duminică, 21 noiembrie 2010

Jumătate de an...

 
E noiembrie. Nici un eveniment. Nici o ocazie. Şi totuşi la mine printre florile de ghiveci, a crescut o glastră cu ceva special. Este atât de frumoasă că i-am făcut multe multe poze... şi vă arăt şi vouă două:




Apoi mi-am amintit că, deşi nu este nevoie de o ocazie ca să primesc aşa ceva, în noiembrie se fac 6 luni. Jumătate de an de linişte, de înţelegere, fără soacre nebune şi isterice, fără neamuri parvenite cu pretenţii, jumătate de an de sinceritate şi siguranţă, de atenţie necondiţionată şi răsfăţ maxim. Jumătate de an de când (încă neoficial) sunt iar Domnişoara S., statut pe care vreau să-l păstrez cât mai multă vreme posibil. Aşa m-am născut, mă defineşte şi nu vreau să mă mai schimb niciodată. Nu vreau să mai fiu "definită" niciodată ca "soţia cuiva", "Doamna X". Am zis!

Deocamdată admiraţi frumuseţea şi vă rog să vă aduceţi aminte şi de sora ei... ceva mai specială... de atunci...
 

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

L-am găsit!!!!

  
Până la urmă s-a dovedit a fi oala cu cotoarele pentru peltea... De şurubel vorbesc. Da. Evident că era acolo, messy job finding it! Dacă era în mazăre, îl găseam repede, dacă era în dulceaţă, îl găseam când o puneam în borcane. Da el nuuuu, era fix în maglavaisul pentru peltea, pe care l-am stors prin tifon, după care a rezultat o masă fructoasă cremoasă căcăcioasă, prin care mi-am preumblat mâinile, în căutarea şurubelului, fir-ar el al naibii.
 

vineri, 19 noiembrie 2010

Din categoria... "Ce-ai mai făcut de data asta?"

 
Episodul 1

Pleacă KDD la cumpărături, eu rămân acasă din cauză de diverse treburi. Vine omul incărcat de la Kaufland, duce gunoiul, apoi îmi prezintă speech-ul pregătit pentru produsele cumpărate în afara listei. Stabilim meniul zilei, ne apucăm de treabă...
Eu: "Ştii ce am făcut?"
El: "Ia uimeşte-mă!"
Eu: "Ştii farfuriile noastre alea două de sticlă transparentă, de la Ikea? Alea care îţi plac ţie?"
El: "Da, ce-i cu ele?"
Eu: "Ştii, una nu mai e. Am spart-o din greşeală!"
El: "Haidi măh, la dracu', şi îmi plăceau farfuriile alea. A fost din greşeală sau nu ştiai cum să-mi spui ca vrei să mergem la Ikea?"
Eu: "Din greşeală, îţi jur!"
El: " Bineeee..."

Episodul 2

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă din cauză de obsesie Sims 3 World Adventures. Între timp, ca să nu-mi iau cafteală pe spinare, mă apuc şi eu de ochii lumii să fac puţină curăţenie prin bucătărie. Vine acasă, mâncăm...
Eu: "Ştii platoul ăla mare mare de ceramică de la Korund?"
El: "Nu-l ştiu, dar presupun că nici nu o să-l mai ştiu vreodată... nu?"
Eu: "Aaaaaa, nu, cum să nu, ba da, uite-l, l-am spart doar în 4 bucăţi, io zic că se lipeşte. Mi-l lipeşti tu te rog? Şi oricum e un platou, când servesc diverse pe el, pun frunze de salată decor, şi nu se vede crăpătura. Plus că îi adaugă un aer mai vechi, mai nobil, mai valoros. Merge?"
El: "Mă doare capul, nu mai pot!"

Episodul 3

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă să fierb dulceaţa de gutui şi pelteaua şi să fac o mâncare de mazăre. Vine acasă... îmi aduce ouă să fac şi frigănele... până să mă apuc de ele... zic:
Eu: "Ştii capacul ăla mare universal de sticlă, căruia i-am înşurubat eu azi mai bine mânerul?"
El: "Ooo, Doamne, ce-ai mai făcut? Lasă-mă să ghicesc, trebuie să uit de capacul ăla nu?"
Eu: "Aaaaa, nu, nu l-am spart. E ok... dar ştii... mânerul de care apuci să nu te frigi, e fixat pe partea cealaltă cu un şurubel... pe care doar ce îl fixasem... şi nu ştiu cum, era capacul pus pe o oală, şi când am ridicat, am rămas cu mânerul în mână, ceea ce mă duce cu gândul că şurubelul de pe partea cealaltă a căzut într-o oală. Ceea ce mă aduce de fapt la problema de bază, şi anume... În care oală a căzut şurubelul: în oala în care fierb dulceaţa, în oala în care fierb cotoarele pentru peltea, sau în aia cu mazăre? De ce mă întreb asta? Pentru că eu nu mai stiu pe care oală era capacul când am apucat de el."
El: (râsete cu lacrimi) "Nu mai pot, m-ai înnebunit, io zic să stai liniştită poate dărâmi blocul sau ceva. De acum în colo când vin acasă, te întreb direct: Ce-ai mai făcut de data asta? Ce-ai mai spart, ce-ai mai distrus? Ca să nu-ţi mai pierzi timpul cu introduceri şi explicaţii. E bine aşa?"

The End
 

marți, 9 noiembrie 2010

Întrebare retorică...

 
Cum reacţionezi atunci când un prieten aflat în vizită la masă, la tine acasă... după câteva ore considerând el că i s-a făcut foame iar, se duce pur şi simplu la frigider, îl deschide şi se autoserveşte?

Vă întreb pentru că eu nu am mai păţit aşa ceva până acum şi habar nu am cum se reacţionează în astfel de cazuri! După umila mea părere, poate nu foarte avizată, maxim de familiaritate permis între două persoane, chiar şi prieteni, este autoservirea din frigider după o întrebare prealabilă. Adică ceva de genul, prietene, mi s-a cam făcut foame, ai ceva de mâncare? Evident, eu ca gazdă aş avea două opţiuni, ori mă duc şi îi pregătesc omului ceva... ori dacă mi-e lene sau am încredere maximă în persoana respectivă... îi zic: "Du-te şi tu în frigider şi vezi ce găseşti." Eventual îi dau indicaţii unde e pâinea, ca să nu stea să o caute.

Şi dacă, să presupunem, cineva ar face aşa ceva... care ar fi cauza? E proastă creştere, lipsă de educaţie, bădărănism şi nesimţire înnăscute? Nu dau cu paru'... zic şi io... sau poate omu' se simte atât de apropiat de mine, like family şi mă iubeşte atât de tare, încât s-a simţit exact ca la el acasă. Ceea ce e frumos, nu? Însă de ce nu se simte ca acasă, să spele şi vasele, aragazul şi poate să dea şi cu mopul?


Întreb şi eu...
 

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Lansare blog nou

Dragii mei, sunt mândră să vă anunț lansarea celui de-al doilea blog al meu, un blog oarecum culinar, spun oarecum, deoarece pentru moment va conține numai diverse dulciuri și prăjituri, pe care le scot la vânzare. Deocamdată voi publica poze mai vechi, cu torturi și prăjituri preparate de-a lungul vremii, iar pe măsură ce voi mai primi comenzi, voi adăuga (sper eu) poze din ce în ce mai bune. Oricum, important este să gustați o dată și vă garantez că veți deveni clienți fideli.
Micul meu magazin virtual se numește La Cucina della Principessa, unde vă aștept cu drag să vă delectați și poate să comandați ceva bunătăți... Mi se șoptește din culise că deja aș avea două comenzi, așa că mai bine mă pun pe treabă și las vorbăria pentru altă dată.

Hai cu  diabetul, neamule!

Din copilărie...


Știți ce am mâncat eu azi? Nici dacă vă dau o sută de indicii, nu nimeriți. Bine, excludem variantele pornografico-sadistice ale lui Iațcu, ce va avea o plăcere nebună să NU nimerească varianta corectă... 
Mă situam eu așa în impas culinar... în ceea ce privește deserturile mai ales... și cum am pe cap un copil deghizat în adult, care bate din picior la fiecare 2 zile și întreabă: Ce prăjitură mai faci? Eu ce mănânc dulce acum? Îmi scade glicemia și mor, o să mă ai pe conștiință... fă ceva dulce repede, până nu leșin! ... îți vine să te iei cu mâinile de cap și să te prefaci moartă. Am făcut tot felul de torturi, de prăjituri sofisticate, fine și elegante, cu care am impresionat diverși degustători... așa că în seara asta era cazul de ceva simplu, surprinzător de simplu, cu parfum de epocă ceaușistă, răsărit fix din copilăria mea... (era să zic "de mult apusă" dar ar fi păcat să vă mint)... și anume... tanananaa... măr ras cu biscuiți.

Unii au așa ceva în alimentație de pe la 5 luni, eu nu știu de la cât l-am avut, dar îmi amintesc foarte bine că aveam 5-6 ani și mâncam porția fratelui meu abia născut... apoi la grădiniță de abia îl așteptam... apoi ultima oară cred că am mâncat așa ceva, când aveam puțin peste 15 ani. Țâfnosul meu, la fel, ultima amintire pe care a putut-o găsi era undeva pe la 8-10 ani... deci nu văd aici nici un motiv pentru care doi adulți aflați în prag de 30 de ani, să nu poată să se delecteze cu probabil cel mai delicios desert posibil... desertul copilăriei.

Se face și repede. Se rad ionatanele rapid (cu tot cu coajă... că acum avem dinți), se amestecă cu zahăr, apoi se zdrobesc biscuiții și se pun împreună. Se omogenizează bine, se iau doua linguri și se începe dezmățul. Cine pișă ochii primul, spală vasele.

Noapte bună dragi copii!


vineri, 5 noiembrie 2010

Pitbulitza la rugby


Am trăit s-o văd și pe-asta. După ce am epuizat fotbalul și la oină încă nu am ajuns, m-am reprofilat pe rugby. Oricum mă cam săturasem de pițipoancele alea de la fotbal, care varsă lacrimi de crocodili dacă se lovesc la un degețel și se tăvălesc în chinuri la cel mai mic contact cu iarba. Și nu vorbesc neapărat de campionatul nostru autohton, mă refer și la Il Calcio, Primera Division sau chiar Premier League, cu care sunt bombardată în ultima vreme. Probabil că Universul a aranjat să ajung pe la niște semifinale de Cupa de Rugby... să văd acolo cu adevărat ce înseamnă sport dur. Și am văzut... Grivița cu Baia Mare.
Niște namile 4x4, rași în cap, cu niște tricouri mulate pe ei (care mie cred că mi-ar fi venit cămăși de noapte până în pământ) care urlau unii la alții, se trânteau, se tăvăleau, se placau, își zdruncinau organele interne și creierii, se amestecau bine de tot... și n-aveau nici pe dracu. Un pâs nu auzeai! N-am înțeles eu foarte bine de ce făceau ei grămezile alea, când de fapt mingea era la un singur băiat care o dădea la mama dracu'... la un alt băiat, asupra căruia se năpusteau vreo 7-8 namile d-alea, îl puneau jos de nu se mai vedea săracu' de sub amestecătura aia (meleu îi zice... am aflat)... apoi ca prin minune, de dedesubt de undeva, țâșnea mingea iar și o luau de la capăt. Apoi un nene d-ăla cât șifonierul meu din dormitor, făcea o magie și reușea să fixeze mingea ovală în iarbă, cu ovalul în sus, fără să se miște....
Complicat joc. Duminică mă duc din nou și mă voi documenta intens, trebuie să știu și eu să recunosc o fază importantă ca să țip, sau să știu când să vociferez și să admonestez arbitrul că nu a văzut o infracțiune importantă, sau să dau indicații jucătorilor când pasează, ceea ce probabil îi va ajuta la eseuri, că eu văd mai de sus situația, ei sunt acolo ocupați în gramadă și nu văd lucrurile în ansamblu cum le văd eu (observați că jargonul specific deja mi l-am format... e un pas important).
Interesant de menționat este că au mici, bere, vin fiert, intrarea este liberă și toată lumea este binevoitoare să-și explice ce se întâmplă în teren. Deși momentan mă depășește total, am reținut totuși că rugby-ul este un sport de golani jucat de domni, spre deosebire de fotbal, care este un sport de domni, jucat de golani. Hmmm... Voi aprofunda această teorie, la Steaua cu Timișoara. Cică îi bate Steaua sigur, așa am auzit.