miercuri, 30 iunie 2010

Jurnal de calatorie - Ziua IV


- continuare -


Ziua IV (19 iunie - sambata) - Villa Borghese si Festa di Trigoria

Premise: oboseala mare monsher. Ma dureau buricele deshtelor de la picioare si pernutzele de dedesubt, de imi venea sa imi omor toti copiii, aia pe care nu ii am. Nu numai ca nu aveam fortza si energie sa ma ridic din pat (fie vorba intre noi, mai erau si alte chestii care ma tineau cu fortza la orizontala) dar nu aveam nici o idee, ce as putea eu sa fac in ziua aia, ca sa nu implice mers, dar nici sa pierd ziua de vizitat.

Conditii meteo: soare, cam ardea a ploaie, nishte nori, mi se pare ca ne-a si stropit nitzel dis de dimineata, dar oricum la ora aia era cu cornu' in perna.

Vestimentatie: pantaloni scurti galbeni, bluza in dungi multicolorate, cercei mari galben cu portocaliu, sandale de imprumut foarte comode

Traseu: Flaminio, Villa Borghese, meci in Piazza di Siena, plimbat prin gradini, pranz la paturica, plaja, somn, din nou Pincio, home, Festa di Trigoria

Dupa cum am spus si la inceput, nu puteam sa imi ies din mana si sa dezamagesc asteptarile celor ce ma cunosc, asa ca m-am incapatzanat cu toata fortza mea interioara, m-am chinuit, m-am strofocat si am reusit... sa ma trezesc tarziu :) De data asta aveam si o scuza, eram obosita, ma dureau picioarele. Dar nu am scapat cu viata pentru ca deja programul era facut, pregatit si detaliat.
Adicatelea aveam asa: niste panini preparati cu grija de acasa, cu prosciutto crudo si mozarella, niste fistic, o sticla de apa d-aia buna reumplibila, o paturica... introduse toate cu grija intr-o boccelutza pe post de rucsacel... vestimentatie lejera spre "de plaja" si hopa tzopa spre Villa Borghese. Mai exact spre intrarea principala, de la Flaminio, la Porta del Popolo, de unde mai mergi cam 1 km prin parc, ca sa ajungi la Piazza di Siena, prima destinatie din program... unde se tinea Fifa Fan Fest, si unde in acel moment era meciul Olanda - Japonia din Campionatul Mondial 2010.

Deci tzin sa va zic ca in Ro, nu puteai sa ai asa ceva. In primul rand foarte misto organizat, cu iarba artificiala pe jos, "mocheta" cum ii zic eu, unde veneai frumos si te asezai direct cu curu', cum facea toata lumea, destul de curat, lume civilizata, de toate natziile posibile, venita sa-si sustina echipa tzarii. Fara cocalares, betivi, gura-casca si alte categorii de cacatzi umani, care in Ro probabil ca ar fi distrus tot evenimentul.
Ne-am pus si noi direct pe jos, nu am mai scos paturica, deoareshce trebuia sa fim si noi cool, ca cealalata lume, am scos fisticu' si ... da-i la decojit... in timp ce ne distram asistand la spectacolul facut de suporterii olandezi, toti portocalii si foarte foarte efervescenti. Aici am baut o bautura foarte interesanta, grattachecca, un fel de granita, dar facuta altfel, specialitate strict romana... cu gheatza razuita peste care se turnase nush ce fel de suc/sos de fructe, iar deasupra niste fructe inghetzate. Super tare chestia... mai ales ca trebuia sa te uiti intens la ea, si sa astepti pe langa ea, ca sa se mai topeasca un pic, sa poti sa tragi ceva pe paiul ala... ca daca incercai sa o mananci, erai in pericol sa ramai fara plombe si chilotzi pe tine.
(da, intr-adevar mergeau si niste beri... ca doar era cald, eram la un fel de plaja... insa paharul de 400ml era 5 euro... iar eu sunt bautoare profesionista... deci nu!)

S-a terminat meciul, cu victoria Olandei, ne-am abtinut sa ucidem cu sange rece doi pushtani italieni prin indesarea a una bucata vuvuzela pe gat, direct pana in diafragma, cu gaurit esofag si stomac... ne-am mai holbat nitzel la populatia portocalie dupa care am plecat sa ne plimbam prin gradini si sa gasim un loc de campare. Mi-am facut poze cu niste gashte (sa nu aud glume pe tema asta!!!) apoi cu niste fffoooarte multe broashte tzestoase, stranse intr-un heleshteu la soare... apoi ne-am gasit o bancutza sub un laur/dafin unde am luat pranzul. Deci cele mai bune panini din viata mea, adica din excursia la Roma, ca in rest nu am mai mancat panini... o sa incerc sa fac si aici acasa, dar... nu garantez reusita, ca nu am ingredientele necesare.

Dupa pranzul tarziu, ne-am scos paturica din dotare, ne-am tolanit la soare si am bagat somn de voie, ca orice italian care se respecta si si-a facut deja obicei din a dormi sambata prin parcuri, la soare, relax total, durere in cur... ce probleme mondiale nene, ce criza economica, neeeah, du-te la Roma si n-ai treaba cu nimic. Ca si noi de altfel, ca ne-am trezit cand era sa apuna soarele, bronzati cu dungi si doar pe o parte.
Am strans picnicul si am iesit din Villa Borghese, de data asta pe la Pincio, ca sa mai vad eu o data superba priveliste asupra Romei, de data asta la apus. Evident iar stress, de la un indian mic si negru, care tinea el neaparat sa imi vanda un trandafir rosu... nush ce i-a zis ghidul meu personal intr-o italiana cu dialect roman, ca ala a plecat super rapid, iar eu m-am udat toata! De apaaaa mah, ca ma dureau picioarele si mi le-am udat cu niste apa rece de la o tzashnitoare, of!

Bineinteles am plecat de acolo cu regret... cine a fost la Pincio, ma intelege... insa mi-a trecut repede, cand am ajuns acasa, pentru ca am gasit in cuptor... si anume, ditamai tava cu lasagnaaaaa!!! Tzin sa mentionez ca eu nu am mai mancat lasagna niciodata, nu am termen de comparatie, insa am o vaga banuiala ca asta era misto, pentru ca ma dureau falcile si ganglionii sublinguali de placere. Am halit juma de tava pe putzin, apoi m-am intins ca gandacul bortzos, cu burta in sus intr-o incercare disperata sa diger si sa nu mor sufocata de lacomie.

Seara nu era insa terminata, dupa cum aveam sa aflu. Timp de 3 zile, de vineri pana duminica, avea loc Festa di Trigoria, un fel de zilele orasului, ma rog, suburbiei romane, manifestare muzicala, gastronomica, culturala, etc. Adicatelea era cat pe ce sa ma incing la o tarantella, sa ma indop cu placinte si vata de zahar... si sa fac multiple victime in populatia masculina... de frumoasa ce eram. Din fericire am avut o singura victima, exact cine trebuia... si sunt mandra de asta!
Aaaaa pai am uitat sa va mentionez ca eram imbracata complet in alb, pantaloni, o bluza super diafana si transparenta, sacou alb cu maneca scurta... si sandale cu toc inalt roshii. Sa nu uitam de bucle :D. Insotitorul meu tot pantaloni albi, camasa alba si sacou tot alb... deci nu va pot descrie efectul, imaginati-va singuri...

Pot doar sa va ajut cu un tango lent, un pahar de Porto, servit in gradina... apoi o partida de... tabinet si una de sah :)) Deci o sambata seara absolut romantica si linistita... exact cum imi place mie, exact de ce aveam nevoie in acel moment... ca sa nu simt ca deja se termina ziua IV si ajungeam la mijlocul calatoriei...

- va urma -

luni, 28 iunie 2010

Jurnal de calatorie - Ziua III


- continuare -


Ziua III (18 iunie - vineri) - Pitbu' si ziua ei de nastere

Premise: Ca si in ziua precedenta, am inceput la fel de fresh, trezindu-ma destul de tarziu si dejucand absolut din greseala planurile si comploturile ghidului meu personal, pentru programul din acea zi. Deja nitzel enervat din aceasta cauza, l-am mai ofticat si eu in plus, frecand menta ca de obicei la prima ora, intinzadu-ma si alintadu-ma mai rau ca pisoii mei de acasa. Ca doar era Ziua Mea, si dupa cum stim cu totii, este ziua cea mai importanta zi de pe mapamond, ziua in care Pamantul se invarte de la Est la Vest, sarbatoare nationala, europeana si mapamondiala, ziua in care toate covoarele sunt rosii, timpul se opreste in loc iar universul zambeste pentru acea femeie unica, deosebita, extraordinara, superbissima si nemaipomenita... adica IO. Aaa, insotitorul meu vroia Villa d'Este pentru Ziua Mea, insa lucrurile se aranjeaza dupa cum trebuie sa se aranjeze, asa ca am facut... Vaticanul.

Conditii meteo: soare, foarte putini nori albi pufosi, vant usor prin plete, 28 de grade (cam fierbinte treaba, cred ca de fapt eu eram de vina)

Vestimentatie: dinamovista. Fusta alba si bluza rosie. Bucle.

Traseu: Ottaviano - Piazza San Pietro - Basilica Papale di San Pietro in Vaticano - restaurant - Via della Conciliazione - Castel Sant'Angelo - Piazza San Pietro - Cupola - shopping - home

Trebuie sa recunoasteti asa la prima vedere ca este putin ciudat, daca nu chiar ironic... potriveala ca io... sa vizitez tocmai Vaticanul de Ziua Mea... adica nu stiu cum sa zic, dar moshulica ala cu barba are un deosebit simtz al umorului. Hahahaha, adica tocmai io, dracu' impielitzat, exemplu de pioshenie si religiozitate, credinta si supunere... model de urmat in ale crucilor, sfintilor si dumnezeilor pastelui mamelor... deci tocmai io mi-am petrecut Ziua Mea fix la Vatican. Ha!
Lasand mishteaux-ul la o parte, trebuie sa fac declaratia vietii mele (ma rog, pana in acest moment, ca mai departe nu se stie, se pare ca am parte numai de surprize)... cat poate mandria mea sa fie de sincera... n-am ce face, cu glas tremurand si emotionat, va declar ca a fost cea mai spectaculoasa zi de nastere pe care am avut-o vreodata.
In primul rand eram in afara tzarii intr-un loc superb, incarcat de energie, insotita de cel mai sexy si masculin ghid pe care l-a avut vreodata Roma, tratata mai ceva ca o principessa... cu delicatete si fermitate in acelasi timp... Aaaah!

Ca sa compensam oarecum kilometrii pe care i-am parcurs cu o zi inainte, astazi ne-am rezumat la Vatican (fara muzeu). Dupa ce am iesit de la metrou Ottaviano, ne-am dus glontz in Piazza San Pietro si dupa cateva poze pe acolo, ne-am asezat la coada ca tot turistu' pelerin, ca sa intram in Basilica. Dupa circa jumatate de ora in soare fara nimic pe cap (si nici in cap banuiesc - slava domnului ca am fost norocosi, cica altii stau ore in sir) am reusit sa intram in Basilica. Evident controlul bagajelor, poarta detector de metale, tot tacamul... bine ca nu planuisem fix in acea zi sa arunc in aer Vaticanul... O data intrati, ne-a cuprins asa o pioshenieeeee, aoleoooo, da' ce pioshenieee, mai mai sa ne rupem hainele de pe noi...

Dupa doua palme si niste apa rece peste ochi... ne-am revenit fix la timp ca sa savuram Pieta, acum in spatele unui geam anti-glontz, dupa atacul din 1972 al unui nebun obsedat care se credea Isus. Interiorul este plin de marmura, basoreliefuri, sculpturi, tot felul de nishe, capele si alte ornamente, care iti iau ochii si te fac sa mergi cu gatul stramb, uitandu-te numai in sus, pana iti pierzi echilibrul si ametesti de atata frumusete. Dupa ce ne-am saturat de haladuit, ne-am indreptat catre piesa de rezistenta, si anume urcatul in Cupola.
Nu vreau sa va testez rabdarea insa... inteligentii de ei... (sau de noi - ca nu aveam prea multi cash la noi) nu accepta plata cu cardul, asa ca, impreuna cu smiorcaielile de rigoare si promisiunile ca data viitoare vom urca... am iesit tiptil si cu coada intre picioare... inapoi in piazza.

Ehh, zic, asta e, las' ca nu fuge Cupola de acolo, si oricum o sa mai am ocazia sa ma intorc sa o vad. Asa ca m-am inarmat cu niste veselie ramasa pe acolo si am purces catre Via della Conciliazione, poate poate ma conciliez cu ideea ca am ratat Cupola de data asta insa 500 de metri mai incolo, am avut o revelatie... Castelo Sant'Angelo. Indragit de mine din poze, visat cu ardoare la momentul cand o sa-l vad de aproape, nu mi-a inselat asteptarile si mi-a oferit o super priveliste. E frumos, ce sa mai... e al doilea in topul preferintelor mele, dupa Eilean Donan... insa cu Sant'Angelo am o legatura speciala, nu stiu de unde e, dar eu cred ca am stat acolo, sau am avut vreo legatura cumva. Nu degeaba sunt eu principessa astazi.
Conectat de Basilica printr-un coridor numit Passetto di Borgo, castelul a reprezentat un refugiu pentru papi in caz de invazie asupra Vaticanului, adica tzaca paca se gandea un deshtept ca e cazul sa cucereasca Vaticanul, imediat tzip tzip Papa o lua pe coridor, fugea in Sant'Angelo si gata. Evident 100% din cazuri, deshteptii aia nu reuseau sa cucereasca Vaticanul, erau excomunicati de Papa, ceea ce nu dadea bine la imagine, asa ca incercau sa se impace cu Papa, iar asta jmecher ii punea sa faca penitentza... de exemplu sa mearga tarash pe coate toata Via della Conciliazione, iar la final sa-i pupe picioarele inainte de spalare, sau sa sara intr-un picior si sa strige "Ma lepad de AS Roma, cred intr-unul Lazio", si altele diverse...

Vizita la castel fiind incheiata prematur de niste soareci cazati temporar la noi in burta, ne-am dus sa sarbatorim cum se cuvine, cei 29 de ani de viata ai mei... si anume la restaurantul La Caravella, pe terasa, pe care il recomand cu caldura, se mananca foarte bine si nu prea scump. O carafa de vin mai tarziu, cu soarele deja scapatand spre apus... mi se pregatea deja surpriza.
Surpriza... desi nu putea fi prezentata chiar asa in stil baroque... neacompaniata de tadaaaa'ul de rigoare, m-a lasat fara suflare (inclusiv la propriu) mai mult decat daca as fi fost teleportata acolo. Mdea, probabil ati ghicit, aia mai inteligenti dintre voi. Am urcat in Cupola!

Pregatiti cum se cuvine cu bani scosi de la bancomat, cu rabdarea in geanta, pentru ca trebuia sa stam din nou la coada aia infernala din Piazza San Pietro, am reusit sa intram din nou in Basilica si sa ne postam frumos la casa de bilete. Acolo scria asa:
1. Ascensore +320 gradini = 7 euro (adica urci cu liftu apoi 320 de trepte pana sus)
2. A piedi = 551 gradini = 5 euro (adica o iei pe jos, din cap pana in coada)
Haidi sa va vad acu'. Ghici!

Imi pare rau, n-ati ghicit. Am luat bilet "a piedi"... am dovada si o s-o scanez s-o pun aici. De ce am luat aceasta neobisnuita decizie, care nu ma caracterizeaza fix deloc? Pentru ca... pentru ca.... bueey, o data in viata te duci prima oara in buricul catolicismului... si urci in varful varfului... asa ca trebuie marita satisfactia, prelungita... trebuie un efort, un canon, o penitenta. Deci da! Am urcat 551 de trepte in spirala, sa le ia dracu, ca ametzisem si era sa irosesc bunatate de masa de la restaurant cu tot cu vin, ceea ce ar fi fost si mai tragic... insa am invins, am ajuns in varf... iar vederea Romei de atat de sus, panoramica, din toate pozitiile... a fost atat de orgasmica incat am si uitat ca se apropia ora mea de nastere.
Deci ce puteam sa imi doresc mai mult de atat? Sublim!
(sublime au fost si cele 551 de trepte la coborare)

Dupa ce mi-a trecut claustrofobia si ametzeala... fiind Ziua Mea, cea mai importanta zi de pe mapamond... etc etc... da stiu ca stiti... am mers la shopping draga, ca orice Pitbulitza care se respecta. Ai, fataaa! Si dupa un tur rapid prin magazine, ca nu stau eu sa pierd timp pentru prostiile astea, mi-am ales o superba rochita albastra, fara umeri, prinsa de gat cu niste margele mari, nu foarte scurta, pana la genunchi, insa extrem de sexy si gelatinoasa ashea. Fericita nevoie mare, cu coltzurile gurii agatzate de urechi, am purces catre... tananana... catre Momentul Gelato. De data asta, caffe, melone si limone... si habar nu am ce a avut insotitorul meu, ca eram prea preocupata de propriul cornet!

Seara s-a incheiat (credeti voi!) acasa, cu niste prosciutto, un pic de pecorino, un pahar (bineee, recunosc, o sticla intreaga) de Chianti... si mai departe imaginati-va voi ce vreti, ca oricum nu o sa ajungeti nici macar pe aproape de realitate.

La Multi Ani mie, fie ca fiecare an sa fie mai frumos decat precedentul, sa-mi petrec zilele cat mai deosebit posibil, sa ma iubesc mereu si sa fiu fericita... pentru ca merit. (acu' pot sa fac reclama si la L'Oreal)

- va urma -

duminică, 27 iunie 2010

Jurnal de calatorie - Ziua II


- continuare -


Ziua II (17 iunie – joi) – Pitbu’ si turul Romei

Premise: M-am trezit mai mult decat fresh la deosebita ora de 7,30. Avand o zi insorita si plina de lumina inainte... am tras obloanele si am mai dormit pana la 9,30. Nu mai stiu exact cand m-am dat jos din pat, dar dupa ce am mai frecat menta la un ceai cu placinta de mere... cred ca era deja spre pranz cand luam metroul din Eur Fermi spre centrul Romei.

Conditii meteo: complet senin, soare, vant usor spre moderat, temperaturi in jur de 25 de grade (eftin, la Bucuresti erau 50)

Vestimentatie: rochie lunga cu volane, alba cu flori negre, bretele de dantela, buclele din dotare pe care pe parcurs le-am strans in coc, din cauza de caldura umeda.

Traseu: Colosseo - Arcul lui Constantin - Via dei Fori Imperiali - Columna lui Traian - Mausoleul lui Vittorio Emanuele II si muzeele din interior - scarile Ara Coeli – Campidoglio - Piazza Venezia - Via del Corso - Fontana di Trevi - Piazza di Spagna - Piazza del Popolo – Pincio - lacul din Villa Borghese - Flaminio

Pot spune cu mana pe inima, desi la ultima scanare nu mi-am gasit-o, ca asta a fost cea mai plina, emotionanta, obositoare, efervescenta zi din viata mea pana acum. De oriunde ai veni, daca alegi metroul ca sa ajungi la Colosseo, garantez ca e cea mai buna varianta posibila. De cum intrezaresti lumina zilei in intunericul din subteran, surprinzi cu coada ochiului o bucatica mica dar promitatoare de zid vechi... si te intrebi oare ce e chestia aia. Pe masura ce te indrepti spre iesire, incepi sa ai o banuiala, iar cand deja ai iesit de tot afara si incepi sa-ti obisnuiesti ochii cu soarele, te ia total pe nepregatite. Pentru ca efectiv nu te astepti sa fie chiar in fatza ta, la 20 metri, unul dintre cele mai celebre simboluri din lume.

Dupa ce te obisnuiesti cu imaginea si mai ales cu marimea, pentru ca in realitate pare mult mai mare decat in poze, pornesti sa traversezi bulevardul, sa te duci si tu ca omu’ mai aproape. Apai, ce? Poti fara nervi? Nooo. Haos, manifestatie, lume multa, masini, scutere, turisti japonezi care fac o mie de poze si ... indieni care vor sa-ti vanda umbrele. Daca e soare, iti vand umbrele de soare, daca ploua, iti vand umbrele de ploaie, oricum ar fi, din 5 in 5 metri, cate un indian mic si negru te ocheste ca n-ai umbrela si vine sa ti-o bage pe gat, sau invers, depinde in ce stare de agregare esti.
In principiu Colosseo este impresionant, si ar fi si mai impresionant daca ai fi lasat in pace sa savurezi momentul, sa te incarci cu energia locului, sa meditezi la ideea ca treaba aia sta in picioare de 2000 de ani, iar tu nici 30 n-ai si deja prezinti crapaturi pe alocuri, sa dai un tur linistit, sa te plimbi in umbra lui, sa il atingi, sa auzi zgomotul care iese din ziduri, zgomotul multimii, sa simti sangele gladiatorilor in tzarana... si pe un indian mic si negru cu 5 umbrele in mana, in timp ce il sufoci cu a sasea.

Cativa zeci de metri si 5 indieni sufocati mai la dreapta se afla Arcul lui Constantin. Recunosc ca documentarea am facut-o dupa, dar oricum nu am nimic interesant sa va zic. Cica e cea mai “noua” cladire de pe acolo, si prin acolo ma refer la partea antica a Romei, din timpul marelui Imperiu. N-are decat 1700 de ani si a fost ridicata de Senatul roman in cinstea noului imparat Constantin cel Mare, care l-a batut la funduletz pe Maxentiu in 312 e.n. si i-a suflat de sub nas ditamai Imperiul. De fapt Senatul vroia sa se puna bine cu Constantin, mai ales ca asta micu’ daduse celebrul edict in favoarea crestinilor, drept pentru care s-au sistat brusc activitatile sportive si distractive din Colosseo.

Lasand in spate Arcul lui Constantin, o luam usor pe Via dei Fori Imperiali, inima Romei antice. Nu prea intelegi mare lucru din ruinele respective, mai ales ca unele nu s-au pastrat in conditii foarte bune, dar cu ajutorul insotitorului aflu ca exista in total cinci Forumuri, unele mai mici, altele mai mari si mai grandioase. Mai exact, pe fiecare imparat mai important de dupa Caesar, il apuca grandomania si isi tragea cate un Forum din-asta, cu basilici, cu temple si coloane, mai mai sa le ia fatza romanilor si sa ii atraga in buricul propriului Forum. Probabil ca cel mai celebru este Forumul lui Traian unde se afla si Columna dedicata cuceririi Daciei cu chiu cu vai dupa multe cacaieli.

N-apuci bine sa studiezi si tu ca omu’ basoreliefurile de pe Columna, sa vezi si tu cine cu cine s-a mai batut, si daca Jose Armando a pupat-o in final pe Maria Esmeralda, ca ajungi in Piazza Venezia, unde te uiti in sus... din ce in ce mai sus, ca sa apuci sa cuprinzi cu campul tau vizual limitat, Mausoleul lui Vittorio Emmanuele II, inceput in 1885, in cinstea primului rege al Italiei, care a unificat si creat practic Italia. Edificiul n-arata rau asa de principiu, s-ar fi potrivit mai bine sincer in Franta, langa mormanul ala de schele cu nume de turn... e o chestie mare, alba, grandioasa si maiestuoasa, putin cam grandomanica si seaca, care nu are fix nici o treaba cu culoarea generala a Romei sau cu spiritul ei. Si au mai daramat si un intreg cartier medieval pentru asta. Totusi... arata mai bine noaptea luminat, iar pe dinauntru, sunt o groaza de sali si salisoare care acum au functie de muzee, galerii, expozitii si alte manifestari culturale. Macar la asta sa foloseasca. Aaa, si se vede misto Piazza Venezia de sus si intrarea in Via del Corso.

Fix langa mausoleu, se afla o biserica veche, cica una din cele mai vechi din Roma, Santa Maria in Ara Coeli, ridicata pe locul unde ar fi aparut Sfanta Maria, in timpul unei epidemii de ciuma si a vindecat ciuma. Ce este absolut misto la aceasta biserica, este faptul ca trebuie sa urci vreo 150 de scari inalte ca sa ajungi la ea, prin soare si caldura, ca sa constati ca e inchisa intre 12 si 3 dupa amiaza. Oricum, am dovada ca le-am urcat, am poza de sus.

Un pic mai la dreapta, cum te uiti ashea in sus, gasesti o alta panta de urcat, noroc ca de data asta e lina si nu sunt scari. Panta asta duce in Campidoglio, o piazzeta micutza, flancata la intrare de doua statui mari ale gemenilor Castor si Pollux. I-am studiat cu atentie cateva minute si nu am descoperit care e ala si care e celalalt... cred ca sunt gemeni identici. Intram in piazzeta, ne intampina statuia lui Marcus Aurelius pe cal, asezata pe un piedestal facut de Michelangelo. De fapt, am uitat sa va spun ca tot Campidoglio este proiectat si realizat de Michelangelo, la comanda Papei Paul al III-lea, ca sa-l impresioneze pe Carol al V-lea, undeva pe la 1500, trecute. Oricum, cred ca si la vremea aia primar era tot Oprescu, deoarece cand a ajuns Carol, aia erau tot in lucrari, asa ca omu’ n-a vazut decat shantier. Nush cat de impresionat a fost.

Mai departe traversezi cu emotii Piazza Venezia, zic cu emotii, pentru ca acolo nu sunt semafoare sau alte chestii care reprezinta triumful regulilor de circulatie... sunt doar niste treceri de pietoni, pe care poti sa treci oricand, ca masinile te lasa, nu se claxoneaza. Atentie la scutere totusi, ca alea vin printre benzi (nuuu ca in Roma ar exista conceptul de banda, vorbeam de ceea ce stim noi, aia cu carnet luat in Bucuresti). Ai traversat, esti in viata, respiri. Bun. Acum e timpul pentru Via del Corso.

Principalul loc de promenada al cremei societatii Romei antice, astazi plin de magazine celebre si de indieni care vand Luis Vuitton contrafacute. Destul de aglomerat, dat fiind ca e destul de ingust, iar trotoarele aproape ca nu sunt... insa ne-am descurcat eroic. Am reusit sa nu omoram nici un indian. Daca ai spirit de aventura, te poti introduce pe stradutzele adiacente Via del Corso, insa numai cu harta in mana, ca o data ce te-a furat peisajul, la revedere, nu mai stii pe unde ai venit si unde te duci, si mai ales de ce te duci.
Daca ai un insotitor priceput, cum am avut eu, o sa te ametzeasca prin cotloanele alea, o sa iti distraga atentia tinandu-te de vorba cu banalitati, iar cand o sa ajungi la un coltz de cladire anume... o sa iti suceasca si anume capul... ca sa te trezesti fix la... Fontana di Trevi.

Unde am ramas cu gura cascata la propriu. Deci nenii aia au reusit sa bage ditamai fantana, intr-o piazza atata de micutza, ca o dai in claustrofobie. Bineinteles ca tocmai chestia asta in confera grandoarea si maiestuozitatea... nush daca pot sa zic asa, dar oricum pentru Fontana di Trevi nu ai cuvinte. Nu ai ce sa zici de ea. Este absolut superba, si iti vine sa plangi. Probabil din cauza asta este locul preferat al romanilor sa-si ceara iubitele in casatorie. Undeva in stanga fantanii, sunt niste scari vechi de tot, unde cetatzeanul roman isi duce prietena la plimbare, asa din intamplare... vorbindu-i probabil de banalitati de genul indicilor bursieri si schimbarea climatica. O aduce dibaci la Fontana, exact pe scarile alea si se aseaza in genunchi. Multimea pana in acel moment foarte zgomotoasa, face silentium si toate privirile fix pe gagica. Ea se preface surprinsa, zice DA, ca optiunea NU nu este valabila... scurge doua lacrimi, il pupa pe nefericit, aplauze, vai ce romantic.

Dupa ce te saturi de Fontana, si fentezi privirile celor de la vigili urbani ca sa iti inmoi doua deshte in apa... chipurile sa iti dai pe frunte ca ti-e cald... mergi mai departe catre Piazza di Spagna. Aici sunt niste scari, evident placerea mea, scarile, cele mai lungi si largi scari din Europa. Nu le-am urcat insa, ca aveam alt traseu, le-am admirat de jos si am incercat sa surprind vreo scena romantica. Aaa, de ce? Pai... in Roma, daca esti singur si nefericit, si nu iti gasesti perechea... te duci frumos la Piazza di Spagna, te asezi pe scari si deschizi si tu o carte sau ceva... ca sa nu stai degeaba. Este imposibil ca cineva, tot la fel de singur ca tine, sa nu te intrebe de sanatate, de indicii bursieri si de incalzirea globala. Deci clasic loc de agatzat in stil romantic, a la Roma. De fapt cred ca romanii au inventat cuvantul romantic, nu?

De la Piazza di Spagna, o iei usor pe stradutze, treci pe langa magazinele in care se duc pitzipoancele noastre sa toace banii cocalarilor, si ajungi pe din dreapta asa, pe langa Bisericile Gemene, fix in Piazza del Popolo. Culmea nu inseamna Piata Poporului, dupa cum ati crede, adica inseamna asta in italiana moderna, dar de fapt, semnifica Piata Plopilor, pentru ca acolo era piata principala de desfacere a lemnului de plop, pentru incalzirea romanilor din vremurile acelea. In mijloc se afla in erectie ditamai obeliscul, iar undeva pe laterale, sunt niste izvoare absolut delicioase, cu cea mai buna apa pe care am baut-o vreodata. Deci o bate si p-aia din fantana de la bunica-mea. In afara de faptul ca aici se organizau executiile publice, nimic spectaculos aici.
Ce nu se stie despre Piazza del Popolo, adicatelea ma refer ca multi turisti trec pe acolo si habar nu au… sa se duca in Pincio, un mic deal/colina, langa piazza, de unde ai o priveliste magnifica (oricum nici eu nu va spun prea multe, ca vreau sa tin secret locul). Plus ca are balustrade, fantana, mini parc, bancutze si felinare, iar de acolo poti ajunge direct catre lacul din Villa Borghese. Dar despre asta intr-un episod viitor. Pana una alta ne oprim la lac, ne asezam pe bancutza, luam un Herald Tribune si ne culturalizam la soarele cald de dupa-amiaza… si visam cu ochii deschisi sau inchisi, dupa caz, la momentul in care vom ajunge la Gelaterie.

Si uite asa am ajuns de fapt la cel mai important punct al acestui episod, si daca stau sa ma gandesc si al episoadelor viitoare, si anume, il vom denumi momentul Gelato. As putea sa ii dedic un articol intreg, o carte, o intreaga enciclopedie, exista si o facultate in care inveti arta crearii inghetatei perfecte. Ca sa ne intelegem, nu exista inghetata in Ro ca sa aduca macar un pic cu inghetata de acolo. Deci nu se exista, clar! O iei razna pe campii si te duci si te internezi. De altfel, dupa parerea mea cand te duci in Italia trebuie sa inveti 4 lucruri:
• buongiorno
• buonasera
• vaffancullo
• aromele de gelato
In acea seara am degustat un trio deosebit de caffe, tiramisu si crocante all’Amarena, iar ghidul meu personal, fragola si melone. Asa am incheiat o zi superba, umpluta pana aproape de refuz cu imagini, mirosuri, senzatii, emotii si gusturi noi. Practic am experimentat Roma prin toate simturile si pot spune ca am savurat-o la maxim. Nu stiu daca a fost chiar dragoste la prima vedere sau a venit pe parcurs... insa si prima impresie a fost una ... breathtaking...

Atat de mult mi-am dorit vacanta asta, si atat de mult am visat la ea, am facut inclusiv turul Romei virtual pe Google Maps, am vazut de sus si casa unde urma sa stam... incat efectiv nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit cand am vazut finalmente Colosseo. Acum povestesc... degetele merg pe tastatura, dar eu nu sunt aici la birou... sunt acolo... si sincer... nu vreau sa ma mai intorc...

- va urma -

sâmbătă, 26 iunie 2010

Jurnal de calatorie - Ziua I


- continuare -


Ziua I (16 iunie – miercuri) – Italianca si usturoiul


Asadar, cu usturoiul pe gatlej si ametzeala in cap, am purces catre aeroport, rugandu-ma la toti sfintii sa nu trebuiasca sa folosesc pungile de urgenta din avion si sa imi fac de ras fusta cu volane, buclele de diva si mandria de Pitbulitza. Am mai zis asta.
Desi sunt convinsa uanhandred parsent ca va doriti sa cititi ce culoare avea fusta cand am coborat din avion... nu pot sa va mint... asa ca va dezamagesc si va informez ca am rezistat eroic, am refuzat sub orice pretext sa ma uit pe geam sau sa misc capul de pe tetiera, orice miscare mai brusca cauzandu-mi grave pierderi de echilibru, identitate si scop in viata. Asadar si prin urmare, avand in vedere ca va scriu acum, am ajuns cu bine la destinatie, zdruncinata bine si ragaind a usturoi, cu tot cu bucle de diva si fusta in volane (am mai zis asta). Noroc ca nu trebuia sa deschid gura sa vorbesc, eu nestiind italiana, ca altfel... se golea toata Roma.

Dar de ce sa ma lungesc, ca deja am ajuns la Roma si eu tot despre mine vorbesc.

Am aterizat cu chiu cu vai, multumita unui foarte prost pilot de la Wizzair, pe care l-as concedia si as angaja niste piloti romani... ma rog, pe unii dintre ei, care nu au plecat pe la companii serioase si au ramas tot ca prostii la armata. Deci cum spuneam, am aterizat pe Ciampino, un aeroport micutz, cam cat Baneasa dar mai modern si mai shic, dat fiind faptul ca m-au asteptat cu covor rosu, caviar si sampanie, fotografi si reflectoare, care sa-mi puna in valoare buclele de diva si fusta in volane. Cred ca am mai zis asta.
Pana sa ma prind eu ca lumea de ce se intampla, m-am trezit pe bancutza in statia de autobuz, cu o sticla de apa italieneasca in mana, cu Corriere dello Sport in dreapta si cu o mare bucurie in piept... drept pentru care am gasit de cuviinta sa trag un tipat de incantare. Nu m-a auzit decat jumate de aeroport, insa italienii fiind foaaaarte relaxati si toleranti, m-au ignorat cu desavarsire. Si pe mine si pe usturoi.

Sa trecem mai departe. Traseul era cam asa: autobuz extraurban catre Metrou Anagnina, capat de linie, de unde luam metroul catre Termini, adica vreo douajde statii, unde schimbam si luam cealalta linie de metrou, cu care mergeam si cu aia pana aproape de capat de linie, adica inca vreo douajde statii, la Eur Fermi, de unde luam autobuzul 707 catre cartierul Trigoria, si de unde ne lasa autobuzul, mai mergeam 200m pe stradutza. Deci nu se poate frate, am aterizat la 8 si de abia la 10,30 am ajuns la Cartierul General, unde printre primele lucruri pe care le-am facut a fost sa trag un somn bun, ca nu mai puteam cu usturoiul ala.
Vorba aia, pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Asa ca am dormit in reprize, cu pauze de mancare si pisare pana a doua zi dimineata. Deci prima mea zi in Roma, a fost o zi extraordinara... pe care am dormit-o.

- va urma -

vineri, 25 iunie 2010

Jurnal de calatorie - primul episod


M-am intors. Sunt aici, n-ati scapat de mine, tot pe baricade. De ce doamne? De ce trebuie io sa sufar atata? Ce-am facut eu doamne?

Fusei la Roma. Asta stiti. Ceea ce nu stiti, inca (presupunand ca va intereseaza) este de ce am fost acolo, ce am facut acolo, cum am facut, cand, in ce fel, cu cine, in ce scop si alte complemente circumstantiale.
Am senzatia vaga ca mi s-a dus lipsa. Aveam 43 de missed calls si 13 mesaje pe telefon, pe care strategic l-am lasat acasa, ca oricum nu am roaming si degeaba, ca nu as fi raspuns, ca nu aveam chef, uite asa, ca nu vreau io.

Revenind…

Am memorie proasta. Cel putin asa zic eu, dar daca este nevoie, am cea mai buna memorie din lume. Prin nevoie inteleg, necesitatea de a aduce cuiva aminte ca a gresit, in special exemplarelor de sex masculin, care nu asculta sfaturile exemplarelor de sex feminin, atunci cand trebuie luat (de exemplu) un autobuz, ca sa nu mergi pe jos degeaba cu 15 kile in maini circa 500 metri. Si asta doar ca exemplu, orice asociere cu vreun caz real este pura coincidenta si nici nu animal nu a fost ranit sau maltratat. Mda...

Deci memoria jucandu-mi feste, mai ales pe detalii pe care mai tarziu mi-as dori sa le fi retinut pentru a le reda cat mai accurate, am zis ca e bine sa tin un Jurnal de calatorie in care sa-mi notez la cald, ba chiar fierbinte, impresiile si restul tampeniilor care imi trec prin cap. Nu stiu cat de efervescenta o sa fiu, avand in vedere ca mi se zbuciuma circa o mie de informatii in capul asta al meu mic, si tre sa le organizez intr-un fel, ca sa se inteleaga ceva... asadar sa incepem cu inceputul... desi lucrurile nu au inceput acolo de unde voi reda eu... ci au inceput mult mai de demult, o data cu aparitia misterioasa a unui personaj la fel de misterios, si anume insotitorul si ghidul meu personal si privat in Roma.

Prolog (14-15 iunie)

Emotii. Smiorcaieli. Emotii. Tremurat si alte piei de gaini infrigurate. Totusi baba sufera la frumusete, asa ca pe 14 mi-am pus regulamentar, deja celebrele bigudiuri, nu de alta, dar trebuia sa-mi fac aparitia la Roma in cel mai stylish mod posibil, adica cu bucle de diva. Nu am rezistat cu ele in cap exact cat mi-as fi dorit pentru un rezultat impecabil – nu pentru ca as fi avut eu probleme de rezistenta, ci publicul auditor, asa ca pe 15 seara le-am dat jos in aplauze. Pe 16 aveam avion dis de dimineata, asa ca nu era chiar tragic sa petrec o noapte fara bigamoatze, mai ales ca eram la orizontala si buclele nu aveau probleme cu gravitatia, deci nu se lasau.
Ma rog, trecem peste faptul ca pe 15 seara, a mancat in cur pe cineva sa ma scoata afara, dupa ce tocmai desfacusem bigudiurile, si buclele trebuiau protejate cu pretul vietii... si ne-a prins o torentiala de nu se mai cunostea unde e picatura de ploaie si unde sunt lacrimile mele. Buclele au scapat cu viata, insa rochia n-a supravietuit, si nici sandalele... am venit cu ele in mana acasa.
Dupa aceasta lectie de feshan si styling pitbulitzian, trecem la chestii mai grave. Vine seara. Cica trebuia sa dormim. Pauza. Se face 12, se face 1, se face 2, ocupatia principala, muzica lautareasca, cartofii prajiti in untura si mujdeiul de usturoi, plus vinul la cutie care de fapt era pentru gatit... dar na, am zis ca e pacat sa il las acolo sa mucegaiasca, nu?

Intr-un final, dupa lungi sfortari m-am bagat in pat la 3 si am atipit pe furate asa, pana la 4 jumate cand am fost trezita apsolut brusc si brutal de un om crud si fara inima, care in loc sa aiba mila si sa ma lase sa dorm, mi-a zis “Daaai, principessa, andiamo a Roma... Haidi, scoala ca pierdem avionul!!!”

Futui bagamiash!

- va urma -

miercuri, 16 iunie 2010

Amore a Roma !

Va las in canicula, ma duc sa fac baie in Fontana di Trevi si sex in Colosseum... sau invers, nu mai stiu exact cum calculasem, dar vad io... Pana pe 24 nu sunt disponibila si va rog sa nu ma cautati, sunt bine, FOARTE bine...

V-am pupat pe portofel!

marți, 15 iunie 2010

Sa va arat ce am eu !!!


In ordinea numerelor de pe tricou:

Bushido - mamica

1. Papucel
2. Blanco
3. Junior
4. Smantanica
5. Duracell

Toti au ochii albastri.

Junior si Blanco sunt promisi. Restul, va astept cu cereri. Poze nush daca pot sa fac pentru ca nu stau locului nici macar 0,01 secunde, ca sa apuc sa apas butonul.

joi, 10 iunie 2010

Care-i faza?

Deci... Ma agit de ceva vreme ca un sifon rasuflat si deja (desi nu credeam) incept sa ma enervez. Initial nici nu vroiam sa scriu despre asta, insa oamenii nu au treaba... in loc sa-i futa grija de viata lor, se inghesuie cu mic si mare in a mea. Daca vreau eu sa-mi spal rufele in public pe blog, o s-o fac si doar trebuie sa asteptati sa scriu ceva, daca nu... chiar nu e cazul sa mi se ceara explicatii pe o sute de ferestre de messenger.

Pentru ca de la caldura asta mi se topesc ideile repede... o s-o iau punctual:

1. Explicatii nu dau. Ete poftim, de data asta nu ma expun pe blog, nu pentru ca brusc mi-a crescut decenta si bunul simt in caracter, ci pentru ca mi-e lene, sunt obosita si chiar nu am chef.

2. Casnicia mea s-a incheiat. Nu brusc cum stie toata lumea (ce s-a informat pe alte cai) ci de ceva vreme se tot incheie putin cate putin si cand n-a mai ramas nimic, i-am pus punct. Fix pe 13 mai, cand implineam 2 ani. Ca asa am vrut EU. Stiam ca se va ajunge aici, nimic nu dureaza o vesnicie, deci... nu vad de ce va cacati pe voi atata si va dati surprinsi.

3. Ma deranjeaza sfaturile, parerile, opiniile, judecatile de (non)valoare, atitudinile superioare, traditionalistii prefacuti si salvatorii wannabe. De fapt e mult spus deranjeaza, ma sacaie asa un pic, cam cat ma sacaie o musca infometata, doritoare de circ ieftin in viata ei monotona de bazait non-stop. Apreciez in schimb dezinteresatii, suportul sincer si intelegerea. Foarte rare.

4. In alta ordine de idei, presupunand ashea prin absurd ca aveti si voi curiozitatea si poate va ingrijorati pentru mine... vorba cuiva, daca alegeti sa credeti tot ce auziti, si sa puneti botul la vaicareli si victimizeli ieftine, este fix problema voastra, caz in care io nu am nevoie de voi. Ete asa! Eu fac ceea ce este mai bine pentru mine si atat, nu ceea ce considera altii ca e mai bine pentru mine, iar daca asta inseamna "raul" altcuiva si nu exista alta cale... asta e, najpa, ghinion de nesansa (desi daca stau sa analizez, lu' Mortu' clar o sa ii fie mai bine fara mine, iar soacra'mea e in culmea fericirii, deci everybody is fine)

5. He that is without sin among you, let him first cast a stone - King James Bible (John 8:7)

Muriti toti, ipocritilor!

miercuri, 9 iunie 2010

Research

Conceptul divortului se regaseste inca din antichitate, fiind pe deplin dezvoltat in Grecia Antica. Astfel, o persoana putea divorta doar cu acceptul unui magistrat, caruia trebuia sa ii prezinte motivele decizie sale. Daca motivele erau considerate suficiente, magistratul ii permitea celui interesat sa realizeze divortul si separarea.

Daca in Roma Antica renuntarea la casatorie era posibila pentru toti cei dornici in acest sens, crestinarea Imperiului Roman a adus restrictii si interdictii privind divortul, incepand cu Imparatul Constantin.

De-a lungul timpului, restrictionarea si interzicerea divortului si separarii au consacrat perioade intregi in care familiile erau obligate sa continue sa existe chiar daca conditiile reale faceau acest lucru imposibil in mediul normal, societatea ajungand in ultima perioada sa il reincluda in cadrul procedurilor civile.

Trebuie mentionat ca in timp ce in tara noastra divortul este permis, in anumite conditii motivate mai mult sau mai putin, in alte tari si in prezent acesta este interzis, nu este prevazut sau este mult ingreuna
t.

Procedura simplificata de divort, prin care acesta se poate obtine foarte usor, se poate aplica in conditiile in care:

* Ambii soti sunt de acord cu divortul;
* Pana la data cererii de divort a trecut cel putin 1 an de la incheierea casatoriei;
* Nu exista copii minori rezultati din casatorie.

Cererea de divort va fi semnata de ambii soti. In timpul sedintei, presedintele instantei va verifica existenta consimtamantului sotilor si va fixa un termen de 2 luni pana la judecarea divortului in sedinta publica. La termenul de judecata instanta va verifica daca sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, va trece la judecarea cererii fara a mai administra probe cu privire la motivele de divort.

In acesta procedura, judecatorul hotareste desfacerea casatoriei fara a pronunta, insa, divortul din vina unuia sau a ambilor soti. Casatoria este desfacuta din ziua in care hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila.