marți, 28 septembrie 2010

Pauză de publicitate

Dragii mei, știu că mă așteptați cu sufletul la gură, stați liniștiți, mai urmează câteva episoade din Amore a Roma sezonul 2, nu vă las așa în aer, numai că actorii și echipa de producție sunt într-o mini vacanță acum.

În week-end a fost Balcaniada de Kendo și nu trebuia ratată, adica o putea Dark Vader să-i interzică lui KDD să mai facă kendo la Ikada, dar nu poate să-i interzică să fie spectator la un concurs internațional. Vorba lu' Badea, în România toate curvele se dau virgine, iar frustrarea este mare când ești invidios pe fericirea altora... nu?
Dacă am avut balcaniadă, am avut și musafiri, un kendoka ce s-a campat temporar în sufragerie plus o viitoare soacră, aterizată de la Roma, în trecere pe la noi.
Avuseram și program cultural artistic, la Teatrul Național, am vazut o piesă foarte mișto "S'a sfârșit cum a'nceput" scrisă de Sean O’Casey și regizată de Horațiu Mălăele, despre care o să vă povestesc eu altădată, că am râs cu lacrimi.
În rest, e septembrie, am fost băgată până peste cap în zarzavaturi pentru ciorbe, vinete de copt, ardei capia de copt... și pus la congelator, gemuri, murături și ce Dumnezeu îmi mai trece prin cap să pun de iarna.

Așa că, nițică răbdare vă mai cer, că urmează și partea a doua a Sezonului, mult mai interesantă vă asigur... Și acum, publicitate!

vineri, 17 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 6


- continuare -


Episodul 6 – Castelli Romani


Nu stiu alţii cum sunt, dar eu, când vine vorba de efort fizic, mă gândesc maxim la... în picioare cu spatele la faianţa băii sau pe la spate în bucătărie, cu burta pe masă... aşa că dacă vă gândiţi la drumeţii, urcat pe munţi sau diverse sporturi, mers la sală, etc. – pe mine mă găsiţi la bar cu paharul de vin în nas, „admirând” o bucată de slană ardelenească afumată bine, împănată cu ceapă sau usturoi, pe o bucată de pâine caldă abia scoasă din cuptor. Şi asta nu pentru că nu mi-ar plăcea să mă mişc. Teoretic io mă visez cu 25 de kile de rucsac în spate, călare pe... creasta Făgăraşului (la ce vă gândeaţi?)... practic în schimb... lenea-i mare şi hai să fim serioşi, nu văd rostul!
Aşa că ce am făcut eu în acea zi memorabilă de 20 august, a fost absolut ieşit din comun, chiar şocant aş putea spune, inclusiv pentru mine. Şi când mă gândesc că totul a pornit dintr-o glumă, glumă pe care tot eu am stârnit-o... şi am ajuns să merg pe jos 14 km!!!

Se făcea că era o zi de vineri. Plănuisem în urma dezbaterilor ceva excursii în afara Romei. Îmi luasem notiţe cu foarte mare atenţie, în ziua precendentă şi, dat fiind faptul că zona Castelli Romani este destul de mare, am stabilit că într-o zi facem Rocca di Papa şi Castel Gandolfo, iar în altă zi Nemi. Oricum în zonă sunt destule obiective, le-am împărţit şi noi după priorităţi.
Până aici n-aţi înţeles nimic. Eram sigură! Aşa că ataşez una bucată hartă, să ne dumirim cum stau treburile. Vă rog urmăriţi cu atenţie şi nu mă întrerupeţi, fiţi atenţi, că nu stau să explic de două ori, dacă vă pierdeţi pe drum şi nu ştiţi să vă întoarceţi, e nasol. Deci!


Primul obiectiv: Rocca di Papa

Orăşel mic de munte, aflat la 26 km de Roma şi în vecinătatea lacului Albano, a devenit celebru pentru că era des vizitat de Sanctitatea sa Papa Eugeniu al III-lea. Construit în întregime pe stânci şi ajungând până aproape de 900m înălţime, Rocca di Papa deţine nişte privelişti absolut breathtaking. Străduţele sunt mici, înguste, destul de abrupte, pietruite şi foarte colorate... flori, rufe întinse la balcoane, băncuţe, oameni veseli, copii, caţei, bătrânei aşezaţi pe scări în faţa casei, citind ziarul. Dacă nimereşti şi când se ţine bazarul, tacâmul e complet. Îţi poti delecta ochii cu de toate, de la haine, până la bijuterii hand made unicat, produse lactate autohtone, tot felul de condimente locale, ciuperci şi alte bunătăţuri.


Noi am ajuns acolo relativ devreme, până în prânz, cu autobuzul extraurban şi cum aveam destul ore de omorât, conform graficului impus, ne-am apucat de plimbări. După ce ne-am plimbat noi cam o oră şi jumătate, am căscat gura la bazar, am făcut poze, ne-am întrebat cât de rău o fi să te trezeşti dimineaţă, să-ţi bei ceaiul pe terasă în timp ce admiri Roma de sus, ne-am dat seama că avem cam mult timp la dispoziţie.
Autobuzul către Castel Gandolfo pleca peste câteva ore, zic ce dracu’ facem până atunci? Ne uităm pe ghid, studiem harta, facem un brainstorming... eram în impas. La un moment dat însă... pe mine mă loveşte inspiraţia! Ce-ar fi... dacă am merge la Castel Gandolfo... PE JOS??? Mă urmăriţi? Deci să ne uităm pe harta! Noi suntem în Rocca di Papa şi dacă aruncăm aşa o privire peste lacul Albano, vedem Castel Gandolfo, deci tre’ să ocolim un lac. Eeeee, da’ nu e mult, ia, câţiva km, ce mare scofală, ne plimbăm! Fleur a l’oreille!

KDD... oarecum îngrijorat de amploarea ideilor mele creţe, mă ia de o cracă şi mă duce spre o balustradă, de unde se vedea frumos lacul, şi îmi zice. Vezi tu chestia aia de peste lac? Aia mică mică, acolo în zare? Eeh, ăla e Castel Gandolfo. Şi tre să ocolim lacul prin stânga...


Mă uit în stânga... mare al dracu’ lacul ăsta! Brusc îmi piere cheful, fac un calcul rapid, vreo 7 km... aoileu, mult taică, mult, gata, abandonăm misiunea.
Ete şi fix în acel moment, îl apucă pe KDD o mâncărime în partea dorsală şi începe cu „nu domne, hai să mergem, hai că putem, ai vrut adventure, îţi dau eu adventure!” Şi uite aşa ajung eu în poziţia opusă, să încerc să-i bag EU minţile în cap Ţâfnosului. Şi când îşi pune Ţâfnosul ceva în cap, apăi s-a terminat avec la şmecherie. Tot ce am reuşit să obţin a fost o deturnare de traseu, deoarece mi-a venit o altă idee creaţă... că văzui eu pe hartă foarte aproape, un pic mai la sud... la o aruncătură de băţ, ce să mai... obiectivul Nemi, programat de fapt pentru altă zi. Şi dacă tot eram acolo... de ce să mai batem drumul altădată, nu?

Aşa că plecăm agale pe jos spre Nemi, cu harta în mână şi cu ochii după mure. Şi Slavă Domnului!, am găsit la mure, de ne-am umflat. Cred că şi drumul ar fi durat mai puţin, dacă nu ne opream din 10 în 10 metri, să ne îndopăm. De fapt, la o analiză mai profundă, dacă nu aveam distracţii de genul ăsta, cred că mi s-ar fi pus pata imediat şi m-aş fi aşezat în mijlocul drumului drept protest. Liderul grupului în schimb a reuşit să controleze starea de spirit cu dibăcie, prin cântece patriotice comuniste, scandări laziale sau cântece militare americane.

Am făcut pipi în pădure, ne-au claxonat maşinile că eram singurii tâmpiţi de pe acolo care mergeau pe jos, iar când am văzut panoul cu Nemi – la dreapta, am crezut sincer că am fost mântuiţi.

Al doilea obiectiv: Nemi

Ce trebuie să ştiţi despre Nemi vă rezum eu fix acum. Este oraşul căpşunilor. Punct. Io, cel puţin, altceva nu vreau să ştiu. Au şi o sărbătoare specială ce se ţine în prima duminică din iunie, când pun la vânzare tot felul de fructe de pădure şi flori exotice, presupun foarte interesante. Dar... în special căpşunile trebuie să vă intereseze. Hai să fim serioşi, nu există nimic mai important pe planeta asta, în afară de căpşuni. Ce pace mondială, criza petrolului, foamete în Somalia! Nu nene... căpşunile sunt sfinte. Sunt lacrimile Venerei la moartea lui Adonis, căzute pe pământ şi transformate în mici inimioare roşii. Sunt mici orgasme papilare, plăceri interzise şi nebunie curată. Dacă vreţi să be wild or something... acolo găsiţi căpşuni din belşug. Eu m-aş muta acolo.




De asemenea acolo mai găsiţi şi izvoare cu apă minerală, un restaurant absolut minunat, situat pe o mică platformă pe stâncă, deschidere la Lacul Nemi şi priveliştile de rigoare, un Borgo medieval şi o bisericuţă cu legendă. Şi când te gândeşti că oraşelul are doar două străzi şi maxim 50 de case!


Foarte interesantă mi s-a părut Chiesa del Crocifisso, o bisericuţă mică aflată la marginea orăşelului, care adăposteşte o celebră sculptură în lemn. Se spune că un călugăr franciscan s-a dus la Ierusalim şi s-a întors de acolo cu o bucată de lemn, pe care vroia să sculpteze un crucifix. S-a apucat omu’ de treabă, a sculptat ce a sculptat şi când se apropia de sfârşit şi urma să-i facă faţa lui Isus, l-a cuprins o foarte mare oboseală. Fiind foarte bătrân se gândea şi că moare şi nu apucă să termine cricifixul, aşa că s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să stea în viaţă până sculptează şi faţa. S-a culcat şi când s-a trezit, chipul lui Isus era deja sculptat şi crucifixul terminat. Şi trebuie să recunosc, mai ales că l-am văzut, că expresia feţei lui Isus este absolut ciudată. Probabil o fi adevărată legenda, mai ştii?

Ne-am învârtit noi pe acolo bezmetici, am făcut poze la tarabele cu căpşuni, până am simţit că îmi pierd şi ultima fărâmă de raţiune, şi fiind femeie, vă daţi seama cam cât de multă aveam de la început, ne-am delectat cu vederea la Lacul Nemi, ne-am relaxat într-un părculeţ, am mâncat ceva, după care ne-am gândit, ce dracului facem mai departe? Tre’ să vedem de unde pleacă autobuzul, când... moamaa ce complicat... iar pierdem vremea aiurea... dar ia hai să ne mai uităm pe hartă puţin. Doar un pic! Deja ne simţeam eroi, ne gândeam că putem să o luăm pe jos spre Napoli sau io ştiu pe unde ni se mai năzărea nouă să ajungem.
Bine totuşi că ne-am fixat o destinaţie mai apropiată, şi anume Genzano di Roma, care era la numai 4 km. O nimica toată. Ne băgăm? 4km cado! Evident istoria se repetă... mure, pipi în pădure... secera şi ciocanul... dar recunosc că am trişat un pic. Cu 1 km înainte de Genzano, s-a oprit un nene cu o dubiţă de transport persoane, care ne văzuse probabil şi în Nemi, şi s-a oferit să ne ducă. Nu puteam să refuzăm generoasa ofertă, aşa că am ajuns în Genzano un pic mai repede decât preconizasem.

Obiectivul final: Genzano di Roma

Oraş foarte vechi, cam de prin 1100, situat de cealaltă parte a Lacului Nemi, este celebru pentru Sărbătoarea Pâinii Casareccio (un fel de pâine de casă) şi pentru procesiunea dell’Infiorata, în care aleea principală ce pleacă din centrul oraşului şi duce spre Catedrala della Trinita, este tapetată cu adevărate opere de artă, făcute din flori. Nu am cum să explic, trebuie să pun o poză ca să înţelegeţi. Mă urmăriţi? Ia uitaţi-vă ce fac oamenii ăia!


Cum deja ne-am învăţat, avem în program privelişti (în special Nemi văzut de departe, peste lac... că să te cruceşti de cât ai fost în stare să mergi pe jos)... străduţe în pantă, parcuri, un Castel impunător dar urât cu spume şi o Catedrală închisă pe care nu am putut s-o vizităm.
Ce-am făcut noi special? Ne-am aşezat cu curul pe nişte scări, în faţa catedralei, spre amuzamentul unor cretini dintr-o maşină cu număr de Vrancea, care probabil ziceau în sinea lor: „ia uite-i şi pe ţăranii aştia de englezi cum stau ei pe jos ca proştii!” După ce ne-am delectat cu nişte chipsuri şi apă rece de la un izvor de lângă noi... am mai fentat un cuplu tipic de români: cocalarul şi piţipoanca proastă, care îşi etalau treningurile şi lanţurile de aur şi poluau peisajele pitoreşti.
Ne-am plimbat ce ne-am plimbat şi am mai fi mers şi la Castel Gandolfo pe jos... dar deja ne părăsise cheful şi când am văzut în zare autobuzul pe care scria Roma... ne-au venit în minte nişte imagini pornografice cu nişte pulpe la grătar cu cartofi prăjiţi, cu mujdei de usturoi şi muuult vin. Aşa că am lăsat naibii aventurile şi am plecat spre casă ca oamenii normali, hedonişti, gurmanzi şi alcoolici.

Tragem linie şi avem aşa: în Rocca di Papa am explorat vreo 3 km apreciez eu, apoi 5 km până la Nemi, încă 1 km aiurea prin Nemi, plus încă 4 km spre Genzano şi probabil încă 1 km prin Genzano. În total avem 14 km oameni buni! (bine hai, de fapt 13, că ne-a dus nenea ăla cu maşina atunci... dar totuşi!) Nici până în ziua de azi nu îmi vine a crede, lui KDD nici atât, cum de a putut el să se ia după ideile mele geniale, în loc să-mi dea una după ceafă să-mi revin în fire. Sper că m-aţi urmărit cu atenţie cu degetul pe hartă şi dacă v-aţi pierdut, vă recomand să o scoateţi la imprimantă, să luaţi un pix şi să reluaţi povestirea.

KDD: „Eşti total dusă cu capul!
Eu: „Taci din gură că data viitoare facem Rocca Priora, Montecompatri, Frascati... în total 11 km, ce mare scofală!
KDD: „Şi ce dumnezeu vrei să vezi în Frascati?
Eu: „Să văd, nu vreau nimic... poate să beau!

Apropo, ştiţi cum am făcut mujdeiul în Roma, având în vedere că ăştia nu au ulei de floarea soarelui decât special pentru prăjit cartofi şi nici smântână sau iaurt d-ala cremos? Eh, l-am făcut şi anume cu ulei de masline şi mascarpone. Ve lo dico io, assolutamente delizioso, una meravigliosa senzatione gustativa. Eh, veramente!

- va urma -

miercuri, 15 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 5


- continuare -

Episodul 5 - Ferragosto


V-am zis eu într-un articol precedent, în care v-am provocat, sper eu, multe bale şi tentaţii gustative, că vă păstrez ceva special pentru o altă zi mai specială. Această zi, numită Ferragosto este celebrată pe 15 august și face parte din Feriae Augusti, ce se țineau în cinstea lui Augustus. În antichitate se sărbătorea zeița fecioară a Lunii, Diana Lucifera, protectoare a femeilor care stau să nască, de aceea în cursul istoriei această dată s-a consolidat drept o celebrare a feminității și fertilității. Odată cu creștinismul, Biserica a înlocuit aceste sărbători păgâne cu Sfânta Sărbătoare a Fecioarei Maria: Adormirea Maicii Domnului în cultul ortodox, și Înălțarea Fecioarei Maria (L’Assunzione della Madonna) pentru biserica romano-catolică.
Foarte propice a fost şi că a picat fix duminică, ceea ce a sporit atmosfera de sărbătoare. Dar să ne întoarcem puţin în timp, să vedem tot tabloul.

După cum spuneam, fiind o sărbătoare foarte importantă, se cerea o pregătire temeinică şi atent studiată. Evident în acest sens... se cerea o vizită la piaţă, pentru o tură de cumpărături, aşa că am purces agale spre Vittorio Emanuele, în ciuda cerului înnorat şi ploii care ba turna... ba stătea. Când am ajuns la piaţă, parcă am intrat într-un haos generalizat. E acelaşi lucru ca şi pe la noi pe la Obor, numai că pe Obor îl cunosc ca-n palmă şi ştiu să mă organizez... acolo nu mai ştiam de capul meu, mă învârteam aiurea ameţită, nu mă mai puteam concentra, nu mai ştiam de ce venisem acolo, unde eram şi în final aveam mari dubii cu privire la identitatea mea. Spre deosebire de pieţele noastre, toţi negustorii vor să te agaţe şi strigă la tine din toate părţile... signoraaaaa, daaai, signoraaa vieni, vieni!!... ceea ce amplifică ameţeala cu care te alegi de la început.
Din toată piaţa, cel mai mult mi-au placut tarabele de peşte. Erau foarte mari, arătoase, cu tot felul de peşti ciudaţi, caracatiţe şi alte vietăţi marine, mai mari, mai mici, îţi alegeai ce vroiai şi la final vânzătorul te întreba şi dacă vrei să-ţi cureţe ce-ai cumpărat. Ah, pe gratis!




Mergi mai apoi la tarabele de legume şi fructe, că sunt în drum. Păăăi, ce pot să spun, recunoşti cartofii, ardeii şi morcovii, în rest te opreşti şi începi să-ţi pui întrebări. Roşiile sunt de vreo 5 feluri şi 3 culori. Nu am aflat la ce folosesc ei roşiile pe jumătate coapte sau chiar verzi ca gogonelele noastre... că murături sigur nu pun. Mă rog... Mai departe şi cu banala ceapă ai dificultăţi, pentru că afli că mai există şi un soi alb, despre care nu ştii nimic şi habar nu ai de ce l-ai cumpăra pe ăla şi nu pe ăla galben.
Ardeii nu’s ca la noi drepţi, buni de copt... nooo, sunt foarte mari şi foarte creţi, de toate culorile posibile... spre fericirea mea am văzut că există şi la ei capia. Dovlecei găseşti... vreo 4 sau 5 feluri... nu sunt sigură, deoarece ultimul fel cred că l-am încadrat eu abuziv la dovlecei, în ciuda excrescenţelor ciudate de pe suprafaţă. Vinete am găsit cu chiu cu vai, ceva să semene cu ce coacem noi în România... ăştia deşi mănâncă de sparg melanzane (vinete) nu le prepară aşa, le fac pane, le pun în diverse salate, dar coapte, tocate şi făcute salată, nu.
La tarabele de fructe nu sunt probleme, recunoşti tot, ba chiar te miri de preţurile mici. Nu există nimic peste 1 euro... aşa că merge să bagi rapid nişte prune rotunde care în Romania sunt cel puțin 80jdemii, sau chiar struguri albi de masă, care la noi ajung chiar la 100. Deci să-i ia dracu’ pe români.

Cele mai naşpa din toată piaţa sunt fix tarabele românilor. Da, există tarabe „speciale” de români, care comercializează produse româneşti şi de unde cumpără probabil românii din Italia, cărora le este dor de cabanoşi, de afumăturile noastre specifice, de carnea tocată amestec sau telemea de vacă. Acolo găseşti inclusiv Borş magic sau zahăr vanilat, verdeţuri ca leuşteanul, de care italianul nici nu cred că a auzit. Iniţial am fost foarte încântată, mai ales că aveam nevoie mare de nişte carne tocată amestec, un picuţ grasă... însă m-am uitat mai atent şi am fost surprinsă să observ că mare parte din produsele de acolo sunt de foarte proastă calitate, vechi şi chiar stricate. Carnea tocată era de fapt grăsime tocată cu urme de carne, care mirosea cam îndoielnic, puii băteau spre albastru-verzui... iar mai departe nu m-am mai uitat, că mă lămurisem.
Mi s-a explicat mai apoi, că e chiar logic şi normal să fie aşa, având în vedere că se întâlnesc nefast doi factori favorizanţi, şi anume categoria socială inferioară a românilor ce cumpără de acolo (moldoveni nespălaţi şi proşti sau ţărani fără pretenţii) la care se adaugă spiritul întreprinzător al românului care vrea să facă bani cu orice preţ. Rezultă taraba „La Ghiţă şi Dany” ... (da, aşa se numea!)

După ce am terminat cumpărăturile, ne-am oprit la un cappuccino să-mi revin psihic, apoi ne-am grăbit spre casă, deoarece aveam treburi multe. A doua zi aveam masă mare în familie de Ferragosto şi trebuia să fie special. Nu vă obosesc cu pregătirile, însă vă pot detalia meniul.

Aperitive:
* ouă umplute cu pastă de ton cu maioneză şi castraveciori bulgăreşti tocaţi mărunt
* chifteluţe prăjite
* salată de vinete cu ceapă (cunoscătorii ştiu, fac cea mai bună salată de vinete din România şi mai nou, şi din Italia)
* măsline şi roşiuţe cherry

Felul întâi:
* ciorbiţă de perişoare acrită cu Borş magic, că altă variantă nu aveam, dar a ieşit foarte bună

Felul al doilea:
* orata (doradă) filetată în prealabil de KDD însuşi, aruncată rapid în nişte ulei de măsline încins, cu garnitură de pomodorini coapte, cartofi cu rozmarin (deja eram fan) şi tagliatelle di verdure (fâşii de morcovi şi dovlecei călite în ulei de măsline şi vin alb)

Io zic că am combinat cu succes elemente ale celor două bucătării. O persoană anume îşi dorea să mănânce româneşte pentru că îi era foarte dor, aşa că am făcut şi eu o bucurie, dar trebuia să introducem şi ceva local, sa diversificăm. A ieşit ce-am scris mai sus. Am binecuvântat totul cu Frascati, am râs, am glumit... apoi am dormit ca porcii. Apăi, ce-ţi poţi dori mai mult de la viaţă?

- va urma -

luni, 13 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 4


- continuare -


Episodul 4 – Ochelarii de soare


Aşa cum vă povesteam data trecută, am fost foarte impresionată, aproape până la lacrimi de apusul din seara aceea. Aşa că am ţinut morţiş să merg şi a doua zi, pentru încă o experienţă. Dar parcă dracu’ m-a pus... că n-a fost nimicuţa bine.

După ce că m-am trezit la ora 8 în muzică suavă de bormaşină, apoi pe drumul spre mare ne-au însoţit o groază de nori... colac peste pupăză se mai apucă şi KDD să facă baie cu şortul în care avea abonamentul de transport în comun... iar abonamentul fiind doar din carton, nu cartelă plastifiată ca la noi... am recuperat doar firimituri şi resturi.
Puţin mai târziu după ce ne-au trecut dracii şi ne-am obişnuit cu ideea că nu mai avem cu ce să circulam, am mers să facem o baie şi a venit un val mare şi KDD credea că e pe funny mode şi m-a împins în el şi eu am căzut în apă şi... mi-am pierdut ochelarii de soare... şi îmi venea să plâng şi m-am enervat şi nu am mai vorbit cu nimeni. Uite’aşa!

Acumaaaa, dacă pune dracu’ pe cineva sau mănâncă în cur să lase picior de om vreun comentariu, în care să se dea cu părerea în legătură cu scopul pentru care şi anume eu eram cu ochelarii de soare la ochi în apă, să moară, să facă, să dreagă, să n-am parte eu de nimica, dacă io mai scriu ceva vreodată, şi închid blogu’ şi vă las cu balele la gură... Deci să nu cumva, cineva să îndrăznească să intenţioneze să glumească în acest sens, că mă jur aici, eu nu blestem, dar să dea d-zeu şi maica domnului să n-aveţi parte de ochelari de soare cât oţ’ trăi. Io v-am zis!
Mi-ajunge câta capu’ mi s-a făcut deja! Şi asta venind tocmai de la un nerecunoscător. De ce nerecunoscător? Păi să vă povestesc...

Se făcea că încă nu plecasem din România, ne aflam încă în autobuzul de transfer de pe aeroportul Băneasa. Cum stăteam noi aşa liniştiţi şi aşteptam să fim duşi la avion, la un moment dat aud în stânga mea: „porca troia!, Madonna mia!, che cazzoooo!, stupido!” simultan cu o schimbare îngrijorător de drastică a coloraturii feţei însoţitorului meu, KDD. Disperarea din ochii lui m-a făcut să tresar şi eu şi să mă întreb, doamne ce s-o fi întâmplat, ce-o fi uitat? Buletinul îl avea, că doar trecusem de vamă. Biletele la fel şi check-in-ul. Oare ce-o fi aşa important şi o fi uitat? Îl întreb...
Ce credeţi că îmi răspunde? Ochelarii de soare!!!!! Vaaaai!! Tragedieee!!! Lacrimi!!!! Înjurături!!! Sfârşitul lumii!!!
După ce îl las să fiarbă în suc propriu câteva minute, în care sincer am crezut că face un AVC, sau că pică cerul pe noi şi Pământul se învârte de la E la V, iar soarele nostru a murit (de fapt era bine dacă murea, că nu mai avea nevoie KDD de ochelari)... deschid tacticoasă geanta şi îi arăt că pe lângă ochelarii mei îi luasem şi pe ai lui.

Nu vă puteţi închipui uşurare, relaxare, satisfacţie pe faţa unei singure persoane. Din verde-alb străveziu a migrat către roşu-roz sănătos, ochii s-au împăienjenit de lacrimi de recunoştinţă şi nu putea articula nimic. Atunci am întrebat eu: „Nu-i aşa că mă iubeşti?” Răspunsul a fost răspicat, clar, şuierat, sigur şi profund... DA.
Deci evitarea simplă a unei tragedii de neimaginat... o vacanţă la Roma fără ochelarii Emporio Armani!!!... a generat cea mai originală declaraţie de dragoste din istoria omenirii. Păi şi vouă vi se pare normal ca după acest moment absolut special... vi se pare normal ca la câteva zile să fiu muştruluită în aşa hal că am intrat cu ochelarii de soare în apă... vi se pare normal să se răsucească aşa de tare cuţitul în rană, mai ales că urma sa petrec două săptămâni fără ochelarii mei iubiţi?

Mie nu! Și am suferit acolo pe plajă, fără protecţie la ochi, privind printre gene şi lacrimi, pagina de sudoku pe care oricum nu puteam să o completez, pentru că mi se terminase pixul, aşa că doar făceam urme pe hârtie cu vârful!

Şi ca să încheiem ziua cum se cuvine, când am ajuns acasă, am descoperit că se stricase centrala şi nu aveam apă caldă. Aşa că încălzeşte apă Pitbulitzo şi spală-te pe cap la lighean. Ce să mai, un deliciu! Evident că nici Ţâfnosul nu era în toanele lui, aşa că am dat-o în certuri, discuţii şi ambiţii, pe teme importante pentru evoluţia omenirii.

Ah, să nu uit un detaliu. Ziua asta era... marţi! Altfel nu-mi explic. Nu... Alinutzo? Eh, tot în ziua asta împlineam 6 luni de când ne cunoaştem... dar s-a văzut deja ce energii (şi pagube...) am creat...

Acum trebuie să fac nişte terapie post traumatică, pentru că nu ştiu cum o să reacţionez atunci când mă voi întoarce la Torvaianica. Dacă o să am flash-back-uri şi nu voi putea să fac baie, pentru că marea aceea mi-a furat ochelarii? Oare o voi putea ierta vreodată? Oare voi reuşi să mă întorc acolo, în acel loc dureros? Numai timpul va decide asta...

- va urma -

duminică, 12 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 3


- continuare -

Episodul 3 - La mare, la soare!


Mi-am aruncat un ochi afară pe geam şi am văzut nişte toamnă zburând pe lângă balconul meu, aşa că ce moment mai bun puteam să găsesc să vă povestesc de Torvaianica. Şi pentru că nu aţi înţeles încă, trebuie să mă explicitez. Torvaianica este o frumoasă şi micuţă localitate pe malul mării romane, situată în zona Litoral Sud, alături de celebrele Nettuno şi Anzio. Foarte interesant la litoralul roman e că... este foarte lung. Bine, la dracu’, toată ţara lor e o peninsulă... deci dacă duc lipsă de ceva, cu siguranţă nu duc de plaje. Aşa că dacă ai de ales... de ce să mergi cel mai aproape, unde se duce toată lumea... mergi unde ai tu chef.

Cheful aşadar s-a situat fix în Torvaianica. Pleci din Roma frumuşel cu metroul de suprafaţă, cam 20-25 de minute şi 15 km, ajungi în Ostia (portul Romei de când se ştie Roma pe pământ), apoi iei autobuzul de litoral, cum îmi place mie să-l numesc, şi parcurgi nici mai mult nici mai puţin decât încă 15 km, de-a lungul plajei. În aştia 15 km, poţi să te opreşti unde vrei, pentru că, deşi nu sunt staţiuni amenajate ca la noi, sunt zeci de plaje private sau libere, amenajate pe tematici, cu muzică specifică, unde se fumează sau nu iarbă, plaje de gay sau plaje de nudişti. Cel mai prudent ar fi, dacă nu eşti bine informat, să eviţi exploratul entuziasmat, şi să rămâi ori în Ostia, sau să ai răbdare până în Torvaianica. Şi credeţi-mă pe cuvânt, merită drumul.

Numele de Torvaianica vine de la Torre del Vajano (Turnul pescarului) cu un mic amendament că de fapt litera „j” fiind de fapt un „i” lung în italiană, a făcut ca în timp să se modifice scrierea. Pronunţia a rămas însă la fel, cu primul „i” foarte accentuat. Această plajă este celebră pentru că aici a debarcat eroul Eneas, fugind din Troia, chestiune ce ne-o zice Vergiliu în Eneida, iar dacă revenim în zilele noastre, prin anii ’50 când a fost descoperită şi „populată”, a devenit loc de relaxare şi escapadă pentru diverşi actori celebri aflaţi în pauze de filmări. Deci am stat pe nisip unde a stat şi Elizabeth Taylor, ceea ce mă face să mă simt mult mai specială şi să-mi pară rău că nu am luat nişte firişoare de nisip să mi le pun prin casă.

În Torvaianica am fost de 3 ori. Adică doar în 3 zile şi nici alea complete. Poate vi se pare puţin, dar am reuşit să am amintiri deosebite cu locul, plus că nu trebuie să uităm că eu nu eram acolo să pierd vremea lâncezind pe plajă.

Prima dată în Torvaianica a fost curiozitatea şi elementul surpriză. Drumul lung, lungirea urechilor şi tocirea nervilor... s-au compensat slavă domnului cu ceea ce am găsit acolo. Plajă îngustă, nisip extraordinar de fin, asemănător mai mult cu cel din deşert, nu cu nisipul plin de spărturi de scoică de la noi... vilele şi căsuţele de lângă plajă, romantice şi deosebit de frumoase, în culorile alea calde, plecând de la galben şi ajungând la cărămiziu, cu terase mari pline de plante şi mini arbuşti. Populaţia liniştită, civilizată, nu foarte aglomerat... iar apaaaaa, ahh apa... n-am cuvinte... Nu vă aşteptaţi ca Marea Tireniană să se compare cu Marea Egee sau cu alte mări d’alea cum vedeţi în poze cu insule cu nisip alb. Nu, nu este aşa de albastră sau limpede. Dar este de o mie de ori mai frumoasă decât Marea Neagră.



În primul rând este fenomenal de curată, cum de fapt este normal să fie, nu pute infect a alge putrezite cum pute execrabila noastră mare, n-are tot felul de vieţuitoare care să te ciupească sau să te streseze când vrei şi tu sa faci o baie ca omul. Acolo singura chestie de care trebuie să te fereşti, este să înghiţi apă, deoareşce şi pentru că... este extrem de sărată... şi nu vrei asta. Chiar nu vrei. Vă pot garanta eu şi mai ales KDD, despre care am observat că, în caz de valuri mai mari, i se făcea sete brusc şi îl apuca o dorinţă irezistibilă să halească ceva guri serioase de apă. El zice că se distra. Io înţeleg că se distra, da’ di ce nu putea să se distreze cu gura închisă, nu ştiu!



Nu am stat foarte mult în prima zi, că aveam ceva planuri pentru seară, aşa că pe la 5 deja plecam, şi având în vedere că eram doar de pe la 1 acolo... aş putea spune că a fost cam scurtă prima aventură. Ciudat este că soarele acolo nu e acelaşi. Mda, nu ştiu cum să explic, bănuiam io că ne aflam în altă galaxie, mai ales după nivelul de civilizare faţă de România, dar am fost informată că nu, e tot soarele Soare. De ce zic că nu era acelaşi... am făcut plajă în orele de vârf cum le zice pe la noi, m-am spoit un pic cu nişte cremă cu protecţie minimă, băi şi nu m-am înroşit şi nici bronzul nu a prins extraordinar de mult. Ca să nu mai zic că nici nu simţeam iuţeala soarelui pe piele, era blând, cald, învăluitor. În România am făcut plajă în luna mai şi nu mi-a fost bine. O fi de la climă... sau poate de la stratul de ozon, altfel nu-mi explic cum o ţară mai sudică decât a noastră... are alt soare!

A doua oară când ne-am hotărât să mergem în Torvaianica... ne-am organizat din timp, pentru că vroiam să stăm mai mult. Am pus ceasul să sune la 9, iar la 9,30 ne-am dat jos din pat. Am sărit peste colazione (pardon, micul dejun Ramona Bădescu) şi m-am apucat direct de pregătirea prânzului, în timp ce KDD era la nişte cumpărături rapide pentru luat diverse pe plajă. S-a întors, am mâncat, apoi am pregătit nişte panini delicioşi cu prosciuto şi mozarella, am scos apa îngheţată de la congelator şi am plecat.
În staţie la 707, am stat 1 oră. Am mai stat şi la metrou ceva. M-a apucat şi shoppingul la tarabele pakistanezilor de la EUR Fermi... mai mergem şi cu autobuzul de litoral... taca taca, uite aşa... pe plajă ne-am aşezat efectiv la ora 15. Deosebit de extraordinar!

Mi-a trecut însă supărarea până seara, pentru că trebuia să mă pregătesc sufleteşte pentru un eveniment deosebit. Apusul de soare!
Nu vă grăbiţi să cârcotiţi... pentru că pun pariu că nu v-aţi gândit la configuraţia geografică. Bueeeyyyyy, apusul era în mareee! Toată viaţa mea am plâns şi am suspinat ca noi nu avem apus ca în poze şi filme.. şi că trebuie să ne trezim cu noaptea în cap să ne mulţumim cu răsăritul, ca să vedem soarele şi marea în acelaşi context.
Recomand a se marca ziua de 16 august ca fiind prima zi din viaţa mea cu apus în mare. Am avut noroc şi cu vremea, fără nori, nici prea cald, nici prea frig, cu soare mare şi roşu, marea lucioasă şi liniştită. Ce să mai, ca în filme. Apoi când soarele a atins marea, am numărat secundele până s-a scufundat de tot, până şi ultimul puncticel s-a ascuns în apă.
Nu aş avea cuvinte potrivite să descriu acel spectacol... un fenomen atât de simplu şi banal, dar atât de deosebit şi profund. Era să trag o lacrimă...



Vă las cu imaginaţia şi cu emoţiile voastre, pentru că trebuie să vă pregătesc pentru ultima aventură în Torvaianica... şi-anume a treia zi şi ultima pe acea plajă. Dar asta... puţin mai târziu...

- va urma -

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 2


- continuare -

Episodul 2 - Și noi, de mâncat... ce mai bem în Roma?


Regăsirea Romei a fost mai intensă decât credeam. Ştiam că senzaţiile nu vor fi la fel ca prima dată, deoarece s-a dus elementul noutăţii, însă de data asta a apărut dorul, care bate orice primă nouă impresie. M-a luat în plin încă din avion... mă uitam pe hublou și vedeam Termini de sus... apoi aerul, lumina, culorile... metroul meu iubit cu gagica care anunţa staţiile aşa de frumos în italiană, autobuzul 707 pe care îl urăsc profund pentru că mereu îmi vine să vomit în el... gelateria Sara și aleea în pantă spre rezidența noastră temporară. Dej
a puteam să răsuflu uşurata, ajunsesem.
În primele zile nu am făcut nimic special, au fost zile de relax, de acomodare, ne-am plimbat prin oraş, am fost la o petrecere de compleanno la piscină, unde am făcut baie noaptea cu Martini și am mâncat cei mai buni tramezzini ever. În rest, am stat mult în pat... și am mâncat bunătățuri.

Ca de exemplu:

File de persico cu pomodorini coapte, garnitură de cartofi copţi cu rozmarin, stropite din plin cu Frascati, un vin alb sec și parfumat, produs în Lazio, la câțiva kilometri de Roma. Și uite aşa am descoperit o chestie foarte importantă despre Roma, importantă pentru mine, nush acu’ pentru voi... și anume că vinurile sunt ieftine în supermarket. Pardon, vreau să spun, ieftine și bune, că ieftine sunt și la noi... dai 50 jdemii pe un pet de 2 litri, dar ăla nu e vin, e suc de pastile diluate în apă (vezi Muscatel, Babanu sau alte petarde) Acolo nu găseşti aşa ceva, au prea mare respect pentru vin să-l bage în plastic, sau să-l facă din tabloul lui Mendeleev.
Aşa că am profitat pe rupte de acest aspect. Bețivancă fiind, nimic nu este mai plăcut decât să stai pe terasă în fotoliu, cu un pahar cu picior în mână, în care se scaldă lichidul dumnezeiesc, emanând parfumuri erotice și gusturi nepermis de orgasmice. Și cum am mâncat destul pește sezonul acesta... pot spune că m-am apropiat destul de mult de deja celebrul Frascati.

Altădată am servit spaghete cu gamberetti, în sos spumos de panna da cucinare (un fel de smântâna de-a noastră, dar fleșcăită rău... nu se pricep italienii la d’astea).

Sau poate vreţi nişte trota ( un fel de păstrăv-somon) în folie la cuptor cu foi de dafin din grădină, pătrunjel, usturoi, pomodorini și nelipsitul ulei de măsline... de data asta acompaniat de o Falanghina, un vin alb special foarte aromat și parfumat pentru un vin alb, ce provine din centrul Italiei.

Sau dacă e prea seară, avem și nişte gustări uşoare, bruschetti (pâine mai veche, unsă cu ulei de măsline, tapetate cu usturoi, felii de roşii, busuioc și oregano, și dacă aveţi chef și nişte cubulețe de caşcaval) lângă wurst făcut la grătar și scamorza campana affumicata (un fel de brânză afumată). De data asta am mers pe Chianti... că e mai clasic și trebuia ceva dur să compenseze și să aducă mai repede noaptea.

Și dacă tot ne prostim, hai să zicem și de rulou de vitello (adică viţel, dar de ce să nu mă cosmopolitizez) băițuit în prealabil decuseară în aceto balsamico și condimente speciale, apoi umplut cu ceapă, ardei gras, sfecla roşie coaptă, emmentaler, condimentată, rulată, țintuită cu forța și cu nişte scobitori și arestată în cuptor cu sos de vin alb. Ca garnitură am snopit în bătaie nişte cartofi până s-au făcut piure, i-am ornat cu pătrunjel, i-am pus lângă salata de sfeclă roşie și am adăugat un vin roşu spaniol. Mare mi-a fost surpriza să descopăr unul dintre cele mai bune vinuri roşii din câte am băut, învechit 6 ani în butoaie de stejar, ceea ce i-a imprimat o puternică aromă de lemn afumat, care ți se înfige în cerul gurii și în ganglionii sublinguali, și te ucide în plăcere până zici, au! nu mai pot! Este vorba de un soi de tempranillo, Pata Negra de Valdepenas... pe care o să-l caut cu disperare și pe aici, poate am baftă sa-l găsesc, daca nu, voi încerca să îl aduc din Roma, pentru că vă jur, este excepţional!

De vietăți și organisme de origine marină, nu vă mai zic... că deocamdată suntem în relaţii proaste. Am fost nevoită a participa la o degustare de midii și deşi mai mâncasem făcute pe grătar cu sos alb cu lămâie, și mi-au plăcut, de data asta, în tigaie cu vin și lămâie, nu m-au impresionat. Prea pregnant gustul de apă de mare, mici resturi de alge și nisip... bleah, nu e pentru mine. În rest arătau bine și textura era ok, destul de cărnoase și aromate, dar... de data asta nu. Ce nu am mâncat, le-am scos din scoică, le-am păstrat în sosul lor și le-am adăugat a doua zi la penne cu ton.

Ar mai fi de menţionat nişte feluri speciale, dar au fost alcătuite cu o ocazie și mai speciale, aşa că le las pe mai târziu și le introduc în altă poveste. Deocamdată, dacă nu aţi salivat destul și nu m-aţi înjurat suficient... vă mai pun și nişte poze, ca să dovedesc cele mai sus istorisite. Să va stea’n... imaginaţie!








- va urma -

vineri, 10 septembrie 2010

Amore a Roma - S2 - Episodul 1


- continuare -

Episodul 1 - Italianca și românii


De îndată ce ajungem pe aeroportul din Ciampino, se dă startul unui concurs foarte popular printre cei care se duc în Italia în vacanță, și anume: “cum recunoști de la o poștă românii țărani și proști?” Păi am descoperit niște criterii... în urma unor studii de caz, și voi încerca mai jos să exemplific:
* vă aflați în metrou. În fața dvs se află un cetățean necunoscut, în blugi, cămașă, șlapi asortați, o pungă în mână și o privire tâmpă. Ce naționalitate este? Nu că romanii (adică italienii din Roma, să nu ne încurcăm în diacritice) nu ar purta șlapi, dar în nici un caz cu cămașă...
* vă aflați în metrou. În fața dvs... o cetățeancă îmbrăcată într-o rochie banală, cu sandale și dres, accesorizate delicios cu 2 “lănțicuri” de aur de care sunt atârnate cruciulițe, delfinași și gărgărițe tot de aur. La degete, câte un inel pe arătător, mijlociu, iar pe inelar chiar 2. Tot de aur. Ce naționalitate este? Acu’ să îmi fie cu iertare, și italiencele poartă sandale, dar nu cu dres, iar bijuteriile le afișează numai cu haine pe măsură, iar dacă se îmbracă de plajă, sau de piață, își pun cel mult niște mărgele trendy flendy, nu toată cutia de bijuterii de aur din Turcia.

Așadar avem așa:

- haine prea strâmte;
- trening, adidași și obligatoriu geantă de umăr;
- părul prins inestetic în coadă cu elastic de chiloți;
- părul neîngrijit, blond cu rădăcini negre;
- unghii tăiate aproape scurt (sau chiar inegale), cu jeg sub ele, și cu multe inele de aur pe deget;
- cercei covrig răsuciți, tipic țigănești... de “lănțicuri” am mai zis;

Astea se observă rapid cu ochiul liber și te prinzi de originile respectivilor fără să deschidă gura. Bineînțeles contează și postura corpului, energia pe care o emană, una absolut negativă și agresivă... iar dacă se mai apucă să se manifeste... deja te prinzi că cei mai gălăgioși, nesimțiți, prost crescuți și bădărani “locuitori” ai Romei... sunt rromânii noștri. Plus de asta sunt niște triști, deprimați, constipați, bârfitori și invidioși, față de italieni care n-au nici o treabă nene... relax total, indulgenți, veseli și optimiști. Și nu cred că toți sunt bogați și o duc bine... dar așa sunt ei, relaxați.

Ce faci când intâlnești români în Italia? Vorbești în engleză și treci mai departe. Cu siguranță nu iți dorești să fi asociat cu toți țiganii, țăranii, moldovenii proști, cu toate scursurile României plecate la muncă în Italia, ca să făcă rost de euroi pentru merțan și vilă cu turnulețe la Bărbulești, pentru o plasmă și niște gresie in baie... care deși ajung să locuiască într-o țară absolut fabuloasă, nu reușesc să se civilizeze nici măcar 1%. Tot țărani proști rămân, și nu știu ce e mai rău... că rămân acolo și dau de ei, când de fapt vreau să scap de ei... sau că la un moment dat se întorc și se înmulțesc în România... Oricum ar fi, mi-e rușine că sunt româncă și din păcate oriunde mă voi duce, voi ascunde asta cu orice preț.

Și în urmă cu trei ani când am fost la Milano, la fel am suferit din cauză ca sunt româncă. Ajunsesem să mă dau orice altă nație, numai să nu zic că sunt din România. Noroc că eram inspirată și nu încercam nații cunoscute, că cine știe ce noroc aveam să dau de exemplu peste un spaniol și să mă fac de râs ca nu vorbeam de fapt spaniola. Încercam cu „sunt din Israel” sau chiar din „Burkina Faso”... orice dar NU România. De data asta la Roma am mers direct pe engleză, mai ales ca însoțitorul meu imită foarte bine cockney... deci treceam ușor de londonezi. La culoare era mai ciudat... că numai blondă cu pielea albă nu eram eu... da' puteam fi oricând imigrant din Burkina Faso nu?

Deci în principiu e bine să te ferești de români. Dureros este totuși faptul că ajungi din întâmplare să dai peste români de calitate, și te aștepți oarecum să intri în vorbă (de exemplu la coadă la Musei Vaticani, în fața noastră era un cuplu de bucureșteni chiar, și deși ne-au auzit vorbind în română, ne-au ignorat total și se șușoteau de zor, ca să nu auzim noi că ei vorbesc în română și să avem proasta inspirație să îi întrebăm de vorbă). În schimb în spatele nostru s-au băgat în seamă niște evrei care au văzut tatuajul lui KDD... și cred că ne-am fi conversat mai mult dacă nu era țâfnosul meu cam necomunicativ la ora aia.

În concluzie, data viitoare când plec in vacanță, voi încerca să-mi aleg o destinație cu șanse cââââât se poate de mici să dau peste vreo familie de moldoveni proști, maneliști și nespălați. Am zis!

- va urma -

joi, 9 septembrie 2010

Amore a Roma - Sezonul 2 - prolog


Prolog - In genunchi ma'ntorc la tine (6 august 2010)


M-am intors. Sunt acasa. Deprimata. De ce? Pai nu va uitati in jurul vostru? D-aia! Daca va trimiteam acum bezele de pe un vaporas micutz de pe langa Costiera Amalfitana, mai ziceam... dar asa... de rahat. Pentru inceput chestiuni organizatorice, ca in bancul acela...
Dat fiind faptul ca Sezonul 2 a durat aproape 1 luna, o sa-mi fie greu sa numerotez episoadele pe zile, ca in Sezonul 1, asa ca o sa merg pe aventurile cele mai importante, ca sa reusesc sa va port cat mai fidel (si logic) pe aripile calatoriei mele.

Daca in primul sezon al acestui serial de succes, episodul pilot a inceput cam... mirositor, cu o italianca si niste usturoi, acompaniata de muzica lautareasca si 2 ore de somn inainte de avionul extrem de matinal, de data aceasta am decis ca personajele noastre sa se maturizeze, sa se responsabilizeze, sa-si organizeze cu mai multa grija programul. In consecinta, am eliminat din meniu greoaia friptura cu cartofi prajiti si mujdei de usturoi... si am adoptat o alimentatie mai sanatoasa si mai usoara cu o zi inainte de zborul cu avionul, respectiv o shaorma picanta si mare, servita inca devreme, adica la 11 noaptea.
Bagajele nici ele nu s-au facut mai repede, la ora 12 inca erau la stadiul de combinatii mentale... si au durat mai bine de o ora. Ceea ce a fost absolut fabulos, trebuie sa admiteti, deoarece am castigat 1 ora in plus de somn... am dormit chiar 3 ore!!!!! Asa ca trezirea brusca de la ora 4 jumate a fost un pic mai blanda de data asta, au fost chiar mai putine injuraturi, m-am impiedicat mai putin de mobila si de tocurile usilor si chiar am reusit sa nu uit nimic acasa. Deci avem de-aface cu un progres, trebuie sa recunoasteti!

Asa... mai departe raspundem ascultatorilor. Astazi, intrebarea: “cum treci la vama 2 borcanele de dulceatza, ce depasesc evident limita de 100 ml permisa?” Redactia raspunde: incercati cu o rochita frumusica, o sandalutza cu toc, colturile gurii agatzate de urechi, o energie pozitiva ce emana din decolteu, o atitudine deschisa de la rendez-vous in jos... apoi porniti la salutat toti vamesii, dati din gene rapid, pana simtiti curenti de aer in jur... totul este sa le captati atentia, sa le lipiti ochii de ochii dvs., pana trec bagajele. Mai faceti cu ochiul de final, le urati o zi excelenta, va umeziti in reluare buzele, va luati bagajele de pe banda si plecati. Cam asta e tehnica. Nu necesita decat poate putin exercitiu acasa, mai ales la partile soft, cu genele sau cu umezitul... in rest be cool, be yourself.
Eh, acu’ o sa intrebati ce dracului cautam eu la vama cu doua borcane de dulceatza. Simplu. Vroiam sa duc in Italia insorita niste dulceatza de soc, sa impresionez gazda. Nu ca italienii n-ar avea soc... au destul, dar probabil cred ca e otravitor, pentru ca nu fac nimic cu el...

Revenind la problema cu vama... eu sunt convinsa ca as putea sa incerc sa trec si cutite, pumnale, arme de foc, animale vii adormite, sau chiar substante periculoase, cum ar fi o sticla de vin sa ma cinstesc si eu in avion. Chiar as avea atata incredere in mine incat sa incerc chiar si cu o katana la purtator. Singura problema ar fi sa nu dau peste vamesi femei... dar cred ca ma pot adapta...

Oricum KDD a jurat ca nu ma lasa singura in aeroport niciodata, ca nu e sigur ca ajung unde trebuie sau ca ma mai intorc acasa!

De ajuns la Roma am ajuns. A doua oara. Cu bine as putea spune, in ciuda turbulentelor. Este la fel de fabuloasa. Sunt la fel de indragostita de ea... Acu' ... io stiu ca sunteti curiosi... dar cu putintica rabdare... stiti voi... continuarea in episodul viitor!

- va urma -