vineri, 28 ianuarie 2011

Interviu

 
Bună ziua Domnule Văru' Iaţcu,

În urma aplicaţiei dumneavoastră pentru postul liber oferit spre concurs, vă anunţăm că CV-ul dumneavoastră a fost selectat în vederea demarării unui proces mai amplu de recrutare şi testare. Acest proces va începe cu un interviu preliminar, ce va avea loc duminică 30 ianuarie, orele prânzului sau după-amiezii (în funcţie şi de disponibilitatea dumneavoastră) şi va consta într-o masă de tip late supper or early dinner, în cadru intim.
În materie de excitat papilele gustative (şi nu numai) ne-am gândit la un fel de bază constând în spaghetti carbonara, reţeta originală, alături de un vin roşu lejer de origine italiană, pe care aveţi obligaţiunea să-l aduceţi dumneavoastră. La desert vom avea un tort surpriză. Vă rugăm doar să ne informaţi în timp util, pe e-mail, dacă sunteţi alergic cumva la ciocolată.

Interviul va fi susţinut de Domnişoara Pitbulitza şi Domnul KDD, responsabilul nostru cu recrutarea şi selecţia naturală a candidaţilor. Având în vedere cadrul deosebit în care aţi fost invitat, vă rugăm să afişaţi şi să susţineţi o conduită comportamentală respectuoasă, să vă prezentaţi într-o ţinută vestimentară corespunzătoare, cu papion şi soşete spălate şi călcate în prealabil. De asemenea, luaţi notă de faptul că veţi fi chestionat în legăturile cu planurile dumneavoastră pe următorii 5 ani, despre atuurile pe care le posedaţi în vederea ocupării acestei poziţii importante, despre rezistenţa generală la alcool şi capacitatea de a da randament sub acţiunea stressului.

În speranţa că am venit în întâmpinarea dorinţelor dumneavoastră, vă aşteptăm duminică, cu voioasă şi nerăbdătoare anticipaţiune. Vă urăm mult succes,

Departamentul de Resurse de Toate Felurile
Pitbulitza Company
 

joi, 27 ianuarie 2011

Am divorţat

 
Gata, este oficial. Azi am avut prima şi unica înfăţişare la divorţul de comun acord. Din fericire s-au prezentat ambele părţi, recte eu şi Adi Mortu', s-a acceptat dosarul şi s-a luat în pronunţare. În concluzie, de azi sunt liberă ca pasărea cerului... aştept propuneri!!!

Puteţi aplica mai jos în comentarii sau puteţi trimite CV-urile pe adresa mea de gmail. Se iau în considerare numai aplicaţiile cu poze detaliate, portret faţă, profil, corp faţă şi spate, cu menţiuni clare despre venituri, proprietăţi mobile şi imobile, dimensiuni în centimetri, experienţă în domeniu, hobby-uri, caracterizare scurtă a mamei şi a naturii relaţiei cu aceasta.

De asemenea propunerile trebuiesc însoţite de o scrisoare de intenţie constând în minim 20 carate, princess cut, claritate cat mai mare, de preferat VVS1. Încurajez creativitatea, dar să NU fie white sau pink.

V-am pupat, am plecat să sărbătoresc. A voastră, Pitbu'



miercuri, 26 ianuarie 2011

Viva la Revolucion!

 
Anul ăsta fac 30 de ani. Mă rog, nu i-am făcut încă, mai am vreo 4 luni, dar… am auzit că trebuie să mă pregătesc din timp… să-mi fac bilanţuri, liste, realizări, eşecuri, planuri de viitor, inutilităţi din-astea!
Culmea, eu care sunt adepta organizării stricte în bucătărie sau în trusa cu scule… în viaţa mea nu prea sunt dornică de aranjamente statice, scheme, planuri şi alte ordonări… şi nici nu înţeleg raţiunea, logica, necesitatea de a fi aşa. Pe unii oameni sunt convinsă că îi ajută… propria mea experienţă de viaţă însă, mi-a demonstrat: cu cât încerc mai tare să intru în acest tipar, cu atâta declanşez mai mult haos.

Pe vremuri obişnuiam să-mi fac liste cu „to do”-uri la început de an. Mamă ce mă distram făcând agende şi agenduţe cu ce îmi doream în anul ala, de la chestii de cumpărat, până la locuri unde vroiam să ajung sau cărti pe care vroiam să le citesc.  Dar şi mai tare mă distram la sfârşit de an, când revedeam listele, cu pixul în mână! Dacă realizasem 2-3... era muuult! Restul deja mi se păreau banalităţi, prostii, inutilităţi şi nici nu le mai treceam pe lista anului urmator. După ce am făcut chestia asta de 3 ori, cu acelaşi rezultat, m-am potolit şi am lăsat viaţa să mă suprindă, uneori pozitiv, alteori negativ... dar ce să-i faci, este un risc asumat.

Unii „psihologi” ar afirma că am probleme în a-mi seta un ţel pe care să-l urmez în viaţă, un obiectiv de urmărit, pentru care să lupt şi bla bla bla... (evident, plecând de la premisa că în Romania există psihologi, eu tot formare de psiholog am, cu foşti colegi care actualmente practică... dar eu sincer nu m-aş duce la nici unul dintre ei).  Şi eu aş veni şi aş întreba, la ce bun este un obiectiv, din moment ce pe măsură ce un om evoluează, se „maturizează”, şi-l poate schimba? Când eram mică, îmi doream să fiu cântăreaţă, mai târziu, mi-am dat seama că ar fi cam greu, eu neavând o voce deosebită... cine a făcut duş cu mine, ştie! Apoi am vrut să fiu pe rând doctoriţă, pompier, poliţistă, agent secret, motociclistă sau psihoterapeut. Doctoriţă nu am cum să fiu, că mi-e silă de diverse chestii, pompier nu prea am cum, că sunt femeie, la poliţistă am renunţat repede că nu aveam chef să facă lumea mişto de mine, agent secret nici atât... prea multă bătaie de cap, când de fapt în final ar fi trebuit doar să mă fut cu diverşi pentru diverse... Motociclistă... eee, asta m-a ţinut mai mult, am şi carnet... dacă totusi aş putea să fiu atentă măcar când traversez strada ca pieton, probabil că aş putea să conduc fără să omor dracului pe cineva. De psihoterapeut nu mai zic nimic, la cât sunt de defectă, numai asta îmi mai lipsea, şi-aşa am un profund dispreţ pentru mulţi oameni din jurul meu, care se cred mari psihoterapeuţi, dar nu sunt în stare să-şi analizeze obiectiv propria curte, să-şi astupe găurile şi de abia apoi să se apuce să-i trateze pe alţii.

Aşa că io declar că nu vreau să mă mai fac nimic. Am scăpat de presiune, aşteptări, fac numai ce îmi place la momentul X, cu cine îmi place mie. Evident, teorema este valabilă şi pentru viaţa amoroasă, că tot vorbeam despre asta cu italianca mea de la Milano. A fost o vreme când vroiam şi io ca toată lumea, un soţ, o familie, un cămin, un copil şi o viaţă liniştită. Până mi-am dat seama că io nu sunt toată lumea, şi că de fapt io nu vreau chestiile alea, dovadă că am şi ieşit rapid din simulacrul de căsnicie încropită acu  2 ani şi ceva. A nu se înţelege greşit, nu vreau să fiu singură... dar nici nu vreau să trăiesc oribila rutină a căsniciei, blazarea şi plafonarea, apoi dezamăgirile, visele pierdute, plictiseala... apoi acceptarea unei situaţii comode, închistarea şi în final... inerţia...
Nu vreau să fiu nevoită să fac nici un compromis. Vreau să pot să-mi fac alegerile liber, fără constrângeri. Nu vreau să fiu nevoită să accept un cacat de relaţie cu vre-un dobitoc , a cărui principală plăcere este să fută sportiv două muieri pe săptămână, doar pentru că am un copil cu el... sau pentru că „il iubesc, nu pot să trăiesc fara el, îl accept aşa cum e, tot la mine se întoarce”. Ăăăăăă, nu! Şi ăsta e doar un simplu exemplu, situaţii sunt multe. Şi eu cu siguranţă nu o să le testez prea mult. Nu mai este conform cu standardul ISO nuştiucare, ori îl reomologăm, ori îl schimbăm. Ce atâta bătaie de cap?

 

marți, 18 ianuarie 2011

Mi-e dor de Roma

 
Mi-e atât de dor de Roma încât îmi vine să plâng. De fapt... am trecut de mult peste "...îmi vine..."

Pentru cele mai frumoase săptămâni din viaţa mea:


marți, 11 ianuarie 2011

Făt Frumos Foc şi Bruneta Cosânzeană - ep.1

 
(telefon sunând)

Ea: Alo, da, ce faci iubitule?
El: Bine, uite plec de la kendo acum... tu?
Ea: Super, deci mai ai puţin până ajungi acasă, că nu mai pot fără Bixtonimul ăla, mor aici, de 4 ore nu mai pot să respir!
El: Da, draga mea, stai liniştită, îţi caut o farmacie non-stop şi îţi aduc ce Bixtonim vrei tu.
Ea: Offff, ce bine, de abia te aştept, te ador, te iubesc, vino cu Bixtonimul ca nu mai pot, tu eşti salvarea mea, cel care îmi taie respiraţia, dar mi-o şi redă! Salvatorul meu, vino, ajută-mă, salvează-mă din ghearele necruţatoare ale răcelii, vino tu şi desfundă-mi nasul, preaputernicule, vino cu Bixtonim şi fă-mă să respir din nou!
El: Aaa, deci acum la femei nu mai funcţionează florile? Dacă vin cu o floare acum, ce zici? Mă mai adori?
Ea: Şi cum vrei să mă desfund cu flori? Îmi îndes tija pe fiecare nară? Lasă florile, adu' Bixtonimul, Cred că nu m-ai înţeles. Acum nu trebuie să mă impresionezi, trebuie să mă salvezi!!!!
El:... (pauză)
Ea:... ahhh mor!!!
El:... mmm, şi eu ar trebui acum să apar pe un cal alb cu armură strălucitoare, fluturând sabia în mâna stângă şi Bixtonimul în dreapta?
Ea: DA!
El:... (pauză) Iar ai încercat cât am fost eu plecat, să te desfunzi cu slană, ceapă şi ţuică???

duminică, 9 ianuarie 2011

De ce românul nu are noroc

 
Probabil ştiţi dintr-o postare anterioară, că mulţumită viitorului meu fost soţ, proprietarul actual mă dă afară din chirie, luna asta (speră el). Aşa că m-am apucat evident să-mi caut un apartament de 2 camere, care să arate cât de cât decent, obligatoriu nemobilat, la 200 euro maxim. Când zic nemobilat, zic fără nimic, adică absolut nimic. Nici chiuvetă la bucătărie nu vreau, că o am deja. Mă rog, să nu deviez.
Întâmplător, îmi zice mama că la ea pe scară (zona Lacul Tei) un etaj mai sus, inchiriază unii 3 camere. Mă codesc eu la început, dar îmi zice că nu au îmbunătăţiri şi că nu cer mult pe apartament, să mergem să-l vedem măcar şi poate negociem. În capul meu, evident că nu aveam ce să fac cu 3 camere, dar dacă arată mai naşpa şi ni-l lasă la 200... de ce nu? E lângă mama... e zona foarte bună... zic hai să mergem.
Azi ne-am dus pe acolo într-o vizită scurtă. Foarte scurtă. Oamenii vroiau 250 euro, că domne' asta e preţul pieţei, nu vroiau să lase sub nici o formă, deşi le-am propus contractul să fie pe o sumă foarte mică (evident şi impozitul să fie mic). Oooook, zic, hai să vedem pe ce cer aştia 250 euro...

La intrare ne întâmpină o uşă veche de lemn, din care intram într-un hol pătrat, cu ciment pe jos. Un perete inundat de vecinul de deasupra, scorojit şi curaţat. În sufragerie linoleu vechi, tâmplărie de lemn pusă de constructorii blocului în '75. În bucătărie gresie de cel puţin 20 de ani, faianţă la fel, doar pe jumătate de perete. Evident restul nezugrăvit. Bine că măcar în bucătărie era alb, în restul camerelor şi pe hol, era o culoare incertă, undeva între maroniu/cărămiziu. În dormitoare, evident acelaşi linoleu de pe vremea lu' mamaie, pe hol, o zonă de depozitare cu nişte uşi antice de lemn, ce acopereau nişte pereţi scorojiţi şi cam umezi. În baie, era un pic mai umană problema, gresie şi faianţă din acelaşi lot probabil de-o seamă cu Revoluţia.
Din loc în loc linoelul era cârpit cu alte bucăţi de linoleu, mai ales la pragurile de intrare. Aaa, să nu uit de uşile de interior, vechi de 35 de ani, de când e făcut blocul, acoperite grosolan cu mai multe straturi de vopsea albă îngălbenită. Cred că deja am menţionat că nu era nici urmă de termopan, iar cele două balcoane aferente, evident nu erau închise şi serveau ca depozitare pentru nişte mobilă veche, pe care bunică-mea ar fi aruncat-o de mult.

Eeh, pe asta cereau oamenii 250 euro. Ce nu înţeleg ei, din cauza încăpăţânării aferente vârstei, este că dacă mai ţin neînchiriat apartamentul câteva luni, pentru că ţin la preţ, deja merg în pierdere. Ultimii chiriaşi au plecat în urmă cu 4 luni, deci deja sunt 1000 euro (la preţul lor). Şi sunt convinsă că nu îl vor închiria în condiţiile astea încă 3 luni de acum în colo. Ceea ce înseamnă încă 750 euro. În schimb dacă ni l-ar închiria nouă pe 200, într-un an ar pierde doar 700 euro că au lăsat la preţ. 

Şi uite d-asta românul n-are noroc, şi are reputaţia pe care o are. Pentru că el încearcă să fure în orice condiţie. Pentru că el are pretenţii, dar nu oferă nimic în schimb, pentru că vrea "preţul pieţei", dar nici de-al dracu' n-ar da o lavabilă şi ar pune un parchet d-ăla cel mai ieftin de 6 lei mp. În condiţiile astea, mă cac în casa voastră de pe Lacul Tei cu linoleu şi ciment, mai bine mă duc în Trapezului, la 2 camere renovate, cu termopan şi tot ce vreau eu, şi dau tot 250 euro. Măcar ştiu o treabă.