miercuri, 13 octombrie 2010

Dulceaţă de coarne

Nu ştiu de ce în ultima vreme am tendinţa să încep posturile cu „eu am impresia că sunt inteligentă”, pentru ca apoi pe parcursul articolului să demonstrez grav că nu e aşa. Ca argument, avem chiar şi postarea de faţă... în care flagrant, nu mă dezmint.

Sigur, trebuie să vă amintiţi de Dulceaţa de vişine a prietenei mele de la Milano. Eee, fix în aceeaşi categorie mă aflu şi eu, nu-s mai deşteaptă, ba din contră, mai insistentă.
Fusei la piaţă zilele trecute şi, ce văd eu la o băbuţă în găleată, ceva ce îmi doream de ceva săptămâni să mănânc? Coarne!!! Evident trebuie să dau explicaţii speciale, pentru cei ce nu ştiu, mai exact pentru Iaţcu, care este obişnuit numai cu un anumit tip de coarne. Dragul meu, coarnele de care vorbesc eu sunt astea:



Coarnele fac parte din categoria fructelor de pădure, cresc în copăcei numiţi corni, sunt coapte când sunt de culoare roşu închis spre grena, sunt foarte astringente dar în acelaşi timp dulcege. Veselă nevoie mare că am găsit coarne (am uitat să menţionez că se găsesc foarte rar) mi-am luat un kilogram, însă băbuţa respectivă văzându-mă aşa încântată, mi-a pus mai mult în pungă. Deja mă vedeam înotând în coarne, băgând în mine ca sparta.
Problema era că nu erau foarte foarte bine coapte şi erau destul de acrişoare... aşa că mai mult de un pumn nu puteai să mănânci, că te strepezeai de tot. Eh, şi uite-mă pe mine, holbându-mă adânc la un castron plin de coarne... şi întrebându-mă... ce Dumnezeu fac cu ele.

Dau un Goagăl, găsesc diverse, compoturi, băutură alcoolică (cornată), gemuri, dulceţuri... nu mă puteam hotărî. Zic, eh, nu fac cornată că e scump în draci alcoolul, compot nu prea mă omor, iaaa să fac eu dulceaţă, că sună mai bine aşa, mai exotic. Gata, iau coarnele, mă documentez şi mă pun pe treabă.

Primul pas: Scosul sâmburilor
Dacă în viaţa dumneavoastră oamenii tind să vă caracterizeze drept impulsiv, nerăbdător, nevrotic cu tendinţe psihopatice... recomandarea mea este să NU vă apucaţi de scos sâmburii de coarne. E mai bine şi pentru dvs şi pentru cei din jur. Dar, este doar părerea mea. Acu' dacă insistaţi totuşi să vă apucaţi de treabă, şi să scoateţi sâmburii de la 1,3 kg de coarne, ca în final să obţineţi 600 de grame de pulpă, în aproximativ 3 zile, cu în medie 4 ore pe zi de muncă... eu sincer nu răspund pentru orice consecinţă ar putea avea această acţiune. Nu consider înţelept să mergeţi la puşcărie pentru omor din culpă, motivând la tribunal: „Nu ştiu domnule judecător, mi-am pierdut minţile, scoteam sâmburii de coarne de 10 ore deja neîntrerupt şi mi-am pierdut cumpătul, am înfipt cuţitul în soacră-mea”.
Dacă totuşi printr-o minune ajungeţi la finalul pasului 1, nu aţi pătat de sânge gresia, nu v-aţi sinucis şi coarnele nu sunt la gunoi împreună cu punga, cuţitul şi farfuria şi cu baba aia nenorocită care v-a vândut fructele, vă felicit, puteţi trece la pasul 2.

Pasul 2: Căutatul reţetelor
Aveţi vecini, aveţi prieteni, mame, bunici, cărţi de bucate, google. Trăim în era informaţiei, este imposibil să nu găsiţi o reţetă, nu e ca şi cum aţi comunica prin fum ca indienii. Aşa că, documentaţi-vă... ca să fiţi siguri de diagnostic măcar. Unii zic, 500 g fructe la 1 kg de zahăr, alţii zic, nu, că iese prea dulce, trebuie 500 g fructe la 500 g zahăr. Vă gândiţi bine, ştiţi că fructele sunt cam acre, parcă tindeţi să înclinaţi către prima variantă... mai ales că şi Radu Anton Roman scrie clar că dulceaţa conţine mai mult zahăr decât fruct. Exact când aproape v-aţi hotărât, mai găsiţi pe-un blog o variantă... 500 g fructe la 250 zahăr!!!!! Aoleo! Suni prietenii, vecinii, mama, bunica, mai obţii douăşcinci de păreri alambicate, te enervezi, închizi telefonul, închizi netul, te baricadezi în bucătărie şi te arunci... fie ce-o fi!

Pasul 3: Sosul de dulceaţă
Iei un kilogram de zahăr, îl pui în 300 g apă şi pui la fiert. Te aşezi lângă aragaz pentru supraveghere, şi ca să nu te plictiseşti, iei un pliant de la vreun supermarket şi mai studiezi ofertele. Aveţi grijă totuşi să nu le studiaţi prea în amănunt, pentru că apa din zahăr se poate evapora toată şi puteţi rămâne doar cu zahărul aproape caramelizat în cratiţă, trăgându-vă agitat de tot părul, încercând vocalize şi întrebându-vă în cate secunde ajunge cratiţa jos la parter, dacă dvs locuiţi la etajul 10. După ce depăşiţi acest moment critic, puneţi alt pahar de apă în zahăr şi reluaţi procesul. Când începe să se lege şi să curgă în firicel subţire nu în picături (am citat din maică-mea)... răsturnaţi şi fructele acolo şi lăsaţi-le deoparte 10 minute.

Pasul 4: Fiertul dulceţii
Asta e simplu. Dacă e bună oala, nu se lipeşte... oricum fructele au tendinţa să se ridice la suprafaţă, deci rămâne sosul la fund, deci n-are ce să se lipească... însă nu strică să staţi prin preajmă, că face spumă şi se umflă, şi poate da în foc... şi deja mi-e teamă că vecinii de la parter vor avea şi un aragaz aproape nou. După vreo 30-40 minute faceţi testul farfuriuţei şi dacă s-a închegat, stingeţi focul. Luaţi borcanele, spălate şi uscate, le umpleţi cu dulceaţă, le lăsaţi deoparte, şi de abia când s-au răcit de tot, puneţi capacele, etichetaţi corespunzător şi depozitaţi departe de dăunători naturali, cum ar fi copiii, soţii, iubiţii sau mamele în vizită.

Dulceaţa mea a ieşit cam închegată, pentru că, obsedată fiind de acasă de la mama, să nu-mi curgă de pe felia de unt, am fiert-o probabil un pic cam mult. Se poate drege chestiunea, cu zeama de la jumătate de lămâie, fiartă din nou... se mai lichefiază... dar să dea Dumnezeu, la cât am muncit la ea şi câţi nervi mi-a făcut... dacă o mai scot eu din borcanele alea. Chit că o mănânc cu bormaşina şi cu dalta, aşa o las. Las' că o să-mi iasă mai bine la anul, mai am timp să exersez până ajung bunicuţa aia simpatică, ce toată ziua face prăjituri, biscuiţi şi dulceţuri.

Şi trebuie să mai exersez şi la partea cu „simpatică”. Poftă bună!

7 comentarii:

Iaţcu spunea...

Ce-i drept, is mult mai obisnuit cu dracoasele tale coarnele, dar in special cu coada-ti stufoasa.
Dupa cum ti-am mai sugerat, pentru a-ti fi usurat treaba, in loc sa scoti simburii din coarne, mai bine bărbiereai pulpa de pe os, că dară ești expertă is astfel de activitati fumeejti.
Cit despre incapatinarea ta proverbiala am mai scris: pe orice pui mina se intareste, inclusiv zama dulceturilor.

Iaţcu spunea...

dar poze cu intaritura de ce n-ai mai pus?

LIVIU CAPSUNA spunea...

:))))) Al lesinat de ras ! mooor ! Dar cu coarnele ce fac ? Nu merge scos samburele undeva la jumatatea fierberii prin pasare ? N-ai incercat ?

Pitbulitza spunea...

Domnule Capsuna (mai bine va schimbati numele in Coarna), am aflat ulterior ca cica mai bine se face pasta/marmelada. Se fierb coarnele intregi asa, cu tot cu sambure, apoi se trec prin sita, si se obtine un piure care se fierbe pana se intareste. Acuma... terciuri d-astea nu prea... dar na, fiecare cu gustul lui.

Sunt coarne in piata, 6-10 lei, dracu sa le ia daca mai fac eu vreodata dulceata de coarne. Sper sa faci tu si sa ma chemi la degustare :)

LIVIU CAPSUNA spunea...

Pffff!L-e am pus cu zahar si apoi le voi scalda in alcool :)
Vara-mea care-i conf , pe la chimie zice ca :,,Antioxidantii din coarne, mai ales cei din clasa carotenoidelor, sunt mai activi pe suport alcoolic decat pe suport glucidic! Bravo! De aceea nu ai facut dulceata, trebuia sa iasa cornata!:))))))))))

Pitbulitza spunea...

Aaaaaaa, pai bravo mai, daca stiam asta atunci, dracu' se mai chinuia!!! De acum in colo: cornata, afinata, coacazata, carotenoidata din aia cum zici tu, sa curga alcoolul! Si-asa dulceata nu apuc niciodata sa mananc, ca au grija altii... macar de baut, am eu grija!
Auzi da'... alcoolul se sintetizeaza tot in glucide nu? Adica ma ingras nu? :D

LIVIU CAPSUNA spunea...

Eeee, nimic nu-ti convine :)