sâmbătă, 11 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 2


- continuare -

Episodul 2 - Și noi, de mâncat... ce mai bem în Roma?


Regăsirea Romei a fost mai intensă decât credeam. Ştiam că senzaţiile nu vor fi la fel ca prima dată, deoarece s-a dus elementul noutăţii, însă de data asta a apărut dorul, care bate orice primă nouă impresie. M-a luat în plin încă din avion... mă uitam pe hublou și vedeam Termini de sus... apoi aerul, lumina, culorile... metroul meu iubit cu gagica care anunţa staţiile aşa de frumos în italiană, autobuzul 707 pe care îl urăsc profund pentru că mereu îmi vine să vomit în el... gelateria Sara și aleea în pantă spre rezidența noastră temporară. Dej
a puteam să răsuflu uşurata, ajunsesem.
În primele zile nu am făcut nimic special, au fost zile de relax, de acomodare, ne-am plimbat prin oraş, am fost la o petrecere de compleanno la piscină, unde am făcut baie noaptea cu Martini și am mâncat cei mai buni tramezzini ever. În rest, am stat mult în pat... și am mâncat bunătățuri.

Ca de exemplu:

File de persico cu pomodorini coapte, garnitură de cartofi copţi cu rozmarin, stropite din plin cu Frascati, un vin alb sec și parfumat, produs în Lazio, la câțiva kilometri de Roma. Și uite aşa am descoperit o chestie foarte importantă despre Roma, importantă pentru mine, nush acu’ pentru voi... și anume că vinurile sunt ieftine în supermarket. Pardon, vreau să spun, ieftine și bune, că ieftine sunt și la noi... dai 50 jdemii pe un pet de 2 litri, dar ăla nu e vin, e suc de pastile diluate în apă (vezi Muscatel, Babanu sau alte petarde) Acolo nu găseşti aşa ceva, au prea mare respect pentru vin să-l bage în plastic, sau să-l facă din tabloul lui Mendeleev.
Aşa că am profitat pe rupte de acest aspect. Bețivancă fiind, nimic nu este mai plăcut decât să stai pe terasă în fotoliu, cu un pahar cu picior în mână, în care se scaldă lichidul dumnezeiesc, emanând parfumuri erotice și gusturi nepermis de orgasmice. Și cum am mâncat destul pește sezonul acesta... pot spune că m-am apropiat destul de mult de deja celebrul Frascati.

Altădată am servit spaghete cu gamberetti, în sos spumos de panna da cucinare (un fel de smântâna de-a noastră, dar fleșcăită rău... nu se pricep italienii la d’astea).

Sau poate vreţi nişte trota ( un fel de păstrăv-somon) în folie la cuptor cu foi de dafin din grădină, pătrunjel, usturoi, pomodorini și nelipsitul ulei de măsline... de data asta acompaniat de o Falanghina, un vin alb special foarte aromat și parfumat pentru un vin alb, ce provine din centrul Italiei.

Sau dacă e prea seară, avem și nişte gustări uşoare, bruschetti (pâine mai veche, unsă cu ulei de măsline, tapetate cu usturoi, felii de roşii, busuioc și oregano, și dacă aveţi chef și nişte cubulețe de caşcaval) lângă wurst făcut la grătar și scamorza campana affumicata (un fel de brânză afumată). De data asta am mers pe Chianti... că e mai clasic și trebuia ceva dur să compenseze și să aducă mai repede noaptea.

Și dacă tot ne prostim, hai să zicem și de rulou de vitello (adică viţel, dar de ce să nu mă cosmopolitizez) băițuit în prealabil decuseară în aceto balsamico și condimente speciale, apoi umplut cu ceapă, ardei gras, sfecla roşie coaptă, emmentaler, condimentată, rulată, țintuită cu forța și cu nişte scobitori și arestată în cuptor cu sos de vin alb. Ca garnitură am snopit în bătaie nişte cartofi până s-au făcut piure, i-am ornat cu pătrunjel, i-am pus lângă salata de sfeclă roşie și am adăugat un vin roşu spaniol. Mare mi-a fost surpriza să descopăr unul dintre cele mai bune vinuri roşii din câte am băut, învechit 6 ani în butoaie de stejar, ceea ce i-a imprimat o puternică aromă de lemn afumat, care ți se înfige în cerul gurii și în ganglionii sublinguali, și te ucide în plăcere până zici, au! nu mai pot! Este vorba de un soi de tempranillo, Pata Negra de Valdepenas... pe care o să-l caut cu disperare și pe aici, poate am baftă sa-l găsesc, daca nu, voi încerca să îl aduc din Roma, pentru că vă jur, este excepţional!

De vietăți și organisme de origine marină, nu vă mai zic... că deocamdată suntem în relaţii proaste. Am fost nevoită a participa la o degustare de midii și deşi mai mâncasem făcute pe grătar cu sos alb cu lămâie, și mi-au plăcut, de data asta, în tigaie cu vin și lămâie, nu m-au impresionat. Prea pregnant gustul de apă de mare, mici resturi de alge și nisip... bleah, nu e pentru mine. În rest arătau bine și textura era ok, destul de cărnoase și aromate, dar... de data asta nu. Ce nu am mâncat, le-am scos din scoică, le-am păstrat în sosul lor și le-am adăugat a doua zi la penne cu ton.

Ar mai fi de menţionat nişte feluri speciale, dar au fost alcătuite cu o ocazie și mai speciale, aşa că le las pe mai târziu și le introduc în altă poveste. Deocamdată, dacă nu aţi salivat destul și nu m-aţi înjurat suficient... vă mai pun și nişte poze, ca să dovedesc cele mai sus istorisite. Să va stea’n... imaginaţie!








- va urma -

3 comentarii:

Iaţcu spunea...

M-ai omorit!
Articole de alea cu limbrici, borala si puroi nu stii a scrie?

Acu iar tre sa ma duc in bucatarie, pentru a face citeva tractiuni (la usa de la frigider), doua - trei abdomene (oala cu mincare e pe ultimul raft, deci tre' sa ma aplec) si 15 impingeri (ge boțuri ge pîine in sosulul ardelenesc).

Pitbulitza spunea...

Eheeee, mai stii ce carbonara ai mancat la mine? Ca la mama ei acasa, retea originala. Pai se putea sa nu-ti distrug rezistentele cu un astfel de articol?
Doar ma iubesti nu?

Iaţcu spunea...

Buey,
daca citeam postarea asta de msi sus pe nemincate, cu ce crezi ca apasam tastele?

La acea "carbonara" scrisesem ca e ceva mai putin perspicace. Deh! 'mneaei nu stie carte.