duminică, 27 iunie 2010

Jurnal de calatorie - Ziua II


- continuare -


Ziua II (17 iunie – joi) – Pitbu’ si turul Romei

Premise: M-am trezit mai mult decat fresh la deosebita ora de 7,30. Avand o zi insorita si plina de lumina inainte... am tras obloanele si am mai dormit pana la 9,30. Nu mai stiu exact cand m-am dat jos din pat, dar dupa ce am mai frecat menta la un ceai cu placinta de mere... cred ca era deja spre pranz cand luam metroul din Eur Fermi spre centrul Romei.

Conditii meteo: complet senin, soare, vant usor spre moderat, temperaturi in jur de 25 de grade (eftin, la Bucuresti erau 50)

Vestimentatie: rochie lunga cu volane, alba cu flori negre, bretele de dantela, buclele din dotare pe care pe parcurs le-am strans in coc, din cauza de caldura umeda.

Traseu: Colosseo - Arcul lui Constantin - Via dei Fori Imperiali - Columna lui Traian - Mausoleul lui Vittorio Emanuele II si muzeele din interior - scarile Ara Coeli – Campidoglio - Piazza Venezia - Via del Corso - Fontana di Trevi - Piazza di Spagna - Piazza del Popolo – Pincio - lacul din Villa Borghese - Flaminio

Pot spune cu mana pe inima, desi la ultima scanare nu mi-am gasit-o, ca asta a fost cea mai plina, emotionanta, obositoare, efervescenta zi din viata mea pana acum. De oriunde ai veni, daca alegi metroul ca sa ajungi la Colosseo, garantez ca e cea mai buna varianta posibila. De cum intrezaresti lumina zilei in intunericul din subteran, surprinzi cu coada ochiului o bucatica mica dar promitatoare de zid vechi... si te intrebi oare ce e chestia aia. Pe masura ce te indrepti spre iesire, incepi sa ai o banuiala, iar cand deja ai iesit de tot afara si incepi sa-ti obisnuiesti ochii cu soarele, te ia total pe nepregatite. Pentru ca efectiv nu te astepti sa fie chiar in fatza ta, la 20 metri, unul dintre cele mai celebre simboluri din lume.

Dupa ce te obisnuiesti cu imaginea si mai ales cu marimea, pentru ca in realitate pare mult mai mare decat in poze, pornesti sa traversezi bulevardul, sa te duci si tu ca omu’ mai aproape. Apai, ce? Poti fara nervi? Nooo. Haos, manifestatie, lume multa, masini, scutere, turisti japonezi care fac o mie de poze si ... indieni care vor sa-ti vanda umbrele. Daca e soare, iti vand umbrele de soare, daca ploua, iti vand umbrele de ploaie, oricum ar fi, din 5 in 5 metri, cate un indian mic si negru te ocheste ca n-ai umbrela si vine sa ti-o bage pe gat, sau invers, depinde in ce stare de agregare esti.
In principiu Colosseo este impresionant, si ar fi si mai impresionant daca ai fi lasat in pace sa savurezi momentul, sa te incarci cu energia locului, sa meditezi la ideea ca treaba aia sta in picioare de 2000 de ani, iar tu nici 30 n-ai si deja prezinti crapaturi pe alocuri, sa dai un tur linistit, sa te plimbi in umbra lui, sa il atingi, sa auzi zgomotul care iese din ziduri, zgomotul multimii, sa simti sangele gladiatorilor in tzarana... si pe un indian mic si negru cu 5 umbrele in mana, in timp ce il sufoci cu a sasea.

Cativa zeci de metri si 5 indieni sufocati mai la dreapta se afla Arcul lui Constantin. Recunosc ca documentarea am facut-o dupa, dar oricum nu am nimic interesant sa va zic. Cica e cea mai “noua” cladire de pe acolo, si prin acolo ma refer la partea antica a Romei, din timpul marelui Imperiu. N-are decat 1700 de ani si a fost ridicata de Senatul roman in cinstea noului imparat Constantin cel Mare, care l-a batut la funduletz pe Maxentiu in 312 e.n. si i-a suflat de sub nas ditamai Imperiul. De fapt Senatul vroia sa se puna bine cu Constantin, mai ales ca asta micu’ daduse celebrul edict in favoarea crestinilor, drept pentru care s-au sistat brusc activitatile sportive si distractive din Colosseo.

Lasand in spate Arcul lui Constantin, o luam usor pe Via dei Fori Imperiali, inima Romei antice. Nu prea intelegi mare lucru din ruinele respective, mai ales ca unele nu s-au pastrat in conditii foarte bune, dar cu ajutorul insotitorului aflu ca exista in total cinci Forumuri, unele mai mici, altele mai mari si mai grandioase. Mai exact, pe fiecare imparat mai important de dupa Caesar, il apuca grandomania si isi tragea cate un Forum din-asta, cu basilici, cu temple si coloane, mai mai sa le ia fatza romanilor si sa ii atraga in buricul propriului Forum. Probabil ca cel mai celebru este Forumul lui Traian unde se afla si Columna dedicata cuceririi Daciei cu chiu cu vai dupa multe cacaieli.

N-apuci bine sa studiezi si tu ca omu’ basoreliefurile de pe Columna, sa vezi si tu cine cu cine s-a mai batut, si daca Jose Armando a pupat-o in final pe Maria Esmeralda, ca ajungi in Piazza Venezia, unde te uiti in sus... din ce in ce mai sus, ca sa apuci sa cuprinzi cu campul tau vizual limitat, Mausoleul lui Vittorio Emmanuele II, inceput in 1885, in cinstea primului rege al Italiei, care a unificat si creat practic Italia. Edificiul n-arata rau asa de principiu, s-ar fi potrivit mai bine sincer in Franta, langa mormanul ala de schele cu nume de turn... e o chestie mare, alba, grandioasa si maiestuoasa, putin cam grandomanica si seaca, care nu are fix nici o treaba cu culoarea generala a Romei sau cu spiritul ei. Si au mai daramat si un intreg cartier medieval pentru asta. Totusi... arata mai bine noaptea luminat, iar pe dinauntru, sunt o groaza de sali si salisoare care acum au functie de muzee, galerii, expozitii si alte manifestari culturale. Macar la asta sa foloseasca. Aaa, si se vede misto Piazza Venezia de sus si intrarea in Via del Corso.

Fix langa mausoleu, se afla o biserica veche, cica una din cele mai vechi din Roma, Santa Maria in Ara Coeli, ridicata pe locul unde ar fi aparut Sfanta Maria, in timpul unei epidemii de ciuma si a vindecat ciuma. Ce este absolut misto la aceasta biserica, este faptul ca trebuie sa urci vreo 150 de scari inalte ca sa ajungi la ea, prin soare si caldura, ca sa constati ca e inchisa intre 12 si 3 dupa amiaza. Oricum, am dovada ca le-am urcat, am poza de sus.

Un pic mai la dreapta, cum te uiti ashea in sus, gasesti o alta panta de urcat, noroc ca de data asta e lina si nu sunt scari. Panta asta duce in Campidoglio, o piazzeta micutza, flancata la intrare de doua statui mari ale gemenilor Castor si Pollux. I-am studiat cu atentie cateva minute si nu am descoperit care e ala si care e celalalt... cred ca sunt gemeni identici. Intram in piazzeta, ne intampina statuia lui Marcus Aurelius pe cal, asezata pe un piedestal facut de Michelangelo. De fapt, am uitat sa va spun ca tot Campidoglio este proiectat si realizat de Michelangelo, la comanda Papei Paul al III-lea, ca sa-l impresioneze pe Carol al V-lea, undeva pe la 1500, trecute. Oricum, cred ca si la vremea aia primar era tot Oprescu, deoarece cand a ajuns Carol, aia erau tot in lucrari, asa ca omu’ n-a vazut decat shantier. Nush cat de impresionat a fost.

Mai departe traversezi cu emotii Piazza Venezia, zic cu emotii, pentru ca acolo nu sunt semafoare sau alte chestii care reprezinta triumful regulilor de circulatie... sunt doar niste treceri de pietoni, pe care poti sa treci oricand, ca masinile te lasa, nu se claxoneaza. Atentie la scutere totusi, ca alea vin printre benzi (nuuu ca in Roma ar exista conceptul de banda, vorbeam de ceea ce stim noi, aia cu carnet luat in Bucuresti). Ai traversat, esti in viata, respiri. Bun. Acum e timpul pentru Via del Corso.

Principalul loc de promenada al cremei societatii Romei antice, astazi plin de magazine celebre si de indieni care vand Luis Vuitton contrafacute. Destul de aglomerat, dat fiind ca e destul de ingust, iar trotoarele aproape ca nu sunt... insa ne-am descurcat eroic. Am reusit sa nu omoram nici un indian. Daca ai spirit de aventura, te poti introduce pe stradutzele adiacente Via del Corso, insa numai cu harta in mana, ca o data ce te-a furat peisajul, la revedere, nu mai stii pe unde ai venit si unde te duci, si mai ales de ce te duci.
Daca ai un insotitor priceput, cum am avut eu, o sa te ametzeasca prin cotloanele alea, o sa iti distraga atentia tinandu-te de vorba cu banalitati, iar cand o sa ajungi la un coltz de cladire anume... o sa iti suceasca si anume capul... ca sa te trezesti fix la... Fontana di Trevi.

Unde am ramas cu gura cascata la propriu. Deci nenii aia au reusit sa bage ditamai fantana, intr-o piazza atata de micutza, ca o dai in claustrofobie. Bineinteles ca tocmai chestia asta in confera grandoarea si maiestuozitatea... nush daca pot sa zic asa, dar oricum pentru Fontana di Trevi nu ai cuvinte. Nu ai ce sa zici de ea. Este absolut superba, si iti vine sa plangi. Probabil din cauza asta este locul preferat al romanilor sa-si ceara iubitele in casatorie. Undeva in stanga fantanii, sunt niste scari vechi de tot, unde cetatzeanul roman isi duce prietena la plimbare, asa din intamplare... vorbindu-i probabil de banalitati de genul indicilor bursieri si schimbarea climatica. O aduce dibaci la Fontana, exact pe scarile alea si se aseaza in genunchi. Multimea pana in acel moment foarte zgomotoasa, face silentium si toate privirile fix pe gagica. Ea se preface surprinsa, zice DA, ca optiunea NU nu este valabila... scurge doua lacrimi, il pupa pe nefericit, aplauze, vai ce romantic.

Dupa ce te saturi de Fontana, si fentezi privirile celor de la vigili urbani ca sa iti inmoi doua deshte in apa... chipurile sa iti dai pe frunte ca ti-e cald... mergi mai departe catre Piazza di Spagna. Aici sunt niste scari, evident placerea mea, scarile, cele mai lungi si largi scari din Europa. Nu le-am urcat insa, ca aveam alt traseu, le-am admirat de jos si am incercat sa surprind vreo scena romantica. Aaa, de ce? Pai... in Roma, daca esti singur si nefericit, si nu iti gasesti perechea... te duci frumos la Piazza di Spagna, te asezi pe scari si deschizi si tu o carte sau ceva... ca sa nu stai degeaba. Este imposibil ca cineva, tot la fel de singur ca tine, sa nu te intrebe de sanatate, de indicii bursieri si de incalzirea globala. Deci clasic loc de agatzat in stil romantic, a la Roma. De fapt cred ca romanii au inventat cuvantul romantic, nu?

De la Piazza di Spagna, o iei usor pe stradutze, treci pe langa magazinele in care se duc pitzipoancele noastre sa toace banii cocalarilor, si ajungi pe din dreapta asa, pe langa Bisericile Gemene, fix in Piazza del Popolo. Culmea nu inseamna Piata Poporului, dupa cum ati crede, adica inseamna asta in italiana moderna, dar de fapt, semnifica Piata Plopilor, pentru ca acolo era piata principala de desfacere a lemnului de plop, pentru incalzirea romanilor din vremurile acelea. In mijloc se afla in erectie ditamai obeliscul, iar undeva pe laterale, sunt niste izvoare absolut delicioase, cu cea mai buna apa pe care am baut-o vreodata. Deci o bate si p-aia din fantana de la bunica-mea. In afara de faptul ca aici se organizau executiile publice, nimic spectaculos aici.
Ce nu se stie despre Piazza del Popolo, adicatelea ma refer ca multi turisti trec pe acolo si habar nu au… sa se duca in Pincio, un mic deal/colina, langa piazza, de unde ai o priveliste magnifica (oricum nici eu nu va spun prea multe, ca vreau sa tin secret locul). Plus ca are balustrade, fantana, mini parc, bancutze si felinare, iar de acolo poti ajunge direct catre lacul din Villa Borghese. Dar despre asta intr-un episod viitor. Pana una alta ne oprim la lac, ne asezam pe bancutza, luam un Herald Tribune si ne culturalizam la soarele cald de dupa-amiaza… si visam cu ochii deschisi sau inchisi, dupa caz, la momentul in care vom ajunge la Gelaterie.

Si uite asa am ajuns de fapt la cel mai important punct al acestui episod, si daca stau sa ma gandesc si al episoadelor viitoare, si anume, il vom denumi momentul Gelato. As putea sa ii dedic un articol intreg, o carte, o intreaga enciclopedie, exista si o facultate in care inveti arta crearii inghetatei perfecte. Ca sa ne intelegem, nu exista inghetata in Ro ca sa aduca macar un pic cu inghetata de acolo. Deci nu se exista, clar! O iei razna pe campii si te duci si te internezi. De altfel, dupa parerea mea cand te duci in Italia trebuie sa inveti 4 lucruri:
• buongiorno
• buonasera
• vaffancullo
• aromele de gelato
In acea seara am degustat un trio deosebit de caffe, tiramisu si crocante all’Amarena, iar ghidul meu personal, fragola si melone. Asa am incheiat o zi superba, umpluta pana aproape de refuz cu imagini, mirosuri, senzatii, emotii si gusturi noi. Practic am experimentat Roma prin toate simturile si pot spune ca am savurat-o la maxim. Nu stiu daca a fost chiar dragoste la prima vedere sau a venit pe parcurs... insa si prima impresie a fost una ... breathtaking...

Atat de mult mi-am dorit vacanta asta, si atat de mult am visat la ea, am facut inclusiv turul Romei virtual pe Google Maps, am vazut de sus si casa unde urma sa stam... incat efectiv nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit cand am vazut finalmente Colosseo. Acum povestesc... degetele merg pe tastatura, dar eu nu sunt aici la birou... sunt acolo... si sincer... nu vreau sa ma mai intorc...

- va urma -

3 comentarii:

un_strain spunea...

Toate drumurile duc la Roma.Frumusete si istorie cat sa poti duce intr-un suflet.
Cat despre inghetata, italienii sunt recunoscuti ca fiind cei mai buni la prepararea ei.
Astept urmatorul capitol.

Iaţcu spunea...

Din tot ce-ai scris am remarcat treaba cu crapaturile.
La a doua lectura sper sa inteleg mai multe.

Iaţcu spunea...

Cum poate fi evaluata de PIT o zi '' plina, emotionanta, obositoare, efervescenta'' din viata ei (?) atita timp cit EA, cum prea bine o stie fiece ''apropiat'' d-al 'mneaei:
ERUPE mai ceva ca un vulcan islandez atunci cind e bucuroasa (in sensul ca s'aude'n toata lumea blogaristica catastrofala feerie lingvistica, stirnitoare de risete)
sau
BOLBOROSESTE precum vulcanii noroiosi (zisi si mocirlosi) atunci cind se simte amenintata de prezumtive neplaceri?

OBOSEALA din citat e post factum eruptiilor plutonice, perioada de calm atmosferic, premergatoare potentialelor explozii.

NOTA: mizez pe discretia voastra, dragi cetitori de comentarii. PIT nu tre sa stie ce-am dat ''din casa'' ca sa zic asa, prin 'cest comment, nu de alta, da-mi da ignor la cele scrise mai sus.