duminică, 24 octombrie 2010

Eat, pray, love ... alt titlu mai original n-am găsit...

Mi-am achiziționat de curând cartea scrisă de Elizabeth Gilbert... mânată mai curând de review-urile proaste primite de filmul cu același nume. Nu pot să mă pronunț încă, probabil voi merge să văd și filmul, din curiozitate măcar, deși mulți din cei care au citit cartea sunt de părere că filmul este mult mai slab, kitschios și nu reușește să prindă esența poveștii. Vom vedea!
Am citit deja mai bine de două treimi și pot să vă spun că prima parte, cea cu Italia, a fost cea mai grea încercare. Tipa petrece patru luni în Roma și în împrejurimi în căutarea plăcerii, plăcere care îi aduce 12 kg în plus. Odios! Cu fiecare frază în care descria locuri pe unde am fost și eu și m-am plimbat, pe unde am simțit lucruri asemănătoare cu lucrurile simțite de ea... mă apucau toții dracii de burtă și mă chinuiau amarnic! Numai când vedeam că iar zice ceva de gelato, sau de diverse tipuri de spaghetti... sau de cum a fost ea la meci în galeria lui Lazio, sau de cum își compunea topul celor mai frumoase fântâni din Roma... mă tăvăleam în chinuri și scoteam cele mai groaznice și oribile zgomote scoase de vreun umanoid vreodată.
Deci dacă ai fost în Roma, ți-e dor de ea atât de mult încât te doare carnea pe tine... cu siguranță nu este o idee bună să citești cartea asta. Îți faci sânge rău degeaba, umpli role întregi de șervețele cu lacrimi și te alegi și cu insomnie. Mai bine stai în banca ta și vezi un documentar despre Lagos de exemplu.

Până la urmă a fost și o parte bună în toată suferința asta... bucătarul meu personal mi-a gătit niște Carbonara, poate poate îmi mai trece supărarea și nu mi se mai înnoadă lacrimile în barbă.


Mi-e greu să cred că mai există cineva pe planeta asta să nu fi mâncat carbonara, însă la cum am observat că se prepară acest fel în Ro, parcă aș reveni asupra declarației de mai sus. Să ne înțelegem. Ingredientele din carbonara sunt urmatoarele: spaghetti (sau alte paste lungi, ca tagliatelle sau bucatini), guanciale (un fel de șuncă scoasă de pe burta porcului sau de pe spate, ce conține și mușchi și grăsime „nobilă” cum îi zic italienii), ouă, ulei de măsline, sare, piper și niște pecorino pe deasupra (un fel de parmezan făcut din lapte de oaie).
Mai nou, în bucătăria romană, se înlocuiește guanciale cu pancetta, care este mai puțin grasă, iar pecorino cu parmigiano, că e din vacă și are o aromă mai acceptabilă. La o adică, romanii pot să varieze după propriul plac, doar ei au inventat rețeta.
Ceea ce mă deranjează însă este obiceiul românilor de a înlocui guanciale sau pancetta cu kaizerul afumat, ouăle cu smântâna... și mai nou până și spaghettele cu penne sau alte paste scurte. Pai, prietene, aia nu mai e carbonara... Hai să trecem cu vederea partea cu kaizerul, că mai greu găsești pancetta pe aceste meleaguri... merge și partea cu parmigiano, pe-ăsta îl găsești. pecorino nu. Plus că o faci la tine acasă, să zicem că e problema ta, dar când o servești în restaurant, e o rușine. De ce este o rușine? Pentru că asta dovedește faptul că ești un bucătar incompetent... și nu pentru că nu cunoști rețeta... ci pentru că nu ești în stare să o faci.
Să mă explic. Secretul în carbonara este oul (unii bucătari italieni nu pun toate albușurile, păstrează doar o parte din ele). Oul în conbinație cu spaghettele scurse și încă fierbinți, amestecate energic și ținute pe foc câteva minute, se transformă efectiv în cremă. O cremă spumoasă care leaga spaghettele între ele și le dă savoarea aia specială. Numai că dacă nu ești atent și temperatura este prea mare, oul se incheagă și se brânzește. Exact ca la sosul de „boules de neige”, pentru cine cunoaște problema.
Din această cauză bucătăria americană a înlocuit ouăle aprope de tot cu smântână. Aia nu se taie, nu se brânzește, e mai cremoasă... gata, ai făcut carbonara! Până la urmă... fie la ei ei acolo... dar noi, NOI! care ne mândrim că am muncit în Italia și am adus valută în țară, noi care am tocit punțile vapoarelor de croazieră, tocmai noi românii, care aproape am invadat Italia, la dracu', tocmai noi copiem făcăturile americane și nu suntem în stare să facem o carbonara ca la mama ei acasă?
Așa am făcut și cu pizza... douăsutedemilioane de ingrediente pe metru pătrat, amestecături haotice de gusturi și nici una să se apropie măcar un pic de ideea italiană de pizza. La dracu', ei au inventat-o! Nu americanii grași și leneși, ce o manâncă la TV, alături de o bere răsuflată. Mă bucur totuși, deoarece am văzut că începe să se modifice mentalitatea asta... Probabil vin românii deșteptați din Italia și își deschid mic localuri în care încearcă să reproducă spiritul local. Dacă o țin tot așa, poate se schimbă și celelalte rețete. Poate voi ajunge să mănânc o carbonara adevărată fără smântână, undeva în România.

Până atunci mă duc să mă delectez cu niște fussillini cu sos de ton în care am pus de fantezie un micuț gogoșar foarte roșu cules de pe la mamaie din grădină... gogoșar care s-a nimerit să fie iute și eu să nu știu... Aaa nu, problema nu era de rețetă, că oricum necesita niște peperoncini drăcoși, problema era că m-am scărpinat pe la nas după ce l-am tocat... Adicăăă... s-a-nțeles!

miercuri, 13 octombrie 2010

Dulceaţă de coarne

Nu ştiu de ce în ultima vreme am tendinţa să încep posturile cu „eu am impresia că sunt inteligentă”, pentru ca apoi pe parcursul articolului să demonstrez grav că nu e aşa. Ca argument, avem chiar şi postarea de faţă... în care flagrant, nu mă dezmint.

Sigur, trebuie să vă amintiţi de Dulceaţa de vişine a prietenei mele de la Milano. Eee, fix în aceeaşi categorie mă aflu şi eu, nu-s mai deşteaptă, ba din contră, mai insistentă.
Fusei la piaţă zilele trecute şi, ce văd eu la o băbuţă în găleată, ceva ce îmi doream de ceva săptămâni să mănânc? Coarne!!! Evident trebuie să dau explicaţii speciale, pentru cei ce nu ştiu, mai exact pentru Iaţcu, care este obişnuit numai cu un anumit tip de coarne. Dragul meu, coarnele de care vorbesc eu sunt astea:



Coarnele fac parte din categoria fructelor de pădure, cresc în copăcei numiţi corni, sunt coapte când sunt de culoare roşu închis spre grena, sunt foarte astringente dar în acelaşi timp dulcege. Veselă nevoie mare că am găsit coarne (am uitat să menţionez că se găsesc foarte rar) mi-am luat un kilogram, însă băbuţa respectivă văzându-mă aşa încântată, mi-a pus mai mult în pungă. Deja mă vedeam înotând în coarne, băgând în mine ca sparta.
Problema era că nu erau foarte foarte bine coapte şi erau destul de acrişoare... aşa că mai mult de un pumn nu puteai să mănânci, că te strepezeai de tot. Eh, şi uite-mă pe mine, holbându-mă adânc la un castron plin de coarne... şi întrebându-mă... ce Dumnezeu fac cu ele.

Dau un Goagăl, găsesc diverse, compoturi, băutură alcoolică (cornată), gemuri, dulceţuri... nu mă puteam hotărî. Zic, eh, nu fac cornată că e scump în draci alcoolul, compot nu prea mă omor, iaaa să fac eu dulceaţă, că sună mai bine aşa, mai exotic. Gata, iau coarnele, mă documentez şi mă pun pe treabă.

Primul pas: Scosul sâmburilor
Dacă în viaţa dumneavoastră oamenii tind să vă caracterizeze drept impulsiv, nerăbdător, nevrotic cu tendinţe psihopatice... recomandarea mea este să NU vă apucaţi de scos sâmburii de coarne. E mai bine şi pentru dvs şi pentru cei din jur. Dar, este doar părerea mea. Acu' dacă insistaţi totuşi să vă apucaţi de treabă, şi să scoateţi sâmburii de la 1,3 kg de coarne, ca în final să obţineţi 600 de grame de pulpă, în aproximativ 3 zile, cu în medie 4 ore pe zi de muncă... eu sincer nu răspund pentru orice consecinţă ar putea avea această acţiune. Nu consider înţelept să mergeţi la puşcărie pentru omor din culpă, motivând la tribunal: „Nu ştiu domnule judecător, mi-am pierdut minţile, scoteam sâmburii de coarne de 10 ore deja neîntrerupt şi mi-am pierdut cumpătul, am înfipt cuţitul în soacră-mea”.
Dacă totuşi printr-o minune ajungeţi la finalul pasului 1, nu aţi pătat de sânge gresia, nu v-aţi sinucis şi coarnele nu sunt la gunoi împreună cu punga, cuţitul şi farfuria şi cu baba aia nenorocită care v-a vândut fructele, vă felicit, puteţi trece la pasul 2.

Pasul 2: Căutatul reţetelor
Aveţi vecini, aveţi prieteni, mame, bunici, cărţi de bucate, google. Trăim în era informaţiei, este imposibil să nu găsiţi o reţetă, nu e ca şi cum aţi comunica prin fum ca indienii. Aşa că, documentaţi-vă... ca să fiţi siguri de diagnostic măcar. Unii zic, 500 g fructe la 1 kg de zahăr, alţii zic, nu, că iese prea dulce, trebuie 500 g fructe la 500 g zahăr. Vă gândiţi bine, ştiţi că fructele sunt cam acre, parcă tindeţi să înclinaţi către prima variantă... mai ales că şi Radu Anton Roman scrie clar că dulceaţa conţine mai mult zahăr decât fruct. Exact când aproape v-aţi hotărât, mai găsiţi pe-un blog o variantă... 500 g fructe la 250 zahăr!!!!! Aoleo! Suni prietenii, vecinii, mama, bunica, mai obţii douăşcinci de păreri alambicate, te enervezi, închizi telefonul, închizi netul, te baricadezi în bucătărie şi te arunci... fie ce-o fi!

Pasul 3: Sosul de dulceaţă
Iei un kilogram de zahăr, îl pui în 300 g apă şi pui la fiert. Te aşezi lângă aragaz pentru supraveghere, şi ca să nu te plictiseşti, iei un pliant de la vreun supermarket şi mai studiezi ofertele. Aveţi grijă totuşi să nu le studiaţi prea în amănunt, pentru că apa din zahăr se poate evapora toată şi puteţi rămâne doar cu zahărul aproape caramelizat în cratiţă, trăgându-vă agitat de tot părul, încercând vocalize şi întrebându-vă în cate secunde ajunge cratiţa jos la parter, dacă dvs locuiţi la etajul 10. După ce depăşiţi acest moment critic, puneţi alt pahar de apă în zahăr şi reluaţi procesul. Când începe să se lege şi să curgă în firicel subţire nu în picături (am citat din maică-mea)... răsturnaţi şi fructele acolo şi lăsaţi-le deoparte 10 minute.

Pasul 4: Fiertul dulceţii
Asta e simplu. Dacă e bună oala, nu se lipeşte... oricum fructele au tendinţa să se ridice la suprafaţă, deci rămâne sosul la fund, deci n-are ce să se lipească... însă nu strică să staţi prin preajmă, că face spumă şi se umflă, şi poate da în foc... şi deja mi-e teamă că vecinii de la parter vor avea şi un aragaz aproape nou. După vreo 30-40 minute faceţi testul farfuriuţei şi dacă s-a închegat, stingeţi focul. Luaţi borcanele, spălate şi uscate, le umpleţi cu dulceaţă, le lăsaţi deoparte, şi de abia când s-au răcit de tot, puneţi capacele, etichetaţi corespunzător şi depozitaţi departe de dăunători naturali, cum ar fi copiii, soţii, iubiţii sau mamele în vizită.

Dulceaţa mea a ieşit cam închegată, pentru că, obsedată fiind de acasă de la mama, să nu-mi curgă de pe felia de unt, am fiert-o probabil un pic cam mult. Se poate drege chestiunea, cu zeama de la jumătate de lămâie, fiartă din nou... se mai lichefiază... dar să dea Dumnezeu, la cât am muncit la ea şi câţi nervi mi-a făcut... dacă o mai scot eu din borcanele alea. Chit că o mănânc cu bormaşina şi cu dalta, aşa o las. Las' că o să-mi iasă mai bine la anul, mai am timp să exersez până ajung bunicuţa aia simpatică, ce toată ziua face prăjituri, biscuiţi şi dulceţuri.

Şi trebuie să mai exersez şi la partea cu „simpatică”. Poftă bună!

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cine e Oreste?

Deși mă consider o persoană destul de inteligentă... mai am din când în când scăpări, momente în care plec pe arătură... de care nu pot să spun că mă rușinez, mă amuz în cel mai bun caz. Eh, interesant este pentru ceilalți, care săracii nu mai știu de unde să mă ia, se tot întreabă...

Într-unul din aceste accese febrile de căutare a adevărului absolut și a esenței universale (nu știu ce înseamnă astea dar sună bine) îmi făcusem un obicei din a urmări emisiunile dar mai ales blogul domnului Oreste Teodorescu. Folosec această exprimare ca să îmi arăt clar respectul meu etern. Eeee, cum spuneam, proaspăt reîntoarsă de la Roma, încercam să mă pun la zi cu evenimentele și, într-unul din rondurile mele obișnuite de citit bloguri, ia uite ce găsesc la domnul Oreste Teodorescu... În ziua de 1 septembrie, orele 12, el ne scrie despre Armaggedonul care a început deja (trecem deocamdată peste faptul că se scrie de fapt cu doi “d” și nu cu doi “g”). Citez:

Sa patrundem mai profund tainele...In Vechiul Testament sunt pomenite 1290 de zile de cosmar pentru intreaga omenire. Versetul 40, cap.XI al Cartii lui Daniel este clar: "De la vremea cand va inceta jertfa necurmata si de cand se va aseza uraciunea pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Ferice de cine va astepta si va ajunge pana la 1335 de zile!Iar tu, du-te pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, daca ajungi la sfarsitul zilelor". Daca introducem in ecuatia Armaggedonului data sfarsitului din calendarul Mayas 21.12.2012 si scadem cele 1335 de zile obtinem data de 25 martie 2009 ca inceput al Razboiului vazut si nevazut dintre bine si rau. Asadar, Armaggedonul a fost calculat sa dureze aproximativ 3 ani si jumatate.

Interesant. Păi hai să vedem, nu? Deschidem Goagăl și scriem simplu: Vechiul Testament. Primul link ce vă apare este Biblia ortodoxă în română. Îl căutăm frumos pe Daniel, cap. XI, versetul 40... și găsim așa:

"La sfârşitul vremii se va război cu el regele cel de la miazăzi şi se va năpusti împotriva lui regele cel de la miazănoapte, cu care de război, cu călăreţi şi cu multe corăbii. El va veni în ţările pe care le va cotropi şi le va străbate."

Ha? Ce face mă? Păi și aia cu 1335 de zile de unde e? Evident ne gândim logic, că poate domnul Oreste a greșit la typing, normal, nu e grav, se mai întâmplă, căutăm cap. IX sau poate X, sau poate era alt verset. Nici un rezultat. Ne enervăm atunci puțin, și dăm un search general pe tot Vechiul Testament, search care să conțină numărul 1335 scris așa sau pe litere. Not found. Cu alte cuvinte acel citat, nu este din Biblie, repet, NU este din Biblie, deși domnul Teodorescu așa susține.
Nu vă impacientați, am căutat și în alte variante de biblii, nu că ar fi prea multe... nu există nicăieri fraza aceea.

Mai departe... în articol... scrie așa:

Ioan profeteste si sfarsitul Romei,ca bastion al puterii: "In ultima persecutie a sfintei Biserici Romane, pe tron va fi Petru Romanul, care-si va pastori mioarele in mijlocul a numeroase incercari. Dupa trecerea acestora, orasul de pe sapte coline va fi distrus si Judecatorul cumplit va judeca poporul".

Care Ioan? Ioan Botezătorul? Ioan Apostolul? Unde? În Apocalipsă nu? Păi hai să căutăm. Deschidem iar Biblia, de data asta la Noul Testament și căutăm pe acolo, că nu avem direcțiuni clare. Nu veți găsi nimic vă garantez eu. Însă datorită faptului că sunt încăpățânată, am încercat să găsesc textul ca atare și l-am găsit de fapt, ca aparținând Sfântului Malachy, care a compus lista de papi și a făcut celebra profeție legată de Petru Romanul, ca ultim papă al Romei. Textul de mai sus n-are nici o legătură cu nici un Ioan, este probabil luat din cartea lui Peter Bander... sau chiar din Profeții, citez:

"In the last persecution of the Holy Roman Church, Peter the Roman will hold the see (lit. "sit"),
who will pasture his sheep in many tribulations:
and when these things are finished, the city of seven hills will be destroyed,
and the terrible judge will judge his people."

Deci ne-am lămurit încă o dată.

Pe finalul articolului avem altă bombă:

Aici daca ne referim la a treia profetie de la Fatima, obtinem o viziune cel putin interesanta. Maica Lucia care a primit mesajele de Sfanta si Pururea Fecioara Maria a consemnat ultima viziune spunand ca atunci cand nu va mai fi loc pe peretele unde sunt reprezentati toti papii de la infiintarea Sfintei Biserici si pentrul noul pontif, va fi sfarsitul lumii. Oricine viziteaza bazilica San Pedro Fuori le Mura din Roma poate constata ca ultimul tablou il infatiseaza pe Benedict al XVI-lea, actualul suveran, dupa care se termina zidul...

Păi moi, je, myself and I, tocmai fuserăm la Roma. Nu există nici o San Pedro în Roma. Până la coadă Pedro înseamnă Petru în spaniolă! Ce treabă are Roma? Dar hai să trecem peste asta, pentru că mi-am dat seama rapid că de fapt este vorba de San PAOLO, după descriere. Eu vin acum și corectez grav fraza și vă zic că de fapt oricine vizitează basilica San Paolo, poate constata că ultimul tablou îl înfățișează pe Benedict al XVI-lea, actualul Papă, după care mai sunt opt spații libere. Pe mine nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, că doar eu nu sunt celebrul domn Oreste Teodorescu, dar aveți aici dovada, plus că puteți oricând să dați o fugă până acolo.

Plus de asta am făcut ceva cercetări de atunci și nu am găsit nici o legătură între Basilica San Paolo și Maica Lucia, cea de la Fatima. Nu există nici un document scris de mânuța ei care să spună ceva referitor la această biserică. De fapt nici nu am găsit sursa acestei profeții, dar asta este altă poveste, prefer să mă rezum strict la ce pot demonstra.

Domnul Oreste Teodorescu mai are și alte articole din aceeași serie, probabil dacă îmi dedic ceva timp, sigur reușesc să găsesc inadvertențe și acolo, însă nu cred că mai merită efortul. I-am dat niște mesaje lui Oreste, în care i-am semnalat aceste scăpări și mă așteptam la niște lămuriri, în oricare direcție ar fi fost ele. Adică, băi Pitbulitzo, ești proastă, uite, astea sunt sursele mele, nu te-ai documentat bine, mai citește... ori, îți mulțumesc pentru sugestii, voi verifica și eu și dacă e nevoie, o să fac corecturile necesare. Oaaaa, dar cum am putut să gândesc așa ceva? Inteligența sa nici nu a catadicsit să-mi răspundă... pfff, dar cine sunt eu?

Cu siguranța nu voi mai urmări absolut nimic din ceea ce face acest domn, și nu pentru că m-am simțit lezată de faptul că nu mi-a răspuns, departe de mine. Voi evita contactul cu informațiile ce provin de la acest om, deoarece sunt convinsă acum de falsitatea lor (este cuvântul bun?) Pun la îndoială tot ceea ce spune și ce face, deoarece furnizează informații neverificate, complet neadevărate, din surse îndoielnice, care lansează niște idei fantastice... nu mă interesează în ce scopuri, că nu am chef acum de teoria conspirației.

Îmi pare rău că nu sunt un blogger foarte citit, mi-ar fi plăcut să afle mai multă lume lucrurile astea, să-și pună întrebări, să se apuce să verifice singuri informațiile și să nu mai halească găluști servite de acest „formator de opinie”, cum se crede el a fi.

Sau poate... proștii au nevoie să creadă căcaturile astea? Sursa.

luni, 4 octombrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 10


- continuare -


Episodul 10 – Musei Vaticani şi Monte Mario


Am păstrat ce era mai bun la sfârşit. De fapt aşa s-a nimerit. Avionul nostru pleca duminică seara, şi fiind ultima duminică din lună... la Musei Vaticani erau porţile deschise cu acces gratuit. Evident că o economie de 30 de euro însemna ceva, mai ales pentru KDD, care mai intrase în Musei Vaticani de 5 ori, deci era absolut aiurea să plătească fix acum. Ooook, deci a rămas stabilit pentru ultima zi.
Am fost avertizată că urma să ne trezim de dimineaţă, că urma să stăm la o coadă lungă, dar va fi meritat fiecare minuţel... bla, bla, bla, evident îmi treceau pe lângă urechi chestiile astea, eu ştiam clar că vroiam să intru la Musei Vaticani.
Adevărata problemă sau testul de credinţă şi voinţă, ca să mă exprim în termeni acceptaţi, a venit mai târziu, când efectiv ne-am aşezat la coadă. Nu mi-a pus probleme trezitul la 5 dimineaţa (bagajele erau deja făcute – mare minune, ştiu), nu m-a deranjat că am plecat din Trigoria când încă se crăpa de ziuă şi lumina stradală era activată... în schimb am suferit un şoc psihic când am ajuns la Vatican. Am coborât din autobuz, am identificat coada, iniţial nu mi s-a părut mare... şi am zis, hai să mergem spre finalul ei, să ne postăm şi noi la aşteptat. Şi dăi şi mergi.... şi mergi... şi mergi, şi mai faci la dreapta... şi mai mergi... şi te uiţi în zare şi nu se mai termină... şi când aproape ai înconjurat tot zidul Vaticanului şi ai ajuns aproape de Piazza San Pietro, fix acolo trebuia să te pui tu, că se terminase în sfârşit coada. Mişto a fost că imediat după ce ne-am aşezat, în spatele nostru s-au mai făcut 100 de metri de coadă, în câteva secunde cred.
La dracu’... toată lumea mea s-a prăbuşit... cum să stau eu la coada asta? Cine ştie câte ore în picioare! Mă întrebam şocată oare de la ce oră s-au pus oamenii la rând? Trebuia oare să dorm acolo pe trotuar în faţă la Museu? Ajunsesem înainte de deschidere totuşi, chiar nu mă aşteptam să fie aşa!
Bine a fost că au deschis repede şi oamenii au început să se mişte, încet dar cel puţin me mişcam... nu stăteam pur şi simplu în picioare. Vorba vine în picioare, că dacă mă enervam puţin, luam o pagină din Corriere şi ma puneam cu curu’ fix pe jos. Dar nu a fost nevoie, avansam constant. După 1 ora şi jumătate şi cam 3 kilometri de coadă, am ajuns la intrare. Trecusem deja prin toate stările posibile, am plâns, am râs, m-am enervat, m-am smiorcăit, m-am strâmbat, mi s-au pus toate petele posibile, m-am văicărit, m-am luptat cu mine să nu cedez şi să ies din rând... etape pe care le-a imortalizat cu o plăcere diabolică însoţitorul meu.
Dar exact cum spuneam la început, a meritat cu vârf şi îndesat. Nu ştiu dacă aş mai face-o încă o dată, probabil că da, însă m-aş organiza mai bine, cu umbreluţă, apă, dulciuri şi chestii de citit. KDD avea Corriere, eu aveam doar ghidul Vaticanului pe care l-am epuizat în prima jumătate de oră, apoi mă plictiseam şi căutam să-l enervez pe Ţâfnos.

Despre muzeu nu o să vă zic nimic, pentru că nu am cum. Mergeţi acolo şi apoi veţi înţelege. Oricum este atât de mare şi de obositor de vizitat, încât sunt convinsă că sunt necesare mai multe vizite pentru a-l cuprinde cu adevărat. După două ore de sucit capul în stânga şi în dreapta, deja mi se făcuse greaţă şi tot pământul se învârtea cu mine. Aglomeraţia, îmbulzeala turiştilor care prinseseră ocazia să intre gratuit, contribuiau şi ele evident, aşa că am avut nevoie de mai multe sesiune de odihnă pe băncuţe, încercând să-mi recapăt simţurile.
Dar poate că aşa trebuia să fie, să cadă toate barierele, să fii vulnerabil şi obosit psihic, pentru ca atunci când intri în Capela Sixtină, la finalul zilei de vizitat, să fii pregătit pentru ce vei găsi acolo.
Hmm, pe mine mă impresionează cu adevărat puţine lucruri, cu atât mai puţin alea care sunt prea lăudate şi când ajungi să le vezi, parcă te aşteptai la altceva şi eşti niţel dezamăgit. Cu Capela Sixtină a fost exact invers. Se pare că nu degeaba este atât de apreciată. Cel mai bine când ajungi acolo este să găseşti rapid un loc pe bancuţele laterale, sau dacă nu efectiv să te aşezi pe jos, nimeni nu va comenta nimic. Contează doar să taci din gură şi să studiezi cu atenţie tot ceea ce vezi. Evident cu tavanul va fi mai greu dacă nu ai minibinoclu, dar în principiu, te prinzi tu, ce şi cum.

Cel mai impresionant însă mi se pare, peretele altarului principal, unde se află, după părerea mea cea mai bună operă a lui Michelangelo, Il Giudizio Universale (Judecata de Apoi). Treizeci de personaje aflate în diverse ipostaze, Isus central, scos în evidenţă, cu o privire dură şi o mână ridicată ameninţator, îngeri şi demoni care se bat pe sufletele oamenilor, cavalerii apocalipsei călare pe nişte nori, trâmbiţand sfârşitul... absolut superb, fenomenal şi extraordinar. Până acum nu cred că am văzut ceva mai frumos. Stăteam pe bancă şi eram complet şocată, nu îmi venea să cred ce văd. Şi nu pentru că aş fi avut vreo trăire spirituală creştină sau ceva... eram pur şi simplu atinsă de măiestria pictorului, de expresivitatea personajelor şi de aerul general transmis de pictură.
Nu am ce să mai zic, sunt o profană şi ca să mă exprim în concordanţă, efectiv pleci de acolo lovit în freză. Nu mai eşti om câteva ore bune, funcţionezi pe pilot automat şi îţi faci planuri pentru următoarea vizită.

Din păcate muzeul se închide la ora 2, cu forţa, că nimeni nu vrea să plece... inclusiv noi. Până la urmă am ieşit cu chiu cu vai şi ne-am îndreptat către al doilea obiectiv pe ziua respectivă: Monte Mario. Aceasta este cel mai înalt punct din Roma, aflat în nord, care se urcă la picior, iar în vârf se află un restaurant, o terasă, o gelaterie (evident!) şi o balustradă de oţel, de care sunt atârnate adevărate opere de artă modernă, alcătuite din lacăte şi lăcăţele, ale îndrăgostiţilor ce au trecut pe acolo şi au dorit să-şi pecetluiască pentru vecie iubirea. „Amore etterno sopra la citta etterna”.


Şi ce căutam noi acolo? Hahaha, adică ce nu e clar? Eu propun să-l întrebăm pe KDD cât a suferit în ultimele zile la Roma, bătut la cap cu insistenţă: „când mă duci pe Monte Mario să pun lăcăţel?” A fost silit inclusiv să se ducă la ferramenta să dea 3 euro pe un lăcăţel. Chiar mi s-a părut că vrea să se eschiveze, deoarece a tot amânat excursia până în ultima zi şi chiar începusem să îmi pun întrebări dacă nu cumva o să ma ia cu: vai, dar nu mai avem timp, că am stat prea mult la Musei Vaticani şi pleacă avionul şi tre să mergem să şi mâncăm şi să ne luam şi bagajele... din-astea. Efectiv nu îmi pot da seama, de unde avea el senzaţia că poate să scape.
Dar acu’ de ce să fiu scorpie ordinară, omu’ s-a ţinut de cuvânt. Am ajuns pe Monte Mario, am scrijelit numele noastre pe lăcăţel şi l-am legat undeva în vârful piramidei de lacăte, l-am încuiat şi am aruncat cheile în vale. Acu’ dacă vedeţi la televizor, la ştiri, un nebun care caută zi şi noapte nişte chei, în boscheţii de pe valea Monte Mario... al meu nebun este, care probabil vrea să scape de nebună şi nu poate.


Am sărbătorit momentul cu un ultim gelato de papaya, ananas şi piersici şi cred că acela a fost punctul în care m-am declarat satisfăcută. Puteam să plec liniştită la Bucureşti, pusesem lăcăţel... pardon, primul lăcăţel. Trebuie să mai ajung şi la Paris, pe Podul Artiştilor, pentru al doilea lăcăţel, apoi din nou în Italia, la Firenze, pe Ponte Vecchio, pentru al treilea lăcăţel. Dacă mai ştiţi şi voi locuri d-astea, vă rog să mă luminaţi... dar să fie cu tradiţie, celebre, nu aşa orice chestii inventate de câţiva ani.

Musei Vaticani bifat, Monte Mario bifat, pizza şi gelato, bifat. Ce-mi rămâne mai departe... decât să mă întorc acasă...

- urmează epilogul -

duminică, 3 octombrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 9


- continuare -


Episodul 9 - Nettuno

Ne apropiem încet încet de finalul călătoriilor noastre. Mai avem câteva evenimente interesante comasate pe ultimele zile... însă oricât mi-aş fi dorit să nu fie aşa, nu puteam să ignor faptul că urma să mă sui într-un avion odios de roz, care urma să mă ducă înapoi în odioasa mea ţară. Dar, să ne revenim, până atunci mai e. Deocamdată avem ultima zi de miercuri, 25 august, ce ne-o rezervasem pentru o ultimă zi de plajă, într-un loc foarte special, altul decât Torvaianica.

Acest loc special, numit Nettuno, aflat mult mai la sud decât Torvaianica, ridicat la rangul de perlă a Litoralului roman, se află ascuns într-un mic golfuleţ liniştit, cu rădăcini vechi şi încărcat de istorie. Se ajunge mai greu, durează ceva drumul, mai ales că sunt cam 60 de km de Roma, însă merită efortul. Este deja alt aer, altă vegetaţie, se simte mult mai pregnant clima mediteraneană, până şi apa are alt aspect. Evident nu este azurie ca în Grecia, dar 100% curată, limpede, iar curenţii de apă rece/caldă alternează mai în larg, te învăluie şi îţi dau frisoane.


Interesant de văzut este cetatea antică sau borgo, aflată pe mal în dreptul portului. Încă mai este locuit, ceea ce dă viaţă străduţelor strâmte şi obscure ce au la parter diverse restaurănţele, magazinaşe, pizzerii sau alte mini afaceri de familie, o piazza centrală cu taverne şi terase pitoreşti, cu vânzători ambulanţi şi muzicanţi. Probabil că ar fi fost şi mai frumos de vizitat seara, când se aprindeau felinarele şi se mai anima treaba pe acolo, pe la terase.


După ce am băut apă pe saturate de la izvoarele din borgo, am coborât pe plajă în căutarea unui loc de bronzare... ceea ce poate fi un pic dificil, deoarece e cam plin de plaje particulare amenajate cu umbreluţe şi şezlonguri, de care nu te poţi apropia ca preţ, mai bine îţi bagi nisip în fund şi stai pe prosop. Ceea ce am şi făcut.

Ne-am bronzat, am făcut baie, am citit Corriere, am ronţait chipsuri şi când ne-am dat seama că, aflându-ne într-un golf, soarele nu va apune în mare, am plecat mai devreme în ideea că poate ne oprim cu autobuzul undeva pe la Torvaianica şi prindem un ultim apus în Italia. Mă rog... nu ne-a ieşit schema, autobuzul s-a mişcat cam greu, când am ajuns la Torvaianica, se lăsase deja seara, aşa că ne-am continuat drumul spre Roma... mai exact spre un gelato imens de anguria şi melone.

Nettuno este incomparabil mai frumos decât Torvaianica, nu degeaba este atât de bine cotat, singura problemă ar fi apusul care nu are loc şi-anume ... în mare, iar eu ţin mult la chestia asta, dacă tot te duci în Italia pe coasta de vest, măcar să ai parte de un spectacol imposibil de savurat în România. Sau poate sunt eu prea melancolică...

Oricum cam asta a fost starea de spirit pe ultimele zile. A doua zi am trecut pe la piscină să ne bălăcim şi să mă cert cu şezlongurile ca în Tom şi Jerry, mai aveam puţin şi îmi rupeam gâtul, spre deliciul spectatorilor de ocazie. De ce dracului fac aştia şezlongurile pliabile aşa de complicate nu înţeleg. Îl compătimesc sincer pe săracu’ Tom.

Şi uite aşa se apropia ultimul week-end. Pentru penultima zi am păstrat nişte restanţe de vizitat: Basilica Santa Maria in Aracoeli, Isola Tiberina şi Piazza Navona. Bisericuţa nu ştiu dacă v-o mai amintiţi, am pomenit-o în primul sezon, are în faţă câteva sute dacă nu chiar mii de scări, pe care le-am urcat doar ca să aflu că eram în afara orelor de program. Eh, de data asta am prins-o deschisă, mai mult de atât, tocmai se terminase o nuntă acolo, deci am putut să o vizităm cu toate luminile aprinse, împodobită cu flori şi cu covor roşu... am auzit şi marşul nupţial la orgă, evident prilej de mişto la adresa Ţâfnosului, ce se putea termina cu sânge, dar am scăpat cu viaţă, nu m-a omorât... încă.
Ne-am plimbat apoi pe insulă, am intrat chiar şi la o expoziţie de fotografie, ne-am dat şi noi vedete un pic, apoi ne-am repliat către centru, să mai prindem puţină lumină în Piazza Navona. Am ajuns exact la fix pentru nişte poze, dar nu am stat mult pentru că jumate din Roma ieşise la promenadă şi cum pe mine mă agasează mulţimile... n-am rezistat. Am preferat să ne mai plimbăm pe straduţe, mai ales că se lăsase seara, luminile erau aprinse, se lăsase răcoare... şi era aşa romantic, aveam o lacrimă la colţul ochiului şi o inimă strânsă în piept... pentru că ştiam că o să plec.

Singura chestie care mi-a mai alungat amărăciunea din suflet, a fost iubita mea Fontana di Trevi. În ultima seară în Roma, ne-am încheiat passeggiata la Fontana, unde de data asta, ignorând orice fel de clişeu sau comentariu, am fost sărutată cu foc şi îmbrăţişată şi m-am simţit mai femeie ca niciodată. De unde atâta sensibilitate în Pitbulitza nu ştiu... nu mai spuneţi la nimeni, vă rog io. Şi în nici un caz să nu mă spuneţi că în seara aia am mâncat cel mai mare gelato posibil, DOAR de caffe. A fost un adevărat orgasm papilar, un gran finale deosebit, special pentru mine, pentru că sunt o deosebită şi merit să fiu răsfăţată. Nu degeaba KDS a ajuns KDD, ştie el ceva...

Ţineţi aproape, urmează ultimul episoad și epilogul sezonului 2 din Amore a Roma.

- va urma -

vineri, 1 octombrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 8


- continuare -


Episodul 8 - Roma Cristiana (partea a II-a)

A doua zi cu aspect bisericos, am ales-o să fie într-o duminică. Ca de obicei ne-am programat o trezire timpurie, în aşa fel încât la ora 10 să prindem o slujbă... Evident la ora aia de abia ne-am trezit... până ne-am băut ceaiul, până ne-am sucit şi învârtit... iar am plecat târziu... şi nu vreţi să ştiţi ce traseu „scurt” aveam pe agendă.


* Basilica San Giovanni in Laterano

A treia basilică papală din Roma, sediul papalităţii înainte de construirea basilicii San Pietro. Tot cu 5 navate (nave), dar delimitate prin nişte statui şi basorelifuri în marmură verde. Mult mai luminoasă şi plină de viaţă şi agitaţie, cu o podea mozaic din marmură viu colorată, cred că o pot situa pe locul 3 în topul basilicilor mele preferate. Tur virtual aici. Are şi obelisc în faţă... regulamentar. Io cred că nu mai există picior de obelisc în Egipt, toate sunt ori la Roma, ori prin America, ori împrăştiate prin alte locaţii.

* Porta San Giovanni – antică şi de demult, veche intrare în cetatea Romei, se mai păstrează şi astăzi poarta principală şi câteva sute de metri de zid. O vedeți aici.

* Basilica Santa Croce in Gerusalemme

Din păcate am văzut-o doar din afară, pentru că era închisă. Nu-mi explic de ce, doar era duminică, puteau s-o lase spre vizitare... dar nu, i-am admirat faţada, am citit despre ea în ghid... cică adăposteşte rămăşiţe din crucea lui Isus. Nu vă pot confirma, îmi pare rău, nu am reuşit să intru.

* Scala Santa

Situată lângă San Giovanni in Laterano, se spune a fi cel mai sfânt loc de pe pământ, Sancta Sanctorum, în parte deoarece reprezenta capela privată de rugăciune a papilor, dar mai ales pentru că se spune că este construită din bucăţi de marmură luate din Pretoriul lui Pilat, marmură pe care Isus a călcat în repetate rânduri în timpul patimilor. Tradiţia spune că această scară alcătuită din 30 de trepte, se urcă numai în genunchi, la fiecare pas spunând Tatăl nostru... Nu vă speriaţi prea tare, am urcat pe cele două scări adiacente din piatră, pe care teoretic doar se coboară... ştiu, ştiu, eu sunt Diavolul în persoană.

* Basilica San Clemente

Probabil puţin celebră, dacă nu chiar necunoscută de turistul obişnuit, San Clemente este una din cele mai interesante basilici din Roma. De ce? Pentru că deşi a fost reconstruită aproape în întregime după incendiul din 1084, a păstrat cu succes elemente paleocreştine, îmbinând absolut superb detalii păgâne şi decoraţiuni cristiane. De fapt construcţia de azi se situează deasupra celei vechi, coloanele de azi sunt puse exact deasupra coloanelor vechi. Apropo de asta, interesant este şi faptul că aceste coloane sunt diferite, ele fiind aduse de pe la alte biserici parţial distruse. Cu tavanul consider eu că au dat-o în bară, manifestând prea multă opulenţă şi grandoare pentru o bisericuţă cu mozaicuri bizantine şi arcade din lemn. Pentru cine are bani de dat, se poate coborî la subsol, unde se poate admira basilica veche, datorită săpăturilor din secolul XVIII.

* Colosseo – Palatino – Via di San Gregorio

P-aici am luat-o după ce am ieşit din San Clemente şi ne îndreptam agale către Circo Massimo. Chiar la un colţ de stradă am descoperit două piese de muzeu, adevărate opere de artă ale epocii moderne, două bucăţi bijuterii Ducati Corse 1198, una de serie, una sport. Uoof!



* Circo Massimo

Dezamăgitor. De fapt este doar o zonă maaaare de tot, virană, cu praf şi nişte iarbă uscată în care o dată, de mult, în vremuri de mult trecute, se ţineau curse de care romane, la care participau mii şi mii de romani. Acum, cică se mai văd meciurile naţionalei acolo şi ceva concerte.

* Basilica Santa Maria in Cosmedin

Din aceaşi zonă ca şi San Clemente, cu un interior sugestiv şi auster, este cel mai bun exemplu de biserică primitivă, cu mai multă piatră decât marmură, cu tavan şi grinde din lemn afumat cu un baldachin simplu şi elegant. Dar cel mai interesant lucru pe care l-am găsit în Santa Maria in Cosmedin a fost un ghid poliglot, care îţi putea vorbi în ce limbă de circulaţie internaţională vroiai tu. Dar cum al meu KDD stăpâneşte accentul roman la nivel de perfecţiune, a început să se converseze cu respectivul, relaxat şi fără probleme în italiană. După vreo 5 minute, vine la mine, care io făceam poze la diverse pietre şi imi zice în româneşte: „hai să mergem, nu putem intra jos în capelă, tre’ să dăm 1 euro, aşa ne cere ăsta”. Fix peste 3 secunde îl auzim pe ghidul poliglot arzând-o pe româneşte într-o mare veselie cu o tipă. Ne-a bufnit râsul instant şi deja ne inchipuiam cum ar fi fost să fi purtat conversaţia aceea în faţa lui, crezând că el e italian. Frate, în Roma e periculos să vorbeşti româneşte din toate punctele de vedere. Ori inveţi telepatia, ori nu mai comunici.

* Piazza Bocca della Verita

Evident nu am stat la coadă după toti turiştii japonezi să-mi fac poză cu mână în gura ăluia. Plus că ar fi fost şi periculos, cine ştie ce mă punea KDD să declar şi rămâneam dracului fără mână. Deci fără Bocca della Verita, am zis!

* Aventino – Grădina cu portocali

În vremurile imperiale, colina aventină era prin excelenţă o zonă rezidenţială nobilă, plină de superbe vile romane şi grădini. Ar fi fost frumos să mai apucăm să vedem şi noi astăzi măcar ceva urme din acele spledori, dar din păcate au avut grijă goţii de ele în 410 şi n-a mai supravieţuit nimic. S-au construit mai apoi în era creştină, ceva biserici foarte frumoase ce răsăreau elegant din vegetaţia densă a colinei. La o plimbare pe Aventin, sub nici o formă nu se ratează o vizită în Grădina cu portocali. Acu’ de ce să mă dau rotundă, nici noi nu ştiam de ea, am descoperit-o din întâmplare... şi pot să spun cu mâna pe inimă că este unul din cele mai frumoase locuri din Roma. Închipuiţi-vă în vârf de colină, ascunsă între nişte ziduri, o oază de verdeaţă, cu câteva alei cu pietriş, iarbă verde şi portocali tineri, un izvor de apă rece şi bună, plus o terasă balcon, de la care se vede Lungotevere, Tibrul şi Cupola Vaticanului, practic jumate de Roma. Rivalizează serios cu Pincio, nu mă pot hotărî. Este şi mai intim, puţini ştiu de această Grădină, e linişte, umbră, poţi să îţi scoţi şalul din dotare, să-l aşezi sub un portocal... şi să dormi liniştit vreo juma’ de oră, chiar o oră... ceea ce am şi făcut, fără probleme... după o astfel de zi... şi încă mai aveam două obiective.

* Basilica Santa Sabina

Biserică veche (are mai bine de 1600 de ani) simplă şi destul de retrasă, cred că ne-a plăcut cel mai mult, mai ales însoţitorului meu. Avea o lumină specială, şi un anume aer, plus că părea antifonată, când intrai toate zgomotele rămâneau la uşă, luai cu tine numai atingerea uşoară a sandalelor pe marmură. Nu era absolut nimeni înăuntru, linişte totală, aşa că pot spune că am trăit o senzaţie absolut specială şi intensă. Undeva în stânga, se afla şi o capelă laterală, plină de o lumină aurie, ce intra printr-un vitraliu extrem de bine plasat... nu îţi venea să mai pleci, atât de mult te umplea liniştea aceea.

* Basilica Sant Alessio

Situată 20 de metri mai sus de Santa Sabina, o altă bisericuţă asemănătoare, cu acelaşi aer vechi, antic dar mai simplu, absolut special în toată opulenţa catolicismului din restul Romei. Întâi se intră într-o gradină splendidă, specific bisericilor vechi, plină de verdeaţă, izvoare, păsărele, o bancuţă retrasă... şi de abia apoi intrarea efectivă în basilică. Am găsit biserica aranjată de nuntă, ori fusese una, ori urma să fie, cu băncuţa mirilor îmbrăcată în catifea albastră cu franjuri şi şnuruleţe aurite... ce să mai, o splendoare.

Cam aşa s-a încheiat a doua zi de Roma Cristiana. Mai aveam pe listă două biserici din Trastevere, însă oboseală era cruntă şi nu am mai putut. Ne-am îndreptat către staţia lui 170, unde am aşteptat ceva vreme... cu gândul numai la gelato de raffaello şi caffe. Iar oboseala adevărată ne-a apucat de abia când eram aproape de casă, slavă domnului, că am putut să intervenim repede... un lighean cu apă rece şi sare, unde ne-am ţinut picioarele până s-au desumflat şi am început uşor să le mişcăm fără dureri.

A fost o zi extraordinar de plină, de intensă, obositoare de-a dreptul, dar într-un stil plăcut. Minunăţiile pe care le-am văzut, frumosul ce ne-a încântat ochii, ne-a făcut să nu simţim plumbul din picioare, ce se scurgea încet pe măsură ce trecea timpul şi sutele de metri. Dacă ajungeţi la Roma, luaţi harta şi refaceţi traseul meu, nu o să vă pară rău... iar dacă o să vă placă la nebunie, îmi datoraţi o sticlă de Chianti. Dacă totuşi nu aveţi timp pentru aşa ceva, este complet inadmisibil să rataţi Grădina cu portocali. O fugă de după-amiază merită, după un prânz târziu... trageţi şi un pui de somn, admiraţi şi priveliştea, vă refugiaţi un pic de nebunia de afară.

Vă las în Grădina cu portocali şi mă duc să pregătesc ultimele episoade. V-am pupat pe portocale.

- va urma -

Amore a Roma - S2 - Episodul 7


- continuare -


Episodul 7 - Roma Cristiana (partea I)

Am revenit după o nu prea scurtă pauză şi începem în forţă. Având în vedere că v-aţi hlizit cam mult data trecută şi cam am impresia că v-aţi învăţat, ar fi cazul de o corecţie de traseu. Da’ ce credeţi voi, că vă permit să desconsideraţi adevăratele valori ale Romei şi să râdeţi cu gura până la urechi de ele? Io zic să vă bagaţi minţile în cap şi să vă luaţi nişte pioşenie şi umilinţă pe faţă, pentru că acum vom vorbi despre Roma Cristiana. Şi după cum ştim cu toţii, cu catolicii nu glumeşti domne. E clar? Bine.

De mult mă ameninţa pe mine KDD, că îmi face un tur al Romei bisericeşti, ca să zic aşa, dar Satana din mine a tot amânat şi mereu a ales alte destinaţii mai puţin... sfinte. Evident că ar fi fost cam ruşinos pentru mine să mă întorc în ţară după o lună şi să nu fi vizitat nici o biserică. Dacă în primul sezon, din lipsă de timp, am vizitat ce era mai important, buricul catolicismului, adică Basilica San Pietro, de data asta am avut ceva timp şi pentru alte trasee prestabilite. Aşa că, lista fiind lungă (cred că în Roma e cea mai mare densitate de lăcaşuri de cult pe metru pătrat din lume) am încercat să alcătuiesc un fel de circuite cu cele mai importante sau mai interesante. Pe toate oricum e foarte greu să le cuprinzi, plus că nu are rost, multe seamănă între ele şi la un moment dat, nu le mai poţi deosebi şi începi să te plictiseşti.
De aceea am decis că nu e cazul să exagerăm... că nu eram nici în pelerinaj şi nici vreo persoană credincioasă nu mă laud a fi. Mi-am făcut o idee generală asupra a ceea ce îmi doresc să vizitez, am urmat şi indicaţiile însoţitorului meu şi am împărţit Roma Cristiana în două zile.

Prima zi nu a fost foarte organizată, de fapt dacă stau să mă gândesc, a fost destul de spontană... ne-am gândit aşa într-o după-amiază, hai să dăm o tură prin oraş să vedem nişte biserici, ce-om nimeri. Culmea, era într-o vineri 13, fusese şi cam înnorat şi ploaie de dimineaţă... dar, hai, fie, poate nu o fi pierdută ziua de tot. Evident n-a fost chiar „ce-om nimeri” tre’ să recunosc, am luat harta şi am ales-o pe cea mai apropiată, una din cele patru mari biserici ale Romei şi anume Basilica San Paolo Fuori le Mura.
Înainte să citiţi mai departe, vă invit să intraţi pe link... este un „mic” tur virtual, extraordinar de bine făcut, cu ajutorul căruia veţi vedea exact ce au văzut ochii mei în ziua aceea.
Dacă ar fi să fac un top al bisericilor din Roma, aceasta ar fi pe locul 2, după San Pietro evident. Impresionantă nu numai prin mărime, Basilica San Paolo iese puţin din obişnuit deoarece desfăşoară 5 nave (nu 3 ca de obicei), delimitate prin 4 rânduri de coloane absolut superbe. Ce m-a frapat însă de când am intrat în ea, a fost senzaţia de imens, elegant şi grandios. Acum stau şi mă gândesc, probabil din cauza faptului că era goală, fără scaune, fără cordoane sau alte zone cu acces interzis, iar puţinii turişti prezenţi în acel moment se aflau în zona altarului principal. Deci ceea ce vedeţi aici în panoramă, fix acelaşi lucru mi s-a revelat mie dinaintea ochilor. Fabulos, nu-i aşa?
La fel de impresionant este şi baldachinul altarului principal, sub care se află mormântul Sfântului Pavel, împreună cu lanţurile şi cătuşele purtate în perioada în care a fost întemniţat.
De fapt ceea ce vedem noi nu este atât de vechi precum ne-am închipui. Basilica San Paolo deşi ridicată undeva prin anii 450 e.n., a fost aproape în întregime distrusă în 1823, ea fiind refăcută de abia în 1854, iar elemente ca Poarta de bronz sau curtea interioară cu grădină şi pinacotecă, au fost adăugate după 1900.
După ce ne-am săturat de stat cu ochii pe sus şi admirat tavane sau coloane, după ce am făcut ceva poze cu statuia Sfântului ca tot românul care se respectă, am coborât la metrou pentru a ne îndrepta către al doilea obiectiv pe ziua respectivă... şi anume Basilica di Santa Maria Maggiore.
Situată destul de central, Santa Maria Maggiore este a patra basilică patriarhală din Roma, un picuţ mai mică decât celelalte însă mult mai păstrată, ca să zic aşa, pentru că deşi au trecut peste ea mai bine de 1500 de ani, a fost decorată şi redecorată, refăcută şi restaurată, şi-a păstrat forma şi caracterul ei iniţial, cu care fusese construită de la început. Sunt multe de zis despre ea... dat fiind faptul că este foarte împodobită, însă cel mai bine vă las să citiţi despre ea aici, ca să nu plictisesc pe cine nu are timp de cele sfinte. Am şi un tur virtual pentru ochii voştri ca să nu muriţi de curiozitate. Na poftim!

Asta a fost prima zi, încheiată frumos italieneşte cu un bicchiere di vino con un panino şi gelato regulamentar, de data asta de raffaello şi caffe. De raffaello, exact cum aţi citit. Italienii aştia nebuni au făcut îngheţată cu acelaşi gust ca bomboanele mele preferate. Deci nu eram destul de suficient de nebună după Raffaello, nu eram nici suficient de îndrăgostită de acest concept fantastic de „gelato”, au trebuit aştia să inventeze gelato de raffaello, ca să mă distrugă psihic de tot.
Pe aceeaşi idee, KDD a propus să se inventeze gelato de sarmale, pentru că şi lui îi place mult gelato, dar la fel de mult îi plac şi sarmalele. Când se va produce minunea, o să vă chem să gustați. Până una alta, partea a doua din Roma Cristiana... mai târziu, să nu obosiți!

- va urma -