marți, 20 decembrie 2011

Ofertă specială

  
Înotam azi pe internet, de plictiseală... încercând de fapt să determin ce i-aş lua de Moş Crăciun lui KdD, cu condiţia să am mulţi bani. Îmi făcusem deja o listă considerabil de mare, pe care i-aş fi arătat-o lângă brad, în seara de 24, când... ce îmi văd ochii? Doar o privire a fost necesară... doar un click şi am descoperit cadoul perfect, cum de nu mă gândisem la asta din prima? Este vorba de această ofertă.

Dacă vă e lene să mergeţi pe pagină, vă spun eu pe scurt. Este vorba de o şedinţă de masaj erotic ce cuprinde: masaj de relaxare, body masaj şi masaj erotic cu Happy End plus un duş asistat! A nu se confunda cu meniul cu happy end de la McDonalds.
Revenind. Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar care bărbat ce se respectă, nu ar aprecia un astfel de cadou? Plus că, oferta este excepţională!!! Unde, pe lumea asta, mai găsesti hand job şi duş cu frecare, la preţul de 70 lei?
Totuşi nu preţul accesibil şi nici imaginea lui KdD uns cu smacuri mirositoare nu m-au făcut să consider că am dat lovitura... ci textul de prezentare al salonului. Citez:

"O sa va surprindem placut cu un nou ingredient si anume: camerele noastre in forma de cerc. Avem o camera imbracata intr-un alb pur care prezinta un candelabru urias in mijloc asemenea unui fulg de nea. De ce am ales alb? Albul reprezinta absenta culorii, claritatea si ne adresam barbatilor care se conformeaza neconditionat regulilor si principiilor, barbatilor iubitori de actiune libera. Tododata, am creat si contrariul camerei albe, culoarea fiind negru. De ce negru? Negrul, pentru noi rezulta din combinarea tuturor culorilor, reprezentand totul sau nimic si ne adresam categoriei de barbati misteriosi, secretosi, cei adepti ai necunoscutului."

Deşi respectul meu faţă de domnişoarele maseuze ce activează la salonul respectiv este enorm, nu pot decât să banuiesc că proprietarul sau proprietara textului de o mare valoare literară de mai sus, are în backgroundul educaţional tot o şcoală de curvăsăreală ieftină, ce probabil a înlocuit şcoală primară de 8 clase. Altfel nu îmi explic cum de albul a ajuns absenţa culorii, iar negrul, rezultanta combinării lor.

Rog patronii de la Hot Angels Private Dolls să mă contacteze pentru un premiu special, o carte de fizică clasa a V-a. Iar în ceea ce-l priveşte pe KdD, îmi pare rău, s-a lins pe bot, îmi retrag cadoul, nu vreau să-l trimit acolo. Mi-e că se întoarce şi nu mai ţine minte nimic din cei 18 ani de şcoală. Brrrr!
 

joi, 8 decembrie 2011

Vrabia, mihai viteazu'

 
În ciuda faptului că proprietarul de drept al problemei ce urmează a fi prezentată, nu a binevoit să se anunţe pe blogul personal, eu nu mă voi lăsa abătută de la calea cea dreaptă şi vă voi dezvălui că domnul Varu' Iaţcu s-a îmbolnăvit iar. Bineînţeles că acest lucru vine ca un şoc pentru noi toţi. Cum poate un om cu o viaţă atât de sănătoasă şi exemplară din toate punctele de vedere, să se îmbolnăvească de o boală aşa grea cum este pancreatita???
 Aşa cum uneori, în mod nedrept, nefumătorii se îmbolnavesc de cancer... aşa şi Iaţcu al nostru, mâncând în aceeaşi zi ciorbă de burtă, salata de vinete, iahnie de fasole cu ciolan afumat stropită din belşug cu două sticle de vin roşu, a reuşit surprinzător să facă a treia criză pancreatică!!!!! De ce doamne, pedepseşti nevinovaţii, de ce laşi să se întâmple aşa grozăvii? Încă o dovadă că nu exişti!

În acest context auster, de abstinenţă totală de la alcool, tutun şi orice fel gastronomic mâncabil, pe fondul supelor de pui fără pui şi fără sare, sunt contactată brutal pe messenger şi asaltată cu următoarele informaţii:

" Iaţcu: v-am visat
Iaţcu: cică se făcea că eraţi la mine acasă
Iaţcu: şi fabricasem o varză cu ciolan de porc afumat
Iaţcu: dupe care
Iaţcu: am dat cu spray pe pereţi
Iaţcu: şi am beut ţuică
Eu: e clar, tata Freud ar fi mândru
Iaţcu: şi ne-am uitat la filme
Iaţcu: da, dar eram la Dorohoi
Iaţcu: după care am făcut cartofi copţi direct pe jarul din soba de teracotă
Iaţcu: şi fumam ca turcii
Iaţcu: inclusiv KdD al tau
Eu: da????? ce fuma?
Iaţcu: care se şi imbatase groaznic
Iaţcu: de altfel şi noi eram varză
Iaţcu: camel fara filtru
Eu: aşa şi??? şi??? zi!!!
Iaţcu: şi.. o venit nevasta de la munca
Eu: nevastă-ta la Dorohoi?????? oh my god!!! ce coşmar!!!
Iaţcu: nu ştia că dorm
Iaţcu: şi o intrat ca o vijelie
Eu: ah, am înţeles... şi?
Iaţcu: şi... m-am trezit :((
Eu: atât???
Iaţcu: da
Eu: nici o orgie, nimic?
Iaţcu: nimica
Eu: :((((((( "

Deeeci, cu acest text, oficial, m-am întors!!!!

Ce credeaţi, javrelor?
 

miercuri, 19 octombrie 2011

Am o prietenă care...


... a primit o comandă de prăjituri de la o tipă. Să-i zicem tipa D. Prietena mea (să-i zicem tipa A) a făcut oferta de prăjituri asortate, a calculat ingredientele, manopera şi tot ce mai era necesar. Tipa D a acceptat imediat şi a fost mulţumită. Era cică ziua ei şi vroia să ducă la serviciu ceva platouri.

Prietena mea tipa A s-a apucat de treaba, a făcut lista de cumpărături, s-a dus la supermarket, şi-a luat liber o zi de la serviciu, ca să aibă timp să le dea gata pe toate. A muncit până târziu în noapte, iar a doua zi la 6 era în picioare ca să o aştepte pe tipa D să vină să le ridice. A acceptat inclusiv ca plata să nu fie pe loc, ci peste 2-3 zile când respectiva tipă D primea salariul. Oricum era de încredere, nu era la prima comandă.
Asta se întâmpla într-o miercuri. Vineri, cel mai târziu duminică, fusese vorba să se întâlnească pentru bani. Şi era musai, că luni, prietena mea pleca din ţară.

Vineri nu a dat nici un semn. Eh, probabil o fi uitat, era ziua ei, na, ştii cum e, mai cu capul în nori, la corporaţie acolo între scorţoşi... hai să înţelegem, zic io.
Sâmbătă a sunat-o. Nu a răspuns. De vreo câteva ori chiar. Apoi a început să-i dea apel respins... Eh, o fi femeia la film sau cine ştie, e mahmură, a băut de ziua ei... dă-i un mesaj, că răspunde ea. I-a dat, chiar vreo 3 mesaje... Nu a răspuns.

Duminică la fel, apel respins de câteva ori.

Duminică seară... îl contactează prietenul tipei D pe prietenul tipei A ???!?!?!!! (care erau de fapt prieteni vechi) şi îi cere scuze că nu au dat nici un semn de viaţă... dar că ei au fost la părinţi să discute nişte chestii şi au uitat efectiv că au să-i dea bani tipei A ?!?!?!?!?

Tipa A atunci a început să se întrebe... cum dumnezeu a uitat, dacă îi dadea respins apel? Oare de ce credea că o sună? Să o întrebe de părerea ei despre criza din Grecia? Mă rog, între timp prietena mea pleacă din ţară, o lasă baltă temporar şi când se întoarce... o caută din nou pe tipa D.

Evident după nişte conexiuni proaste la internet şi nişte offline-uri care nu au mai ajuns, cele doua reuşesc să vorbească. Aparent tipa D era surprinsă că încă o mai caută pentru bani, deoarece ea a înţeles de la prietenul ei că aceşti bani se scad din datoria pe care prietenul tipei A o are la prietenul tipei D. Mai mult, cică cei doi au vorbit în acest sens şi au stabilit aşa foarte clar.

Tipa A, surprinsă la rândul ei, îl întreabă de sănătate pe prietenul ei şi de discuţiile cu amicul lui. Ăsta zice că nu au vorbit nimic clar, a repetat discuţia avută anterior şi a zis că respectivul doar a insinuat subtil şi foarte pe lângă, că ar trebui stornată datoria cumva... însă el nu a fost de acord, pentru că borcanele nu se amestecă. Datoria lui e datoria lui, prăjiturile prietenei sunt altă treabă, plus că nu a fost vorba asta de la început.
Pâna la coadă femeile au vorbit între ele... s-au înţeles, nu ar fi corect să se bage în discuţie alte probleme, de abia DUPĂ ce s-a realizat comanda, s-au ridicat prăjiturile, s-au mâncat şi evacuat deja.

Eu nu am ştiut ce s-o sfătuiesc pe amica asta a mea, mai ales că nu cunosc foarte bine personajele implicate. Optimismul meu şi încrederea în oamenii care nu trebuie, mă fac să fiu subiectivă poate în această problemă... Aşa că de asta am pus-o aici... să o vedeţi şi voi... şi să-mi spuneti ce credeţi?

E făcătură? Adică cei doi aveau în cap asta de la început, dar au fost prea pizde să spună pe faţă că nu mai plătesc prăjiturile în contul datoriei celeilalte?
Sunt doar ameţiţi şi asta e doar o mare neînţelegere?
Ar fi normal să se storneze datoria postcomandă sau înţelegerea fetelor e separată de înţelegerile băieţilor?
Prietena mea, tipa A, îşi mai vede banii până la urmă?
Să mai accepte vreodată vreo comandă de la acea clientă?
Oare prietena mea ar trebui să-şi schimbe modalitatea de plată la comandă? Adică, dai banu', iei prăjitura. Nu dai banu', asta e, o mănânc eu. Sau chiar poate chestii extreme, cum ar fi plata în avans? Ca să nu rămână şi cu banii daţi pe ingrediente şi cu glicemia ridicată? 
Credeţi că Cioacă şi-a făcut nevoile între Rucăr şi Bran? Şi dacă da, de ce?

Răspundeţi acum prin sms, comment, mesaj privat, pentru că sunt răcită, nu am voce şi rag mai rău ca măgarul lu' tanti Joiţica. Mi-ar trebui telefon pentru surdomuţi.
 

vineri, 30 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia

 
Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: joi, 22 septembrie, ora 19,30
Ce: G. Enescu - Simfonia de cameră op. 33
S. Rachmaninov - Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor op. 18
N. Rimsky-Korsakov - Suita simfonică Sheherezade op. 35
Dirijor : Antonio Pappano
Solist : Denis Matsuev - pian

Am întârziat atât de mult cu această cronică, pentru că nu eram hotărâtă dacă să v-o împărtăşesc sau nu. Până la urmă am luat decizia că NU voi face asta. Aşadar vă spun doar că am fost acolo, că Daniel Matsuev este un geniu, că a ridicat sala în picioare şi a făcut trei bisuri unul mai extraordinar decât altul. Nu vă spun nici că după aceea nimeni nu se aştepta ca Orchestra să fie şi mai genială şi să ridice iar sala în picioare şi probabil şi toate fantomele care erau pe acolo. Suita Sheherezade te unge la suflet, iar modul în care a fost interpretată de Orchestra din Roma... nu poate fi descris în cuvinte. Toţi oamenii ăia erau un tot unitar, cu tot cu dirijor şi la un moment dat cu tot cu sala. Nu am văzut la nici o altă orchestră atâta implicare, săreau de pe scaune efectiv când aveau o bucata mai allegro... na, până la urmă sunt italieni, logic nu???

Şi oare este o coincidenţă că tocmai Orchestra din Roma mi-a plăcut cel mai mult?
Deci nu vă mai zic nimic. Experienţa asta a fost probabil unică şi vreau s-o ţin pentru totdeauna numai şi numai pentru mine şi KdD evident. Peste ani când probabil mă voi gândi în urma şi îmi voi aminti de acest festival... cel mai probabil va reveni pregnant imaginea acelei seri magice cu Pappano şi Sheherezadele lui... pentru că aşa ceva nu se uită niciodată.

- The End -

duminică, 25 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Israel Philharmonic Orchestra

   
După cum menţionam în episodul trecut, în seara zilei de luni 19, dintr-o răsucire fericită de situaţie, am avut două evenimente culturale. Primul la Ateneu, aproape dezastru, ca să nu zic praf, iar al doilea la Sala Palatului, un eveniment special de altfel muuuult aşteptat de mine. Aşadar:

Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: luni, 19 septembrie, ora 19,30
Ce: P.I. Ceaikovski - Andante Cantabile pentru violoncel și orchestră op. 11
       P.I. Ceaikovski - Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35
       P.I. Ceaikovski - Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36

Întâi şi intâi, să ne înţelegem, era să-mi rup tocurile pe piatră cubică fugind dracului de ultima capodoperă a lui Iorgulescu, aveam timpanele grav afectate, nervii întinşi maxim, mai ceva ca o vioară nervoasă şi nu doream decât să ne întâlnim mai repede cu Iaţcu, să ne tragă două băşini şi o râgâitură, să ne revenim la stări mai bune.
Ceea ce am şi făcut 10 minute mai târziu, după ce am povestit tot ce aveam pe suflet şi pe nervi, apoi relaxaţi şi aerisiţi ne-am dus să ne întâlnim cu Zubin Mehta şi domnul Ceaikovski. Acesta din urmă eram cam mort, dar nu conta asta, că ştia Filarmonica din Israel ce să-i facă, să-l învie mai bine ca pe Isus. If you get the irony...
Seara a fost superbă. Suspans, inima în gât, pasiune, viaţă, ce să mai, minune pe scenă. Zubin Mehta, în stilul caracteristic, mişca 3 degete şi orchestra făcea minuni. De fapt, se ştie că el nu se prea agită, decât la concertul de anul nou de la Viena, când îl apucă dirijatul publicului pe marşul lui Radetzky. KdD era cu gura căscată, Iaţcu avea erecţie şi saliva, partenera era roşie cu buline şi udă toată.

Andantele cantabil mi-a plăcut dar nu m-a omorât cu zile, Concertul pentru vioară, seeeenzaaaaţiiiooonaaaal, iar simfonia... la dracu', fără cuvinte... deşi suna un pic cam ca Simfonia Destinului a lui Beethoven. Probabil au băut împreună şi au amestecat partiturile. Nu contează, foooooarte foooarte frumos. Deci DA. Io extaz.

Bine, recunosc, 10% din extaz era dat şi de faptul că în prima parte a concertului am savurat nişte şampanie servită într-un foarte frumos pahar flute, cu picior regulamentar... doar că era din plexiglas. Super idee de marketing, păcat că nu mi-au dat toată sticla, să vezi atunci ce aplauze băgam. Cred că mă duceam şi-l pupam pe musieu Mehta pe toţi obrajii.
Uof, şi după ce va citi KdD articolul ăsta, ca să-l aprobe pentru publicare... o să-mi reproşeze iar că trebuia sa scriu atunci imediat, nu acum, pentru că o să mă las influenţată de celelate concerte şi o să fac inevitabil un clasament şi nu o să-i mai acord importanţa cuvenită acestuia. Pentru că, da, în seara lui luni 19, aş fi zis cu mâna pe inimă că Zubin şi Ceaikovski fac o pereche extraordinară, iar eu mă bucuram că am fost între ei... acum însă, am altceva în inimă... şi mi-e dor şi jale... dar despre asta, într-un episod viitor...

- va urma -
  

joi, 22 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Romanian Brass

  
Săptămâna asta am avut mare aglomeraţie de spectacole pe minutul pătrat, aşa că sunt în urmă rău cu scrisul, iar eu chiar nu sunt obişnuită cu o aşa mare frecvenţă la articole. Deci, să băgăm cărbuni! 

Unde: Ateneul Român
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Recitaluri şi concerte camerale"
Când: luni, 19 septembrie, ora 17,00
Ce: A. Copland - Fanfare for the Common Man
       I. Stravinski - Concertul pentru pian şi instrumente de suflat
       A. Iorgulescu - Rondo-ul de noapte (piesă în primă audiţie)
       P. Hindemith - Konzermusik für Streicher und Bläser

Înainte de a apăsa pe trăgaci, trebuie să explic cum am ajuns acolo... iniţial nu aveam invitaţii la Ateneu, însă o prietenă veche şi fostă colegă cu frati-miu de şcoala generală, actualmente cântă în corul Filarmonicii, iar ză boifriend cântă la trombon în Romanian Brass (şi în ciuda acestui fapt, am înţeles că e băiat bun, nu un trombonist)... deci ne-am înţeles, hai la spectacol. Ne-a avertizat Cristi că vor cânta ceva mai greu de digerat, muzică modernă şi contemporană, dar dacă ne place, suntem bineveniţi. Bineînţeles că eu nu aveam de unde dracului să ştiu dacă îmi place sau nu... that was the point, să încercăm şi altceva, nou, nu numai clasici, clasici, clasici.

Am intrat pe la intrarea artiştilor ca nişte vedete ce suntem, ne-am făcut vânt cu evantaiele, am admirat Ateneul (recunosc, eu nu am mai fost niciodată şi cu atât mai mult eram bucuroasă că intram în cadrul Festivalului), chit chat, găsit loc în sală... boooooon.

Fanfara pentru Omul Comun e scurtă. Nici nu te prinzi bine că a început, că s-a şi terminat. Gata? Aplaudăm? S-a terminat de tot sau începe partea a doua? Nu? E gata. Bineee.

What's next? Nişte Stravinski. Oooook...
Greu, tată, greu. Tocmai luasem masa... şi nu ajuta deloc la digestie. Urechile mele neatrenate n-au apreciat mare lucru. Nu suna chair rău, dar nici bine. Aducea cu un jazz haotic, psihotic şi pe alocuri agasant. Asta se întâmplă de obicei când amesteci antidepresivele cu alcoolul. Ne-am bucurat când s-a terminat... şi dacă dura mai mult cred că începeam serios să ne gândim să plecăm.

Hai că poate Iorgulescu o fi mai bun. Ia uite, primă audiţie, Rondo-ul de noapte. Haoleo, viaţa mea, când a început piesa, am regretat cu fiecare celulă din corpul meu că nu ne-am ridicat să plecăm la pauză. O aglomerare de sunete mai infectă decât aceea nu am auzit în viaţa vieţilor mele. Voi mă ştiţi pe mine, ştiţi cât urăsc ţiganii şi manelele! Eh, mi-aş fi dat 10 ani din viaţă să se întâmple ceva miraculos, să se despice cerul, să vină o rază de lumină şi să-mi sune în urechi orice de la Salam la Guţă. Inclusiv aş fi lăsat un manelist înfocat să aleagă el playlist-ul.

Apăi dragii mei, pe cuvântul meu de onoare, am auzit tramvaie care scoteau sunete mai interesante. Măcar nu erau agresive, nu mă speriau, nu erau isterice, ilogice, şi cred că ar fi avut mai multe legături cu muzica. Sintagma perfectă să descrie porcăria aia oribilă a găsit-o KdD într-un moment de disperare în care vroia să urle să înceteze... şi anume "diaree sonoră". Trecuse de mult de nivelul de poluare sonoră, timpanele mele ameninţau cu sângerarea. Cu prima ocazie când găsesc "opera de artă" pe youtube, voi da link, că poate nu mă credeţi pe cuvânt. Deşi, sper din tot sufletul ca acea primă audiţie să fie şi ultima şi să nu mai aibă cineva vreodată ghinionul să o asculte.

Din fericire, sala Ateneului era doar pe jumătate ocupată, în mare parte cu snobi fiţoşi (pot să zic aşa?) cu aere de cunoscători şi priviri tâmpe, tăcuţi şi contemplativi deşi era evident că erau oripilaţi. Pe o domnişoară afectată din faţa noastră, KdD chiar a întrebat-o politicos dacă i-a plăcut. A răspuns candid că da, a fost "interesant" şi a zâmbit impresionată... deşi nu a observat că de lângă ea tocmai se ridicase o femeie gravidă şi se îndrepta grăbită spre ieşire. Expresia de pe faţa ei spunea totul. Probabilitatea ca ea să nasca un copil tâmpit şi surd, creştea exponenţial cu fiecare minut pe care îl mai petrecea în preajma vreunei compoziţii de Iorgulescu.

Eu totuşi cred că nu e vina lui Iorgulescu săracu (despre care o să vorbim imediat)... ci e vina "vremurilor" şi "societăţii". Cum să se mai nască un alt Mozart în cacatul de lume în care trăim? Ok, Mozart e inegalabil, să zicem. Dar cum ar putea oricine, un compozitor "normal" să compună ceva deosebit în condiţiile astea. Acum o sa ziceţi că eu nu sunt critic de artă şi că nu pot spune eu ce e frumos şi ce nu în contemporaneitate. Măi dragă, arta trebuie să fie frumoasă şi nu mă luaţi cu "frumuseţea este în ochii privitorului" că vă trimit la cumpărături de UGG-uri şi cizme de cauciuc vara şi să vedem atunci pe unde scoateţi cămaşa.
Nu vreau să mă lansez acum în filosofii despre frumos, despre artă şi relativitate, despre păreri, majorităţi şi etc. O să mă plictisesc inclusiv pe mine. I'll stick to my opinion. Trăim într-o societate bolnăvicioasă, infectă, viermănoasă şi împuţită. Şi asta se vede în orice manifestare artistică, în diferite forme. 

Despre Adrian Iorgulescu citiţi aici. O să înţelegeţi repede că titlurile şi premiile pe care le are sunt "de raţiuni politice". Mă bucur sincer pentru doctoratul său în muzicologie şi estetică muzicală, probabil că a studiat multa istorie muzicală la viaţa lui, însă pentru numele lui dumnezeu, ar trebui cineva să aibă curaj să-i spună SĂ SE LASE DRACULUI DE COMPUS! L-am văzut în sală, dar a dispărut repede, nu l-am prins. Aş fi aruncat cu nişte roşii stricate în el.

Cu Hindemith ne-am încheiat experienţa deosebită la Ateneu. Ăsta a mai salvat situaţia puţin. După căcarea cronică a lui Iorgulescu, Hindemith a venit ca un Furazolidon nesperat. Nici nu mai ştiu să vă descriu ce am ascultat. Ştiu doar că era grav şi intens, dar plăcut. În momentul ăla, v-am zis, orice ar fi fost bun. Nu ştiu cât aş fi apreciat bucata în afara contextului, însă atunci a mers la fix.

L-am aplaudat rapid pe Cristi, că doar pentru el venisem şi nu avea nici o vină săracu' pentru evacuările excremenţiale ale altora, am pupat-o pe Ana şi ne-am tirat cât am putut de repede spre Sala Palatului, unde urma să ne vedem cu varu' Iaţcu şi partenera pentru o seară specială cu Ceaikovski şi Zubin Mehta. Dar despre asta într-un episod viitor.


- va urma -
 

luni, 19 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Wiener Philharmoniker

 
Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: vineri, 16 septembrie, ora 19,30
Ce: W.A. Mozart - Simfonia concertantă 320d pentru vioară şi violă
       G. Enescu - Intermezzi pentru orchestră de coarde op. 12
       A. Dvořák - Simfonia nr. 5
 
 De data asta am progresat. Am ajuns la 7:20. Am avut chiar timp de poze în părculeţ, nu puteam rata ocazia... am avut un outfit special creat şi asamblat... să-i zicem niţel cam original, dacă nu chiar sărit de pe fix. Rochie roşie scurtă cu pantaloni largi negri, săndăluţe cu toc şi baretă pe gleznă, trandafir în păr şi un singur cercel mare şi roşu. Kinky ha?
Şi dacă ultima dată am fost însoţită de un KdD în alb complet asortat cu rochia mea albă... acum am avut un alt KdD, în negru complet. Parcă eram extraşi din Carmen.
Deci plimbare, poze, tacataca... salivat la hostesse, pozat pe covorul ocru al Sălii Palatului, evitat marmura ca să nu mă dau cu roţile în sus din cauză de flecuri de metal.

Ca de obicei, Mozart e Mozart. Ce satana să zic? Poate că am avut rara onoare să ascult o simfonie concertantă, care nu e nici simfonie, nici concert, însă ia tot ce e mai bun de la ambele stiluri. Ca "solişti" am avut o vioară şi o violă, vioara gâdilată de o domnişoară simpatică... iar viola de un domn artist şarmant. Ce au cântat ei acolo a fost mai mult decât o partitură cu siguranţă. "S-au duelat"... "s-au certat"... au fost de acord unul cu altul sau nu, s-au iubit, s-au urât... însă au fost perfecţi împreună. Nici nu cred că aş putea vedea o altfel de interpretare, decât cu o Ea la vioară şi un El la violă. Poate chiar o fi o cerinţă şi nu ştiu eu... poate Mozart aşa a văzut-o... ca o "discuţie" între doi îndrăgostiţi.

Intermezzo nu m-a dat pe spate... dar, la o adică nici nu trebuia să facă asta... trebuia probabil doar să golească urechile şi să le pregătească pentru Dvorak. Ca şi cum ai bea apă între două degustări...
Pentru că Dvorak... e dur, plin şi dintr-o bucată. Recunosc că pentru mine era prima dată... şi eram oarecum curioasă, mi-era teamă că nu o să-mi placă... însă nu am fost deloc dezamăgită. Chiar pot să spun că mi-a plăcut la nebunie. Dacă până în acel moment îmi puneam semne de întrebare, de ce oare am fost mai impresionată de Staatskapelle Berlin... după Dvorak m-am lămurit. Wiener Philharmoniker au lăsat la urmă ce a fost mai bun. Şi au smuls ropote de aplauze în schimbul cărora au oferit un extraordinar bis.

Am mai bifat deci încă un eveniment special. Filamonica din Viena live. Cine ştie când voi mai avea o astfel de ocazie.

Fun fact: în stilul meu caracteristic, pe lângă evantai, ceva farduri, mobilul şi nişte şerveţele, am reuşit deosebita performanţă să car după mine în geantă un separator de roşii pentru maşina de tocat. În trecut am mai avut un patent, cleşti, chiar un mini ciocan sau burghiu pentru bormaşină... dar separator de roşii chiar nu credeam că o să duc la spectacol de muzică clasică. Trebuia să trec înainte pe la mama să i-l las, dar nu am mai avut timp... aşa că am trecut după... Cine vrea să meargă la spectacol cu mine, să-mi lase un mesaj. Prefer mai slabuţi, până în 70 kg, să încapă în geantă.
  

vineri, 16 septembrie 2011

Dragă Moş... Crăciun...

  
Dragă Moş Crăciun, îţi scriu această scrisoare cu ochii plini de lacrimi. Nici nu văd bine monitorul. Am o suferinţă la inimă, medicii nu îmi dau şanse prea mari, mi-au spus că nu mai am mult de trăit. Nici nu ştiu cauza bolii mele, au zis că este ceva misterios şi fără vindecare.

De aceea apelez la tine, dragul meu Moş. Ştiu că tu eşti prieten şi cu Moş Nicolae, şi cu alţi moşi mai recenţi, ca de exemplu... Moşul din octombrie, am uitat cum il cheamă.
Poţi tu te rog, dragule, să vorbeşti cu el şi să-i spui de suferinţa mea, poate reuşeşte să mă ajute? Sunt sigură că poate dacă măcar află... va face tot posibilul să-mi salveze viaţa. Din cât am studiat pe internet şi m-am interesat de vreun remediu... tot ce am putut găsi a fost asta:



De aici. Sau din Baneasa Shopping Center... am înţeles din surse sigure...

Te rog eu ajută-mă, mi-e frică de moarte. Nu sunt pregătită... mai vreau să trăiesc. Vorbeşte cu Moş Octombrie... sau măcar cu Moş Noiembrie... cerem şi alte păreri dacă este nevoie... dar mi-e teamă că zilele îmi sunt numărate...

Of, simt cum mă ia fiorul rece al morţii... mă cuprinde, mă învăluie... of, lume, ce dragă mi-ai fost... 
 
P.S. Port nr. 38... şi sunt ok şi pe maro.
 

joi, 15 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - Staatskapelle Berlin

   
Tocmai m-am întors de la spectacol. Sunt încă în transă, aşa că scriu la cald.

Unde: Sala Palatului
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Mari orchestre ale lumii"
Când: miercuri, 14 septembrie, ora 19,30
Ce: W.A. Mozart - Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră
      Fr. Liszt - Simfonie pentru Divina Comedie a lui Dante
      Cu participarea corului de femei al Filarmonicii George Enescu

Nici de data aceasta nu ne-am dezminţit. Acelaşi ritual cu pregătitul târziu, stat în baie o mie de ani, pierdut sandale, schimbat bijuterii de cinşpe ori... ia geanta, ia invitaţiile... unde e cheia... hai mai repede!!! Oooof! Nu ştiu cum reuşim de fiecare dată... bine că măcar devine distractiv, că altfel... Oricum eforturile mele pregătitoare au fost răsplătite când, pe drum spre Sala Palatului, am fost remarcată şi am primit complimente de la o băbuţă care a spus citez: "Sunteţi foarte frumosă, foarte frumoasă, îmi place... şi aveţi şi ţinută... foarte frumoasă..." Hm, şi nu eram decât într-o rochie lungă, largă şi cu volane, albă cu flori negre, perluţe albe de cultură la gât şi cercei hand made by me, cu aceleaşi perluţe şi pietre de onix. Dar hai să nu fac pe modesta că nu mă prinde. La dracu, aratăm foarte, foarte bine!

Aşadar, brusc înveselită, am uitat că iar am plecat târziu de acasă, timpul s-a dilatat în favoarea mea, şi am ajuns fix la timp, exact la ora la care ar fi trebuit să înceapă. Probabil că organizatorii ştiu ce neserioşi sunt românii şi la 8 fără 25 când tocmai intram noi, se auzea gongul şi oamenii se îndreptau rapid spre locuri.
Noi le-am găsit destul de repede... ocupate. A da, am uitat să vă spun că se intră "pe najpa" destul de mult, şi dacă găseşti loc, eşti norocos, dacă nu, stai in picioare pe margine, cum au stat în această seară peste 50 de oameni. Ca să nu mai zic cât de mulţi intră la pauză. Nu mă deranjează acest aspect, chiar mă bucur. Şi ce dacă unii au dat bani grei, iar alţii vin la noroc şi fentează? Bine că sunt interesaţi de astfel de manifestări culturale. Absolut excelent. Şi cu atât mai mult la acest Festival, ştim cât de greu s-au obţinut biletele şi ce repede s-au terminat... plus că la naiba, au fost în număr limitat.

Revenind. Seara a început cu Mozart, cu sclipitorul Concert nr. 22 pentru pian şi orchestră, dirijat de Daniel Barenboim, de asemenea solist, compus din trei mişcări: allegro, andante şi iar allegro. Încă de la primele acorduri... chiar dacă nu ai mai audiat vreodată concertul nr. 22, îl recunoşti pe Mozart şi instant ţi se zbârleşte pielea pe tine. Mirific. Mozart live. Wow! Publicul e mut.
Interesant a fost că distinsul Daniel Barenboim, celebru pentru preferinţa sa pentru Mozart, şi-a pemis să se joace puţin cu pianul... iar ceea ce a rezultat cred că l-ar fi surprins plăcut pe însuşi Mozart. Am o bănuială că el l-ar fi "agresat" puţin mai tare... dar o astfel de interpretare originală şi deosebită nu poate constitui decât un privilegiu pentru urechile noastre.

Eh, Mozart ca Mozart... mai ştim, mai cunoaştem. Pentru partea a doua însă, ne-au pregătit ceva special probabil mai puţin cunoscut de public. Cu siguranţă necunoscut pentru mine. Liszt - Simfonie pentru Divina comedie de Dante, care de fapt este un vast poem simfonic în care temele ilustrează direct anumite versuri din poem. Citez din program: "Într-o primă fază, Liszt intenţiona să pună pe muzică în trei părţi Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, dar observaţia lui Richard Wagner că nici un pământean nu poate da o imagine convingătoare a Paradisului, l-a decis să încheie cu un Magnificat pentru cor de femei. Partea I imaginează un limbaj (îndrăzneţ pe atunci) capabil să evoce stihiile infernului printr-un Allegro frenetico dezordonat [...] Purgatoriul cu al său Andante tranquillo este o meditaţie gravă despre parcursul conştiinţei prin căinţă spre lumina divină. Progresii sonore în mişcare ascensională se revarsă într-un strălucitor Magnificat, imn de slavă solemn în spiritul cântării gregoriene. Simfonia e stinge în sonorităţi radioase."

Eu nu pot să spun mai mult decât că, prima parte te trezea din morţi şi te zorea s-o iei la goană. Nu se recomandă celor cu inima slabă sau mahmuri. Stăteam cu răsuflarea tăiată şi eram curioasă până unde va merge. Şi, o da!, a mers foarte departe... doar ca mai apoi să te liniştească pe Andante şi să te înalţe pe Corul de femei, plasat strategic sus, în spatele sălii, ascuns după draperii. Vocile păreau că vin de peste tot şi te învăluie... într-o îmbinare perfectă cu orchestra, ce îşi pregătea finalul "paradisiac".

Şi uite aşa, s-a încheiat încă o seara fantastică... din păcate aş adăuga... pentru că în acest moment aş da orice să mai ascult o dată Infernul.

- va urma -
 

duminică, 4 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - "Lohengrin" de Richard Wagner


   


Unde: Opera Naţională Bucureşti
Cum: Festivalul Internaţional George Enescu ediţia XX, seria "Spectacole de operă şi balet"
Când: sâmbătă, 3 septembrie, ora 19:00
Ce: premiera operei "Lohengrin" de Richard Wagner

Nu pot să fac un review adevărat, o dată pentru că nu mă pricep şi a doua... dacă vreţi review, găsiţi pe net. Nivelul meu de înţelegere a unei astfel de lucrări este limitat... şi nu îmi place să mă fac rotundă când nu sunt. Prefer să vă împărtăşesc ce am simţit eu... un profan.

De fiecare dată când casa Pitbu' & KdD programează un eveniment cultural... se lasă cu show. Se ştie. Ne-am obişnuit. Slavă domnului că nu ne programăm împreună cu alţii. De data asta era şi mai cu moţ situaţia, că nu mai fusesem la operă, şi cu siguranţă nu în acest cadru.
Cu ce mă îmbrac? Ce bijuterii îmi pun? Îmi iau pitonii cu toc sau pantofii bej? Cum imi ţin părul? Coc? Nu. Desfăcut? Ce curea merge la pantofii ăia? Cămaşa asta sau ailaltă? Cum îmi stă părul? Unde sunt pantofii? Unde sunt curelele? Auzi? Dar eu unde mi-am pus părul??? Nu mai sta o mie de ani în oglindă???? Pentru Dumnezeu, eşti gata secolul ăsta???? La dracu'... dacă mai ţipi la mine nu mai merg nicăieri! Unde e geanta?? Ai luat bani??? Spune-mi te rog, că nu ai uitat invitaţiile!!?!

Toate astea în intervalul 16,30-17,45... oră la care urma să plecăm de acasă, pentru că eu trăiam cu impresia că spectacolul începe la 19,30. Evident de abia la ora 18 am ieşit pe uşă... moment în care KdD mi-a menţionat fugitiv că... citez... "nu ajungem noi până la 19". În puii mei!!! Taxi rapid, trafic zero. Pfiu, am ajuns cu jumătate de oră înainte... pe care am folosit-o constructiv împăcând situţia şi promiţându-ne fierbinte că data viitoare vom fi mai organizaţi şi nu vom face dezastru în casă disperându-l pe Taku, ce probabil s-a bucurat că scapă de noi de acasă şi poate aduce nişte gagici.

La Operă. Maşini scumpe, lustruite. Şoferi personali. Bodyguarzi. Doamne bine îmbrăcate. Pantofi, poşete. Rochii de seară. Personalităţi. Mulţi străini. Şi noi...
Mai erau "specimenii" la tricou si blugi, care nu ştiu ce căutau acolo... probabil erau alternativi sau veniseră cu mamele sau bunicile. Fumau de zor. Atât.

Spectacolul... superb. Şi se pare că nu zic doar eu asta. O zic oameni al căror cuvânt cântăreşte mult mai mult. Impecabil. Perfect. Cea mai bună voce feminină, Ortrud, personajul negativ. Bine, de fapt toată reprezentaţia a fost extraordinară. S-a putut măsura şi la sfârşit la aplauze. Uralele au fost peste cele acordate personajului principal feminin pozitiv, Elsa.
Punerea în scenă... modernă dar simplă şi elegantă. Corul, fenomenal. De fapt am înţeles că în această lucrare, partea cea mai dificilă este bucata corului. Adevărul este că în anumite momente dramatice, duduiau scaunele de forţa vocilor... Lumini, culori, costume... superbe. 
Ce mai pot să spun... Din loja în care am stat... totul mi s-a părut perfect... şi lung. Al dracului de lung! Şi singura problemă a avut-o dorsalul meu, din cauza scaunelor de lojă, ce nu sunt foarte confortabile. Mă suceam de pe-o bucă pe alta... Dacă eram pe fotoliul meu flexibil de acasă, aş mai fi stat 4 ore acolo.

Un moment interesant a avut loc după Actul 2... chiar după o bucată importantă de cor. Directorul festivalului, Ioan Holender, a intrat pe scenă şi a ţinut un mic discurs despre importanţa acestei lucrări lirice... că nu s-a mai jucat de prin 1960 şi că a fost primul spectacol al nou înfiinţatei Opere Române, în 1921... că acum au făcut un efort imens şi au jucat-o în germană, cum este ea în original... apoi pe nepregătite aşa, l-a invitat în scenă pe maestrul de cor, Stelian Olariu, care împlineşte în acest an, 50 de ani de colaborare cu Opera Română.
Moşulică mai avea puţin şi plângea... se pare că nu era pregătit, nici măcar nu era îmbrăcat accordingly. Emoţionat teribil, nu ştia ce să zică, şi-a găsit greu cuvintele... a mulţumit modest tuturor şi s-a retras în urale şi aplauze... Absolut impresionant şi fără cuvinte.

Final fantastic. Aplauze la scenă deschisă. Ortrud (Petra Lang) ovaţionată îndelung, la fel şi Lohengrin (Johan Botha). Am aplaudat şi noi până ne-au durut palmele, apoi am plecat fericiţi aproape de miezul nopţii.

Aş mai fi vrut! Noroc că mai am invitaţii şi la alte evenimente, că altfel aş fi plâns trei zile. O astfel de seară îţi deschide apetitul şi nu te saturi. Nu trebuie să fii mare cunoscător, frumosul place oricui are ochi şi urechi să-l perceapă. Fiecare înţelege ceva, imposibil să nu!

Şi noi am înţeles multe. Printre altele, am concluzionat clar că femeile, dacă îşi bagă ele coada, strică tot. A mâncat-o undeva pe Elsa, a ros-o curiozitatea, să afle ea de unde vine Lohengrin. Eh, uite că a aflat. A aflat, a părăsit-o, apoi a murit. Frumos nu? Doar pentru că era ea domne, curioasă!
Bineînţeles că am dezbătut intens această problemă la o plimbare pe Splai, la lumini de noapte romantice, pe tocuri de 14.

V-aş zice să mergeţi şi voi să vedeţi Lohengrin în varianta asta. Dar mi-am amintit că nu mai aveţi cum. Nasol.

P.S. Sexul după o ieşire la Operă este fantastic.
  

joi, 1 septembrie 2011

Festivalul George Enescu - calendar personal

   
Ca să nu vă mai plictisesc cu Sâc, sâc, sâc reloaded şi se întoarce... alcătuiesc calendarul cultural al lunii septembrie, ca să ştie toată lumea pe unde umblu eu şi cât de modestă sunt.

Aşadar, avem aşa:

Sâmbătă, 3 septembrie, ora 19 - Opera - premiera operei Lohengrin de Wagner (vezi Sâc, sâc, sâc 2) - invitaţie la lojă.

Miercuri, 14 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Staatskapelle Berlin - din program: Mozart (concertul nr.22) şi Liszt.
 
Vineri, 16 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Wiener Philharmoniker - din program: Mozart, Enescu, Dvorak

Luni, 19 septembrie, ora 17,00 - Ateneul Roman - Romanian Brass - ceva muzică modernă, în special pe bază de suflători

Luni, 19 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Israel Philharmonic Orchestra interpretând Ceaikovski dirijată de Zubin Mehta

Marţi, 20 septembrie, ora 19,30 - Sala Radio - concert Missa Johnouchi, muzică japoneză contemporană

Miercuri, 21 septembrie, ora 19,00 - Opera - Evgheni Oneghin de Ceaikovski - ah, tot la lojă, era să uit.

Joi, 22 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecilia, din program: Enescu, Rachmaninov, Rimsky-Korsakov.

Sâmbătă, 24 septembrie, ora 19,00 - Sala Radio - Gustavo Beytelmann & Friends

Duminică, 25 septembrie, ora 19,30 - Sala Palatului - Orchestre National de France, din program: Enescu, Brahms, Debussy şiiiiiiii Ravel (da, aţi ghicit, Bolero). Acesta este şi ultimul spectacol al Festivalului, deci mă aştept la ceva special... Nu degeaba au pus încheierea pe Bolero.

Sper să se mai îmbogăţească lista... mai erau chestii interesante la Festival. Later edit: După cum se observă mai sus, s-a îmbogăţit deja cu încă 3 spectacole. Oh, Dumnezeule! I'm a classic music freak!

Deocamdată mă retrag, am de copt vinete şi ardei şi făcut zakuskă şi passata di pomodori, şi ....

 

marți, 30 august 2011

Ca să nu mai existe discuţii...

 
Roshanak (Persian: روشنک) is a traditional Iranian name for a female. Its meaning is "luminous beauty".

This was the name of a Bactrian noblewoman who was the daughter of Oxyartes of Sogdiana (or Bactria) and the official wife of Alexander the Great, known as Roxana in Greek.

The names Roxanne and Roxane are English and French variants of this name. Diminutives are Roxie and Roxy.

In Spanish and Romanian, the form Roxana is used while Ruxandra is used in Romanian only. Russian, Ukrainian, and Polish have a similar name, though probably of different etymology. In Russian, the form Роксана (Roksana) is used; in Ukrainian and Polish, Roksolana.

There used to be an eastern iranian tribe called the Roxolani in eastern europe around present day Ukraine, Moldovia and Romania.

Aud?
 

luni, 29 august 2011

Sâc, sâc, sâc... 2!

  
Dacă nu v-am impresionat cu Zubin Mehta şi Ceaikovski... deşi asta ar însemna că nu ştiţi nimic şi mai bine băgaţi un Guţă... revin în forţă şi vă întreb cine se duce la premieră la Lohengrin de Wagner, sâmbătă la Opera Naţională Bucureşti? Ah şi nu oricum... tocmai la lojă!

I-auzi ce zice la review: Pe 3 şi 6 septembrie vor avea loc primele două reprezentaţii ale operei „LOHENGRIN” de Richard Wagner, titlu ales în directă legătură cu aniversarea celor 90 de ani de la înfiinţarea Operei, când spectacolul inaugural a fost acelaşi titlu liric, interpretat atunci sub bagheta lui George Enescu însuşi. Inspirată dintr-o poveste mitologică din foclorul german, opera „Lohengrin” este una dintre creaţiile care solicită cel mai mult colectivul unui teatru liric şi impune un înalt standard de calitate artistică,  montarea lucrării reprezentând o sărbătoare în sine pentru orice operă din lume.

Cineeeeee? Cineeee?
Eu.
 

Sâc, sâc, sâc!

  
Cine îl vede pe Zubin Mehta dirijând Filarmonica din Israel, ce va interpreta Ceaikovski - Andante Cantabile pentru violoncel şi orchestră op. 11, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35 şi Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36... la Sala Palatului, în cadrul Festivalului George Enescu?

Cineeeeee? Cineeee?

Eu.

 

vineri, 26 august 2011

Moartea prin ciocolată

 
... a venit!

M-a chinuit vreo 3 luni. Lipsa ei mă ţinea în viaţă. Masochismul meu era satisfăcut la maxim.
Apoi totul s-a schimbat... Am căutat-o... intens, febril... am găsit-o, dar era departe. Mi-am stors creierii, m-am chinuit... şi ea încet încet a început să se apropie... Şi în final... a ajuns!
M-a încercat un soi de tristeţe la început... oare ce voi face când, sleită de puteri mă va termina? Şi dacă mă termină prea repede, cum au făcut şi altele în trecut... ce mă fac?

Aseară însă am studiat problema în amănunt şiiiiiiii.... nici o şansă să mor curând! Sau poate o să mor, dar nu de ciocolată, ci de nervi!
Moartea mea arată cam aşa:
  

E de aici.
Şi să dea dracu' dacă nu o sa mor în chinuri până îl fac. Am desfăcut cutia şi nu ştiu la ce dracu mă aşteptam... pur şi simplu am găsit 1000 de piese, toate maro. Cum le potrivesc eu pe astea? În afară de bomboanele alea două albe, pe care le-am dibuit imediat... restul pieselor sunt.... MARO!

Aolică mamă, nu eram eu destul de albă prin cap, să vezi câte fire or să-mi iasă după puzzle-ul ăsta! Măcar dacă ar ieşi fire maro, mai intineresc şi eu!

P.S. Grazie amica mia, italianca lu' mama. Dacă sughiţi în următoarea lună... ştii de la ce ţi se trage!
  

vineri, 19 august 2011

Tutorial: Despre diversiune şi cum să nu fii prins

  
La început a fost aurul.
Apoi a fost una bucată Pitbulitză... căreia nu îi place aurul. A făcut totuşi o concesie de dragul unei pietre preţioase roşie şi frumoasă, care evident nu putea fi montată pe sârmă, nu?
Apoi a fost aceeaşi bucată de Pitbulitză, care a vândut tot aurul, inclusiv piatra aia... şi s-a apucat de reparat elemente din colecţia de gablonţuri şi margelele. Şi cum avea nevoie de diverse elemente, ca tortiţe, zale, închizători... s-a apucat de documentat. După ce s-a documentat, s-a apucat de comandat... azi nişte lanţişoare, mâine nişte tortiţe, altădată nişte ace cu buclă, cap şi bilă... şi chiar nişte mărgeluţe, mai mici... mai mari... să mai inventeze diverse... Mai un cerceluş, mai o brăţărică... nimic simandicos... de purtare aşa...
Încet încet s-a reprofilat pe pietre semipreţioase... de la agate, până la corali sau onix... bineînţeles mai pe sub mână aşa, că aşa se fac lucrurile cu adevarat importante, departe de ochii iscoditori ai iubitului sau soţului.

Până într-o zi... când aceeaşi Pitbulitză a ridicat ultima comandă de goodies de la Poştă, comandă plină de pietricele care mai de care mai frumoase şi semipreţioase... şi ieftine, numa' 60 şi ceva de lei. Evident că o astfel de achiziţie ar fi ruinat imaginea de persoană echilibrată şi cumpătată, ce cu greu mi-am format-o... şi ar fi distrus efectiv orice argument viitor împotriva vreunei achiziţii iraţionale de-a lui KdD. Cum să mai combaţi în astfel de condiţii vreo comandă de shinai sau alt accesoriu de kendo? Ce dragă? Alea vechi nu mai sunt bune?

Soluţie practică... mers pe burtă. Pe pachet scria doar valoare 20 de lei, că atât e minim la poştă... ce să mai, la fix!. Uite dragă ce pietricele mi-am mai luat, suuuper frumoase.... şi ieftineeeee, nici mie nu îmi vine să cred... uite pe toate astea am dat 20 de lei, super ofertă.
Desfac pachetul... mă uit... şi nu anticipez că dealerul meu de mărgeluţe mi-a pus şi factură. Moaaa, subtilizez repede, palmez, mototolesc cum pot eu mai bine, schimb vorba, hai să mâncăm un pepene în altă cameră din casă, sau poate nişte sex în dormitor... nu, nu, nu în sufragerie, în dormitor, în baie, chiar şi pe balcon.

Sunt mândră de mine, schema a reuşit, factura este în siguranţă. Chiar mă aventurez să îl trimit după apa din frigider deşi mă gândeam să mi se facă brusc pofta de coacăze din piaţă... dar zic, eh, să nu bată la ochi.
Se duce după apă... se întoarce şi îmi zice: "Vezi că ai mototolit factura din greşeală probabil, cât ziceai că ai dat pe mărgeluţele alea?"

Mdea...  şi mai şi râdea...

Later edit cu citare de la KdD: Morala este că bărbaţii sunt mai deştepti decât par (n.r. culmea!!!)
  

duminică, 14 august 2011

La dracu' cu Salsa 4 Summer Club

  
Continui seria review-urilor... astăzi vorbim (după cum scrie şi mai sus) de Salsa 4 Summer Club.
Zice jumătatea mai inteligentă a familiei, pfoai iubita mea, te duc la paella. Luăm vouchere de pe mydeals.ro, facem rezervare regulamentar şi ne înfiinţăm sâmbătă seară la locaţie.
Prima impresie... naşpa. Cam pustiu, 3 mese ocupate în toată terasa... şi e mare, nu glumă... o pereche obosită şi speriată pe ringul de dans, exersau nişte paşi timizi de salsa... hm, zic, o fi lumea plecată la mare. După ce mi-au intrat tocurile între scândurile de lemn de pe podea şi am înjurat de toţi sfinţii, ne-am aşezat la o masă pe care scria rezervat şi am presupus că este a noastră. Oricum nu conta.
A doua impresie... naşpa. 10 minute pe ceas până a venit chelneriţa. Probabil era ocupată rău de tot cu celelate 3 mese... 
- Bună seara, aveţi voucherele?
- Da.
Tipa ia voucherele şi pleacă. Ah, se întoarce scurt şi ne întreabă: sangria sau bere? Sangria. Ok.
Noi deja ne uitam cam nedumeriţi unul la altul... chiar îşi aduce aminte KdD că ar fi trebuit să ne alegem paella nu? Că doar erau 6 feluri acolo... Mă rog... să zicem, poate se întoarce ameţita.
Ne uităm în jur... cam ciudat. Mese de răchită acoperite cu sticlă... şi atât. Nu tu o lumânare, un bec ceva... ţinând cont că era cam întuneric pe acolo... o floare ceva, o păpădie, nimic. Deja eram din ce în ce mai nedumeriţi...
Nu ne nedumerim noi bine, că apare ameţita cu două farfuriuţe de plastic mici, genul ăla pe care serveşti fursecuri la birou, ce conţineau un amestec ciudat de... chestii... cam ca o tocăniţă aşa. Ni le-a pus direct pe masă... nu ştiu cum de mă aşteptam eu la un d-ăla de bambus ieftin măcar... Bine că aveam şi furculiţă şi nu a trebuit să cerem... ceea ce nu pot spune despre şerveţele.
O să ziceţi: da', la ce vă trebuiau şerveţele... doar nu aţi mâncat? Păi... trebuia să identificăm măcar ce avem în farfurie... poate cine ştie, era bună la gust... chestia! Hăhăhă... ăăăăă, nu era! Semăna aşa... să zicem... cu un pilaf vechi, sau o ciorbă mai închegată... de o culoare incertă, ce conţinea nişte resturi de carne cu zgârciuri şi grăsime, doi cârnaciori reci şi nişte mazăre. Restul... pilaf şi zeamă maro. Iar şerveţelele le-am folosit să scuipăm bucăţile de carne, ce am încercat să le mestecăm... dar nu am reuşit să le înghiţim. Aş fi făcut poze dar era prea întuneric.

Am băut sangria să ştergem gustul şi în 5 minute ne-am cărat urgent. În drum spre ieşire, iuţeam pasul şi încercam să scăpăm de senzaţia de sinistră uimire ce ameninţa să se transforme în scârboasă şi nervoasă uimire.
Pe drum spre casă ne uitam ca proştii unul la altul şi ne întrebam... what... the fuck... was that????? Adică, ok, nu toate localurile sunt super mega extra. Am fost în locuri unde ne-a plăcut extraordinar de mult şi am promis că mai mergem. Şi chiar am mers, deci sistemul ăsta cu atragerea clienţilor cu vouchere de reduceri chiar funcţionează. Bineînţeles cu condiţia să oferi servicii ireproşabile şi să te porţi frumos cu acei clienţi, pentru ca altfel nu devin clienţi fideli. Am fost şi în localuri obişnuite, unde nu am fost daţi pe spate... dar o aşa ţeapă ordinară nu am mai păţit niciodată... Mie încă nu îmi vine să cred că fiertura aia obosită împreună cu sangria costau 40 lei în mod normal. Say whaaaat??

Deci, fără Salsa 4 Summer Club! Sub nici o formă. Deci nu!

După faza asta... dau mail la MyDeals să le spun să-şi selecteze mai cu grijă clienţii. Am rămas surprinsă că într-o zi de duminică, mi-au telefonat şi mi-au spus că deşi nu intră în politica site-ului returnarea banilor, pentru situaţii excepţionale, pot face acest lucru. Foarte frumos din partea lor. Le urez să aibă cât mai puţini clienţi de genul ăsta.
După care le-am dat mail şi celor de la Salsa 4... şi deşi nu mă aşteptam la un răspuns... culmea! Acesta a venit! Scurt! 

Buna ziua,

Ne cerem scuze pentru inconvenientul creat.

Octavian Firan
 
Sunt absolut şocată. Am trecut de la uimirea de aseară la şoc de-a dreptul! Vorba lui KdD. Ar trebui să văd partea pozitivă a lucrurilor, cel puţin mi-a răspuns, simplu şi frumos, nu m-a înjurat şi jignit precum patronul de la El Torito. Deci totuşi e bine, nu?

Trăim în România şi n-ar trebui să ne mai uimească nimic... zic eu.
 

marți, 19 iulie 2011

Şi ne mutăm din nou...

  
... din păcate, nu la marmacie, cum ar zice unii. Ne mutăm pe bune. Surprinzător? Pentru cine a stat în chirie cel puţin, n-ar trebui să fie. România, ca şi la alte capitole... excelează în căcaturi. De fapt nu e vina României în sine... că pământul săracu' n-are nici o treabă, ba din contră, trebuie să suporte specimenele locuitoare.

Vă spuneam prin ianurie, că a trebuit să plec din Ştefan cel Mare, "datorită" fostului meu soţ, care a avut grijă să-mi pună o "vorbă bună" la proprietar. Rezultatul... la sfârşitul lui februarie mă mutam într-un apartament pe lângă Podul Grant. Cel mai tare mi-a plăcut că arăta la fel ca fostul apartament, cel puţin în privinţa configuraţiei, dacă nu şi a îmbunătăţirilor... dar na... nu le poţi avea pe toate. Spaţios, luminos, cu vedere în spatele blocului... deci linişte maximă... privelişte la podul nou... bucătăria mare şi pătrată, exact cum îmi place mie, ca să îmi pun masă rotundă în mijloc... Deci în principiu, ok.
Nu avea termopane. Însă se preconiza că vin echipele de la Primărie să izoleze blocul, şi pun ei pe gratis. Într-o lună două maxim, urma să avem şi termopane peste tot.
Gresia şi faianţa erau vechi... dar nu arătau chair rău. Bine că măcar erau albe simple şi nu deranjau la ochi.
Mişto parchetul, din ăla vechi masiv.
Uşile de interior nu stăteau deschise, iar cea de la baie, nu avea clanţă, era umflată şi scorojită... dar am înţeles de la proprietară că le va schimba şi p-alea, tot cam când vin cei de la Primărie... ca să nu facă şantier de două ori... Uşa de la intrare urma să o schimbe urgent.
Schimbăm şi bazinul de wc că e spart... schimbăm şi bazinul de apă de la wc, că e vechi şi nu prea funcţionează bine... eh, uşor, uşor le facem pe toate... înţelegere să fie.
Înţelegere a fost... pe 250 euro, cu 50 mai mult decât în Ştefan cel Mare... dar am zis noi că merită. Arăta mai bine, urma să fie îmbunătăţit... parchet mişto... complet gol cum vroiam noi, ca să ne putem aduce mobila noastră... proprietara drăguţă, n-a vrut nici avans, nici garanţie. Ce să mai, noroc chior!

Ne-am mutat. Iarna. Pe ninsoare. Camion de 7 tone plin. Mobilă claie peste grămezi, acareturi, prostii, mărunţişuri. Haos.
Din prima seară când am venit şi am început să cărăm lucrurile sus în apartament, au început bătăile în ţeavă. Se pare că domnii bătrâni "care sunt un pic mai sensibili, dar nu vă vor face probleme" cum zicea proprietara... erau nervoşi, fix în seara aia. Ne-am văzut de treaba noastră... A doua zi... vine administratorul la uşă... că a primit telefoane insistente cu o seară în urmă, în legătură cu zgomotul făcut. El ne înţelege domne' că până ne acomodăm şi ne aranjăm lucrurile, o să facem gălăgie... dar să avem grijă cu vecinii de jos...

În următoarea zi, vine iar administratorul la uşă... să ne ia pe amândoi să mergem la vecinii de jos, să ne cunoască şi ei şi să vorbim puţin. Io, arţăgoasă mereu, îmi venea mie aşa o înjurătură pe chelie... dar diplomatul familiei a insistat să fim civilizaţi şi să mergem să vedem ce vor să ne zică. Ne-a întâmpinat moşu' îmbrăcat old school cu cămaşă şi cravată, vestă în carouri şi pantaloni impecabil călcaţi, ne-a invitat în bucătărie şi a început ... discursul.
"Suntem oameni şi trăim împreună în blocuri. Blocurile sunt făcute din beton ca să fie rezistente... însă problema lor este că nu sunt izolate fonic foarte bine şi se aude orice mişcare. Aşa că vă rugăm să fiţi civilizaţi, să vă adaptaţi la regulile blocului şi în special, pentru că soţia mea este foarte sensibilă să aveţi grijă la următoarele lucruri:
1. Când veniţi acasă, nu intraţi încălţaţi în casă, pentru că se aud tocurile pe parchet... luaţi-vă papuci. Dacă nu vreţi aşa, măcar să vă gândiţi să mochetaţi, vă ajutăm şi noi cu bani dacă este necesar.
2. Când daţi drumul la cadă, să o umpleţi, nu lăsaţi apa să curgă pe robinetul de cadă, că face mult zgomot apa căzând... daţi drumul pe duş şi lăsaţi furtunul sub apă.
3. Când faceţi pipi, mai ales noaptea... încercaţi să faceţi pe bazinul de ceramică... nu direct în apa de pe fundul bazinului.
4. Exclus orice fel de muzică tare, dacă simţiţi nevoia de muzică tare... vă recomandăm nişte căşti mai puternice."

Cam ăsta a fost în mare discursul moşului... la care noi eram destul de catatonici şi nu ne venea să credem ce comunist băşit aveam în faţa noastră. Brusc ni s-a făcut dor de nebuna din Ştefan cel Mare, care ne punea manele la ora 9 dimineaţa, apoi ne bătea în ţeavă la 11 noaptea, că ne uitam la film cu împuşcături. Zic, am belit-o... cu ăştia în coasta noastră... eh poate totuşi nu o fi aşa de rău, respectăm şi noi orele de linişte, n-au ce să ne facă.
Şi am avut dreptate... n-aveau ce să ne facă, decât să ne streseze, să ne bată în ţeavă, să se plângă la administrator că pisicile mele se aleargă noaptea prin casă şi ei le aud şi nu pot să doarmă, să o sune pe proprietară să îi spună să pună covor şi în final să mă sune pe mine. Pe mine m-a sunat ea, spera să rezonăm "feminin". N-a mers. Ea a încercat să sugereze să dăm somnifere pisicilor sau să le duc la ţară undeva. Eu i-am sugerat să ia ea mai bine nişte somnifere ca să nu o mai deranjeze nimic din jur, dacă nu funcţionează, să vândă apartamentul şi să se mute ea la ţară undeva... şi dacă nici asta nu merge, i-am sugerat să se mute la cimitir, ca să nu ne mai deranjeze ea pe noi toţi.
După aia nu m-a mai sunat.

Deci de o belea am scăpat, măcar de principiu. Mi-am confirmat încă o dată ideea că, în viaţa asta, e mai bine să te ştie oamenii de nebună, sau isterică crizată... decât să fii om bun, cumsecade şi înţelegător. Eşti luat de prost şi ţi se cacă şi vecinii în cap. E mai bine să zică lumea "KdD e băiat bun aşa... EA este a dracului afurisită".

Din păcate am ocolit un pic principiul ăsta când m-am relaţionat cu proprietara şi ajunsesem să ne pupăm la telefon, să ne miţinim şi pisicim. Zic să avem o relaţie bună. Eh, s-a întâmplat fix ce era de aşteptat să se întâmple... încet încet, ea a început să ma facă pe mine. Grav... din miţineală aşa!
Întâi au fost probleme la Primărie... în sensul că nu se mai ştie când vin să pună termopane... dacă nu deblochează Udrea fondurile... nu au ce face... Din maxim două luni, am ajuns la "poate vin la vară"... sau "probabil vin în toamnă"... până la "nu cred că mai vin anul ăsta"... deci probabilitatea petrecerii unei ierni ca ultima, într-un apartament cu giurgiuvele ce nu se închid bine, pe lângă care şuieră vântul sinistru, şi care la cea mai mică bataie de vânt, se deschid şi se trântesc... era din ce în ce mai apropiată.
De uşile de interior cred că a şi uitat ce ne-a zis... Pe aia de la baie o ţineam deschisă cu sticla de spirt, iar pe aia de la bucătărie cu una de vin goală. Ăleia de la dormitor i-am bătut un cui în parchet.
De bazinul de apă la wc nu s-a uitat. Am cumpărat unul nou după vreo 3 luni. Uşa de la intrare ce-i drept, s-a schimbat relativ repede, după o lună... asta după ce trecusem deja prin emoţiile iadului, venind acasă şi gasind-o deschisă şi pisicile pe scara blocului.

După asta am descoperit furnicile... mai ales în sufragerie, sub parchet... apoi în baie în mâncarea lui Taku. Apoi bazinul de wc spart care curgea şi plăcile de faianţă lipsă din bucătărie, iar golul acoperit cu autocolant. Apoi am descoperit şi alte plăci de faianţă ce urmau să cadă la cel mai mic şoc.

Dar cel mai grav şi mai grav a fost... apa caldă. Am fi vrut să o descoperim noi. Dar nu se putea. Presiunea pe duş era undeva la nivelul unui pipi relaxat. Deşi ăla e cald. Asta nu era caldă... decât după vreo 30-40 min de curs... metri cubi irosiţi degeaba şi bani aruncaţi la întreţinere. Care întreţinere a fost aproape 200 lei pe martie... în condiţiile în care închisesem caloriferele, dar plăteam că trece apa caldă prin ţevi, că aşa e la noi în România... plus nuşcât pe salariile administraţiei... nişte nebuneli d-astea... Oiiiii!

Acestea fiind zise, ne-am gândit noi la început de iulie, să vorbim cu proprietara şi să negociem dracului ceva... măcar un 200 de euro şi încercăm să suportăm neajunsurile. Evident nu i-a convenit dar ar fi vrut să ne scadă, că e mai sufletistă aşa... dar că domne, soţul ei nu e de acord, că el vroia 300 euro pe apartament, dar a fost de acord şi cu 250 că ne-au plăcut şi baliverne d-astea ieftine... Flexibilitate zero, lăcomie şi nesimţire maximă. Că aşa e proprietarul român căpătuit pe vremea lu' ceaşcă, apoi disponibilizat de pe cine ştie unde cu salarii compensatorii, care se trezeşte cu două apartamente şi o casă şi se gândeşte el să se îmbuibe pe spinarea altora. 300 euro pe ce prietene? Pe un apartament fără termopane, cu gresie şi faianţă de cel puţin 30 de ani, uşi varză şi pereţi cu calciu stropit, în care apa vine după juma' de oră şi mai mult pică decât curge? Succes la închiriere atunci.

Şi ne mutăm din nou. În nici două săptămâni am şi găsit unde. Condiţii frate. Tot 250 de euro, dar: termopane peste tot, cu plase de ţânţari şi tot tacâmul, aer condiţionat, renovat recent, gresie şi faianţă noi şi foarte mişto. Presiune la apa caldă de te intimidezi în baie... şi cu încălzire instantanee. Ah şi să nu uit... mobilat! Singurele chestii vechi din tot apartamentul ăla sunt şifonierul şi biblioteca, dar sunt din lemn masiv, solide, şi nici nu arată rau... iar aragazul nu are aprindere electrică şi e mai mic.
Şi pe deasupra se află în cartierul în care m-am născut, o să-mi fac din nou cumpărăturile în Piaţa Obor, pe care o iubesc şi este muuuult mai mare şi mai ieftină decât rahatul ăla de Crângaşi... iar mama nu o să mă mai fută la icre că iar i-am luat tigaia de clătite... pentru că în 5 minute e la mine şi o recuperează.

De data asta simt eu că e de bine. În curând o să vă salut cu ceva dulce... de început nou în casă nouă. 

miercuri, 6 iulie 2011

Voi aţi luat BAC-ul?

 
Dacă tot e la modă să vorbeşti zilele astea de BAC, de tragedii, de drame, de lacrimi, de prostie... vă supun şi eu atenţiei ceva din aceeaşi categorie. Făceam un browsing de rutină pe bestjobs şi găsesc următorul job:
 
SPECIALIST RELATI PUBLICE

Angajatorul recrutează din Bucureşti
Middle-level, Senior-level bla bla bla
Salariu 1500 euro/lună
Pentru a putea aplica, avem rugamintea sa transmiteti CV-ul dvs. pe urmatoarea adresa de e-mail: fseimplementare@yahoo.com

Descrierea jobului n-are relevanţă, unele fraze sunt cu diacritice, altele nu, deci e clar un copy paste din mai multe surse, dar oricum nu mai contează.

Am trimis şi io mail la adresa aia foarte profi, pe domeniu yahoo şi le-am zis aşa:

Buna ziua,

Aş dori să aplic pentru postul de Specialist Relati Publice postat pe Bestjobs.
Am văzut că salariul este de 1500 euro/lună. Eu aş dori 2000 euro/lună, pentru cei 500 euro extra, ofer cursuri de limba română, gramatică, cu accent pe modulul - Unde punem doi "i" la sfârşitul cuvintelor şi unde nu. Îi invit pe toţi angajaţii dumneavoastră, care nu ştiu să scrie şi să se exprime, să se înscrie la acest curs.

O zi excelentă,
Eu

P.S. Da, m-am semnat.

sâmbătă, 25 iunie 2011

De ce mi-a plăcut la Don Taco?

 
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, am avut acum ceva vreme o experienţă deloc plăcută la un restaurant bucureştean pe nume El Torito, experienţă care nu s-a rezumat numai la timpul petrecut în incintă, ci şi la jignirile ulterioare ale patronului (aşa a zis el) în comentarii (şterse evident) pentru că mi-am permis să nu apreciez pozitiv preţiosul lui restaurant. Pentru că... nu-i aşa, în România nu ai voie să ai păreri proprii, iar dacă le ai, şi sunt negative, automat eşti înjurat ca să-ţi retragi cuvintele... pentru că "evident" nu ai cum să ai dreptate.
Bineînţeles că m-a afectat fix la nivelul negrului de sub unghie. Probabil şi pe El Torito la fel... din această cauză cred că au mai avut cel puţin 3 oferte pe site-urile de reduceri, nu mai face faţă traficului serios de clienţi (sic).

Ambiţioasă fiind însă, am ţinut neaparat să văd totuşi, ce mai e pe piaţă la capitolul mâncare mexicană, să nu rămân cu impresii greşite. Aşa că am început cu primul căzut în mână... pe nume Don Taco. Oferta suna cam aşa: Nachos Chips & Salsa + Fajitas din muşchi vită şi piept de pui, cu legume mexicane macerate în bere şi tequila, servite cu orez Mexican şi salsa. Woaaaaw! Bine, a fost dublu woaw, că era şi surpriză cu ocazia împlinirii unui an petrecut împreună (oficial mă refer, adică pe 13 mai).

În primul rând locaţia foarte mişto. Multă vegetaţie în jur, atât de multă, încât dacă abordezi strada din unghiul nepotrivit, posibil să nu-l găseşti printre copaci. Terasă afară, gard de lemn mahon... înăuntru lumină obscură de birt mexican, hostessă bronzată şi toată numai un zâmbet, plante verzi şi mari peste tot, sombrero, mult lemn şi piatră, două săli, una pentru nefumători (cea care avea şi mai multe ferestre şi plante).
Apoi servirea ca la carte, toţi îmbrăcaţi clasic, alb-negru... nu trebuia să te uiţi după ei. Ba chiar mi-a plăcut barmanul, pe care cred că l-au angajat special mai ţiganos cu mustaţă, ca să se încadreze perfect specificului :)

Am început cu nachos şi salsa (a doua poză de pe rândul de jos). Foarte bune... însă... cred că mi-aş fi dorit sa fie mai iute treaba. Asta în mintea lor cică era un aperitiv! M-am chinuit să-l termin şi mă întrebam îngrijorată cum dracului mănânc şi fajitas! Fajitas care au venit aproape imediat, cu clopot de metal pe farfurii... şi după ce le-a aşezat tacticos pe masă... ospătarul a aşteptat 3 secunde să fie sigur că are atenţia noastră totală şi nedisimulată, apoi a ridicat clopotele în acelaşi timp... pentru efectul de uau! - prima poză de pe rândul de jos, numai că era rotundă farfuria.
  

Ce-mi pare rău este că nu am reuşit să identific toate legumele, era cel puţin una mai neobişnuită meleagurilor noastre, carnea absolut delicioasă, însă KdD a trecut repede şi la legumele mele, vădit impresionat de modul lor de preparare. Nuş cum vine asta macerare în bere şi tequila, dar cred că încerc şi eu acasă. Oricum, am stropit din belşug cu bere, deşi nu cred că în cantităţi egale cum ar fi trebuit, şi slavă domnului că nu am avut şi desert.
Ne-a prins şi torenţiala la fix ca să mai stăm, că tare bine era cu muzica aia mexicană de adormit cu burta plină... Nu mai ştiu cât am râs, am vorbit, am făcut planuri îndrăzneţe să plecăm cu câte o sombrero pe cap and act natural, like nothing is wrong. Am promis că ne întoarcem cu siguranţă, mâncare bună bună, prezentare la sentiment, servire impecabilă şi atmosferă relaxată.

Am ajuns acasă satisfăcuţi şi am apucat să ne documentăm. Imi place sloganul: Don Taco, restaurantul unui bucătar cu bun gust... iar din câte văd pe site, maestru culinar, ce participă la diverse expoziţii culinare şi mese de protocol. Foarte tare! Cică Jimmy Constantin îl cheamă şi şi-a deschis restaurantul în 1999. Aha, şi eu de abia acum îl descopăr? Ah, şi dacă vă uitaţi pe site, veţi vedea şi meniul. Preţurile sunt decente zic eu, nu jupoaie pielea de pe tine, dar nici mici nu sunt, pentru că după cum ştim cu toţii, mâncarea bună nu este niciodată ieftină.

Eu închei aici că deja am bălit toata tastatura şi mă gândesc numai la salsa şi la legumele alea marinate. Asta a fost, cu restanţa pe care sper să o iertaţi, evenimentul lunii mai, 1 an împreună, sărbătorit la Don Taco şi redat un picuţ mai târziu aici.

Later edit: Mai jos vedeți o mostră de discriminare. Așa se bea bere la noi în familie.