băgat vârtos o pipă aromată. Evident pe Iaţcu l-a durut în părţile moi, a uitat de ce a venit, a râgâit ca porcu' şi ne-a arătat cea mai mare lipsă de respect posibilă, a mâncat tot din farfurie, a lins şi urmele de pe ele şi s-a mai şi mângăiat pe burtă semnificativ.

Păi bine bă, aşa te prezinţi tu acasă la şansa vieţii tale? Mda, ştii ceva? Te sunăm noi...

În altă ordine de idei, ştiţi ce mişto e viaţa de divorţată? Posibilităţile sunt endless, liniştea interioară e mare, constrângerile tind la zero... aaa, şi e mult sex, ca s-o răstălmăcesc pe Zsa Zsa Gabor, care se plângea acu' ceva ani, că ea nu ştie nimic de sex deoarece a fost mai tot timpul măritată. Tot ea spunea că se pricepe bine de tot la housekeeping... she gets divorced and she keeps the house. Mi se pare normal, dacă s-a măritat numai cu d-ăia cu case... al meu n-avea nici haine normale pă el, ce să-i mai iau? Pielea? Pielea cui?