miercuri, 29 decembrie 2010

Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti


Mno, apăi io mi-s foarte nedumerită de ceva timp încoace. De fapt gradul de nedumerire creşte pe zi ce trece... şi mă întreb cât o să mai crească, mi-e teamă naibii să nu fac un atac de nedumerire şi să mor nelămurită. Şi credeţi-mă că nu v-ar plăcea să vă bântuie o fantomă nelămurită.

Măi oameni, sau măi animale, după caz! De unde atâta răutate pe planeta asta? Răzbunări, frustrări, ranchiună, răutaţi, beţe în roate... d-astea! Aveţi nevoie ca de aer de ele, nu? Nu puţeti trăi fără o telenovelă mică.

Nu vreau să mă dau rotundă, mai ales că am slăbit în ultima vreme şi sunt foarte mândră de asta... sunt convinsă că în viaţa asta a mea lungă, am făcut şi eu rău unor persoane, dar să dea dracu', n-a fost intenţionat şi dacă am putut să evit dezastre în timp ce-mi urmăream propriile nevoi şi satisfacţii, am făcut-o pe tăcute.

Din această cauză nu înţeleg absolut deloc de ce e lumea supărată pe mine şi caută pe toate căile să mi-o tragă... nu în sensul bun al cuvântului! Adică, nu e mai simplu să eviţi un căcat, decât să calci în el doar ca să atragi şi pe altcineva să calce cu tine?

Io de exemplu nu mai reuşesc să îl înţeleg pe viitorul meu fost soţ. Până la un punct era rezonabil, justificat, motivat... adică domne, io i-am tras-o pe 13 mai 2010, l-am părăsit fix în ziua în care împlineam 2 ani de căsnicie... mi se pare absolut logic, pueril şi normal din partea lui să încerce şi el să mă ardă cumva, ca să mă doară. Mă rog, mi-a fost destul de greu, dar până la urmă am acceptat faptul că m-a lăsat cu două luni restanţe la chirie (600 euro), cu vreo 6 luni restanţe la întreţinere (12 milioane) şi evident cu rata la bancă neplătită. Trebuia chiar să mă aştept la asta, dacă am fost destul de proastă să iau bani din Card Avantaj ca să îi dau lui să îşi ia motocicletă (40 de milioane), acu' trebuie să sufăr şi eu ca să îmi învăţ lecţia. Concluzie, nu îi port ranchiună, chiar îi mulţumesc.

Daaaar, bineînţeles că dacă a văzut că nu mă atinge şi îl las în pace în legătură cu banii ăia, nu s-a simţit satisfutut şi s-a mai scremut de două-trei idei. Prima idee care i-a ieşit din capul ală pe post de cur, a fost să îi pună beţe în roate şi să îl mănânce de dos pe unde apucă pe KDD, ca să nu mai poată să facă deloc kendo în România. Aşa că s-a pornit telefonul fără fir, în care a angrenat şi alţi oameni de la care mă aşteptam la mai mult caracter, inteligenţă si bun simţ, cum ar fi Dark Vader. Am auzit diverse variante pe aceeaşi temă, una mai haioasă ca alta, cea mai tare a fost aia că cică domne, el m-a părăsit pe mine că m-a prins cu altu' în pat. Presupun că şi plângea când povestea, mai ales când îşi inventa detaliile dramatice în cap, ca să impresioneze prostimea ce avea timp să îl creadă. Mă rog, nu am replică la chestiile astea, mă amuz teribil, mai ales că ştiu perfect cu cine am de-a face, şi mă aştept mai devreme sau mai tărziu să se prindă şi alţii de chestia asta.

Fraţilor, faceţi ochii mari! Omul este mitoman, e bolnav, serios. Şi nu spun asta cu răutate, doamne fereşte, am încercat să-l vindec, dar am eşuat lamentabil şi când am obosit, am plecat mâncând pământul. Eu m-am măritat cu el când încă credeam că are o fostă prietenă în spital, în comă, cu care avusese un accident şi o lăsase legumă. Îmi spunea că îi plăteşte 300 euro pe lună maică-sii, pentru spitalizări şi tratamente şi ca să nu îl bage în puşcărie. Vă jur că plângea cănd îmi spunea cât regretă şi cât de mult o iubea. De abia după ce ne-am căsătorit, am aflat că nimic din astea nu era adevărat, erau purele lui invenţii. De ce, o să mă întrebaţi. Simplu. La vremea respectivă (adică acu' 4 ani) susţinea (minţea) că are motocicletă, un R1 ultimul model... iar când îi ziceam că vreau şi eu să mă plimbe, mă tot amâna, îmi tot inventa motive, ba că nu are ITP făcut, ba că e la un prieten în garaj şi nu are cheie, ba că şi-a pierdut cheile, iar când n-a mai avut ce să inventeze, mi-a zis, scurt pe doi, că el nu ia pasager, că are traume... adică tipa, accidentul, coma... etc.
Tot cam în acea perioadă a avut un accident într-adevăr cu o altă motocicletă (R1 îl vânduse şi îşi luase alta, hihihihi). Banii îi avea zice el de când muncise în Spania şi Portugalia într-o vară... de fapt erau de la cămătari, am aflat mai târziu când au venit la uşă la părinţii lui să-şi ceară drepturile. Dar să ne întoarcem la accident. Tocmai îşi luase motor, însă nu se învrednicise să-i schimbe numerele roşii, aşa că expiraseră... de asemenea nu se învrednicise nici să-şi ia carnet, deşi se lăuda CĂ COnduce de la 16 ani diverse tipuri de motoare şi că e expert. Evident a fost tras pe dreapta probabil într-un filtru ceva, iar el nu a vrut să oprească, a băgat viteză şi a fugit, însă 200 de metri mai încolo a căzut ca prostu' şi l-au prins poliţiştii, că altfel nu aveau cum să-l mai prindă probabil. Evident varianta oficială este că a fost urmărit de maşina de poliţie, la peste 200 de km la oră, pe bulevardul Dacia, în plină zi cu trafic, şi deşi mai avea puţin şi scăpa de ei, au tras în el fără somaţie şi l-au împuşcat în cot şi în umăr parcă (locaţia împuşcăturilor se schimba, pentru că uneori mai uita ce minţise ultima dată). Aşa explica el mai departe şi cum a scăpat de puşcărie, că cică domne, poliţiştii au renunţat la acuzaţii pentru că nu îl somaseră şi s-a căzut la pace. De fapt şi-au băgat pielea la saramură părinţii lui, au făcut credite la bănci ca să dea şpăgi pe la tribunale, să îi dispară filele de la dosar şi să scape numai cu amendă de 10 milioane. Dovada aici şi mai jos...


" [...]
Nici cu motocicleta nu le-a mers

In aceeasi noapte, pe Bulevardul Dacia, politistii au urmarit si un motociclist care a refuzat sa opreasca la semnalul agentilor de circulatie. In timpul urmaririi, fugarul a derapat si s-a ranit grav. Autoritatile au constatat ca acesta se numeste Adrian Ditu, are 22 de ani si nu avea permis. In plus, motocicleta Kawasaki pe care o conducea avea numar de inmatriculare fals."


De minciunile mici nici nu mai zic, că le-am şi uitat, eram deja obişnuită. Cine ştie câte minciuni le-a spus alor lui despre mine, şi câte mie despre ei. De exemplu, io ştiam că taică-su e evreu, aşa se lăuda pe la serviciu sau pe la prieteni... evident nu era aşa, a rămas taică-su mască atunci când a auzit. Şi altele... şi altele...

Şi uite d-aia nu pricep deloc, cum de oameni de la care aveam pretenţii, despre care aş fi vorbit numai cu cuvinte de laudă, cum de exemplu sunt unii colegi de-ai lui de kendo... repet, unii! ... cum de pun botul la vrăjeala lui? Asta ca să nu mai dezbatem problema de etică... cu sula şi prefectura... să se bage ei în viaţa mea persoanală, să emită judecăţi şi să decidă ei cine face şi cine nu mai face kendo în Ro. Oricum, bănuiesc că au aflat până acum, dacă nu, îi informez eu, KDD face kendo de multă vreme şi o duce foarte bine. Şi asta pentru că sunt alţi oameni de la care nu te aştepţi la aşa raţionamente logice, dar care au o capacitate deosebită de a trage linie şi de a concluziona: "Păi dacă pulă-bleagă ăla nu a fost în stare de ea, o fi fost prost, femeia are nevoi, nu o ţii aşa oricum, normal că s-a reorientat!"

Acu' de curând, altă ideea creaţă care i-a trecut prin cap viitorului meu fost soţ a fost să-mi strice casa... cum ar veni. Mă rog, nu e casa mea, stau cu chirie, aşa că m-a lucrat la proprietar. Fiind amic de-al lui, ăla a venit de curând prin ţară, s-au întâlnit şi s-a apucat evident să-i îndruge verzi şi uscate. Sunt curioasă de data asta cu câţi m-a prins în pat şi ce năstruşnicii am mai făcut. De asemenea, a omis să-şi reînnoiască acuzaţiile, cum că mai de mult proprietarul şi cu un amic de-al lui ar fi venit la noi în vizită şi i-ar fi furat ceasul Tissot. Chestia asta a susţinut-o de faţă cu mine, cu mama, cu persoana de la care primise ceasul şi chiar cu KDD. Fix asta uitase să-i zică, aşa că i-am zis-o eu. Evident a negat tot şi m-a acuzat că mint. Tipic. Mă rog, căcatul ăsta e nesemnificativ. Important e că mi-a stricat combinaţia cu proprietarul, care brusc încearcă să mă aburească pe mine că vrea sa vândă şi că deja are client (care probabil cumpără pe NeVe, că n-a venit nimeni la vizionare) şi mă obligă să mă mut cu căţel cu purcel, până la 31 ianuarie. Mă obligă vorba vine, e un fel de-a spune, nu are cum să mă oblige pentru că se ştie cu musca pe căciulă, poate fi prins oricând cu venituri din chirii nedeclarate.

Ehh, şi uite aşa ajungem iar la întrebarea de bază. Până la un punct l-am înţeles, dar acum nu mai reuşesc. Să zicem că o halesc şi p-asta. Ce-o să-mi mai facă apoi? Nu o să mai ştie unde stau, nu o să ştie unde lucrez, pe 27 ianuarie ne prezentăm şi la divorţ, deci terminăm şi cu actele, numele şi alte hărtii, KDD o să meargă la kendo în continuare, chiar dacă se pune şi Mortu' şi Dark Vader şi restul găştii şi în cap şi în cur şi de-a curmezişul. Şi atunci ce-o să-mi mai facă? Şi mai important de ce? Nu e el fericit acum? Aşa susţine. Deci ar trebui să-mi mulţumească. Dacă nu eram eu, să-l părăsesc, nu o mai întâlnea el pe Ea, tot kendoka, plină de bani, să îi cumpere motor nou, să îl ia la ea acasă, în casa ei proprietate personală, cu salariul ei de mii de euro (sau cel puţin aşa s-a laudat el, acuma... la ce antecedente are... nu prea mi-ar veni să cred). Dar el zice că pentru el e mai bine. De ce îmi poartă ranchiună şi se răzbună pe unde apucă? Mă depăşeşte.

De ce mă mai urăşte soacră-mea acum? A câştigat! I l-am dat înapoi pe băieţelul ei preţios. Am uitat să-i pun o fundă. Io zic că ar trebui să îmi mulţumească cu vârf şi îndesat. Deci toată lumea e happy, el e happy, mă-sa e happy, ta-su e happy. Păi dacă sunt happy, de ce îi roade invidia şi vor să-mi facă rău? Răspunsul e evident.

Din păcate pentru ei, nimic pe lumea asta nu are cum să-mi strice fericirea. Absolut nimic. Chirie îmi găsesc şi în altă parte, banii se fac, datoriile se plătesc, din greşeli învăţ. Şi cu cât se chinuie mai tare, cu atât mă amuz eu mai mult. Pentru că întotdeauna este atât de hilar să vezi cum se zbate un vierme mic, mic, micuţ, tăiat în bucăţele.
  
- later edit 1- Am modificat o frază mai sus. Am bolduit ceva prin ea. Enjoy! 
- later edit 2 - Am pus şi linkul către ştirea cu accidentul, nu l-am găsit când am scris articolul.
 

De ce eşti anonim prost când poţi să fii un nimeni deştept?


Pentru Anonimul care îşi varsă frustrările pe secţiunea de comentarii. Bah, nu le aprob decât dacă sunt decente. Dacă ai chef doar să înjuri şi să jigneşti îţi dau telefonu' lu' soacra-mea. În rest, pe blogul meu scriu ce vreau eu, despre cine vreau eu, cum vreau eu şi dacă nu îţi convine ceva, eşti liber să pleci dracului să-l citeşti pe sifiliticul şi curvarul de Eminescu şi să te dai cult. Că văd că la tine ăsta e etalon de inteligenţă.  Eu nu am pretenţia că sunt elegantă şi distinsă, vorbesc ca la uşa cortului că aşa vreau eu, tai frunze la pisici şi fumez mentă dacă vreau, şi dacă mă cac pe foile de placintă de la Morăriţa, mă cac şi pe tine. Nu am nevoie de tine, nu fac bani din blog, scriu pentru cine apreciază stilul, nu îţi convine, la revedere.

miercuri, 15 decembrie 2010

O după amiază romantică

 
În ciuda eforturilor mele, Moşu' n-a cooperat anul acesta... Nu am primit nici cizmuliţele acelea, nici altele... nici măcar nu am găsit ceva acolo, cât de mic, în unele mai vechi.E drept, nici nu le-am curaţat în prealabil... io speram la o pereche nouă. Totuşi, ca să mă consoleze şi să nu mai fiu supărată pe Moş, doi bărbaţi importanţi din viaţa mea s-au chinuit şi s-au dat peste cap de trei ori. Primul a fost Văru' Iaţcu, care a mers direct la sentiment şi ca un şantajist emoţional ce e, m-a atacat cu o cutie mare de Raffaello. Eforturile i-au fost răsplătite, întrucât a picat la ţanc pentru o şedinţă foto.
Al doilea reprezentant oficial al Moşului, venit direct din Italia, apărut din spuma mării Mediterane, al optulea pitic, uno pitico napolitano, potcovit cu 99 de ocale, di confezioni di machina i moltri altri piccoli rocordi... ti amo ti amo grazia mia cara, ti voglio bene da morire, da morire!!!!! Ufff, nu nu nu, am greşit eu! Al meu nu e din Napoli, e din Roma. Deşi nu s-ar zice, pentru că m-a scos la o după amiază romantică cu iz napoletan... şi cu pizza adevărată!

Gambino's e o pizzerie foarte bine situată, aproape de Piaţa Rosetti, într'un colţ de stradă cu deschidere mai mare de 90 de grade, ceea ce face ca aproape toate mesele din interior să fie situate la fereastră. Lumină difuză, decor "periculos", puteai destul de uşor să-ţi închipui că eşti printr-un cartier mafiot pe undeva. Chiar mă aşteptam să ne servească un tip la costum în dungi cu pantofi alb-negri şi pălărie. Din păcate am fost dezamăgită când a apărut un puştan blond, cam grăsuţ, în blugi şi tricou delivery. Aceeaşi problemă şi cu muzica. Mă aşteptam la nişte Frank Sinatra, Tony Bennett sau Dean Martin... da' de unde, mi-am "delectat" urechile cu Glen Medeiros asortat pe alocuri cu Lady Gaga şi New Kids on the Block. Adică o totală varză care nu avea nici o treabă cu locaţia respectivă.
Păcat de pizza. Sincer. Nu este cea mai extraordinară pizza pe care am mâncat-o (blatul mergea să fie mai subţire şi mai rumenit) însă respecta în mare măsură regulile italieneşti de servire. De asemenea, sortimentele erau foarte tradiţionale, nu foarte încărcate cu ingrediente, FĂRĂ ketchup sau alte porcării asimilate. Deci, per ansamblu, o pizza foarte bună pentru Bucureşti, însă nu foarte impresionantă atmosfera. Dacă aş fi în locul lor aş lucra mai mult la detalii.



KDD şi-a luat pizza cu prosciutto crudo şi rucola proaspătă pe deasupra, iar eu am optat pentru o pizza Gambino's, mai carnivoră şi cu ceva ciuperci şi legume prin ea. Le-am asortat regulamentar cu două pahare de vin roşu, ceea ce a mai dat un plus de farmec serii ce se lăsa. Evident eu visam că sunt în Italia, nu în Bucureştiul nostru prăfuit şi tern. Discuţiile interesante, amintirile de la Roma, pizza din farfurie, vinul din obraji, m-au dus toate din nou acolo. Ce fericire! Nici că puteam să primesc un cadou mai frumos. Poate doar o călătorie rapidă surpriză până acolo... asta dacă Moşul ar fi niţel mai bogat.

Mâine mergem din nou. Vine Moşu' şi mă ia de la coafor (da, mă fac frumoasă pentru sărbători) apoi facem o promenadă până la Gambino's. Nu ştiu încă ce voi comanda... dar dacă pierde Steaua în seara asta, îmi iau pizza napoletană!
 

joi, 9 decembrie 2010

Să mă cac în foile de plăcintă de la Morăriţa

 
O sun pe mama.
- Mami, am făcut plăcintă de mere cu foi de la Morăriţa şi a ieşit ca un cur!!!
- De ce draga mea? Cum adică a ieşit ca un cur? Ce nu e bine?
- Păi, pe lângă faptul că foaia de deasupra s-a uscat şi s-a făcut ţăndări, firimituri, celelalte de dedesubt, efectiv nu se simt. Am tăiat feliile destul de mici, zici că mănânci numai mere. Îţi trebuie o linguriţă, nu poti să ţii felia în mână... zici că efectiv s-au topit foile şi au intrat în mere. Mi s-a părut mie ceva ciudat şi când am desfăcut pachetul, erau atât de subţiri că nu le puteai manevra, ziceai că sunt foi de ţigară. Am pus 4 foi dedesubt, 3 la mijloc şi 4 deasupra.
- Le-ai uns cu mult ulei?
- Nu, chiar mi s-a părut că am pus puţin. Deasupra am pus mai mult, să nu se usuce, şi tot s-a uscat şi s-a fărâmiţat de tot.
- Păi tu nu ştiai că Morăriţa sunt foarte proaste? Cumpără şi tu de la Bella, dacă vrei neapărat să faci cu foi d-astea. Dar mai bine îţi dau eu reţetă şi faci aluatul în casă, e mai sigur.

În concluzie, am pus cele 11 foi dintr-un pachet de Morăriţa la 1 kg de mere rase şi acum mănânc plăcinta cu mâna, că au dispărut foile miraculos. Să mă cac în foile de plăcintă de la Morăriţa, să daţi faliment, bah!

miercuri, 8 decembrie 2010

Să ştergem şi ultimele urme!

 
După evenimentele neplăcute pentru unii şi plăcute pentru alţii, petrecute pe data de 13 mai 2010, m-am trezit cu inventarul obiectelor din casă un pic schimbat. Nu, nu m-au călcat hoţii, doar a plecat val vârtej, viitorul meu fost soţ. Şi când a plecat, nu s-a putut abţine să nu facă o interpretare proprie a piesei de teatru Carmen, el fiind în rolul principal. Cuprinsă de fiorul artistic, nu am băgat prea bine de seamă în ce constau bagajele cu pricina, aşa că, după cum vă spuneam, m-am trezit în minus la inventar.
Îmi lipseau, pe lângă bormaşină, fierăstrău electric şi o şurubelniţă jmecheră, şi alte categorii de obiecte, cum ar fi, grătarul de aragaz, nişte cărţi, pipa lu' tataie moştenire, un parfum de-al meu, şosete şi bikini. Era cât pe ce să rămân şi fără tigaia mea Tefal, primită cadou de la Iaţcu înainte să mă mărit, dar am salvat-o la timp. Ciudată listă aşa-i?. Nu înţeleg ce a avut cu bikinii şi şosetele, dar... hey, niciodată nu poţi să ştii ce fetişuri ciudate are omul. Poate acum îi poartă când doarme... sau i le-a dat soacră-mii să-mi facă vrăji pe ei... totul e posibil.

Ceea ce nu anticipasem eu... şi mai mult ca sigur nici el, a fost faptul că pe de altă parte, inventarul s-a dovedit pe alocuri pe plus, şi când zic pe alocuri, mă refer la 2 valize de haine, ceva pantofi şi adidaşi, vreo 4 geci de ski, cizme de motor, alte cărţi, o husă de shinai, dvd-uri originale cu Johnny Cash, tone de dvd-uri cu filme japoneze rare şi nişte patine de gheaţă primite cadou de la mă-sa acu' 3 ani de Crăciun. Dacă hainele au făcut fericiţi nişte nevoiaşi şi pe femeia de serviciu care le-a găsit la ghenă, altele s-au vândut pe okazii destul de repede. Astfel pot să anunţ cu mândrie că de mâine, un tip foarte simpatic, se va da pe gheaţă cu patinele lui aproape noi. A făcut şi o afacere bună, i le-am dat aproape moka, mai mult simbolic aşa, să mă simt şi eu bine (apropo, aţi văzut ce caritabilă sunt în ultima vreme?).

Mai am doar filmele japoneze, dacă le vrea cineva, să strige!

De un singur lucru mai trebuie să scap, şi asta cât mai repede. De nume! Nu de alta, dar la anu' fac 30 de ani şi vreau să mă prindă în calitate de Domnişoara S.

Să-mi fie de bine!
 

marți, 7 decembrie 2010

Colecţia mea de mini motociclete

 
S-a dus. Gata. It's finished. Deşi nu aş fi crezut niciodată...

S-a întâmplat că într-o toamnă a anului 2006, mi-am luat carnet de categoria A. Fiind pasionată (a se citi disperată) tot ceea ce făceam în viaţă se lega automat de motociclete. Inclusiv nu scăpam nici o ocazie pe la vreo benzinărie sau printr-un supermarket, să-mi cumpăr câte un model de machetă pe două roţi. Aveam şi d-astea mai ieftine, replici ale variantelor de serie, dar şi unicate de competiţie, inscripţionate cu numerele piloţilor mei favoriţi.
Acasă la mama, le aveam la loc de cinste, deasupra noptierei, unde le aranjam cu sfinţenie, după culori, model, stand sau cric, ehee, un întreg ritual. Le ştergeam de praf în fiecare zi iar periodic le luam cu periuţa la curăţat prin locurile greu accesibile.
M-am măritat şi m-am mutat. La fel. Le-am pus pe birou, deasupra monitorului. Operaţiunile erau aceleaşi, deşi atunci un pic mai rare. Până într-o zi, undeva anul acesta, la puţin timp după ce m-am despărţit de fostu'... când, fiind atât de pline de praf, efectiv nu am mai avut chef să le curăţ. Mi-am dat seama că nici nu le mai admirasem de ceva vreme, treceam pe lângă ele şi nu le vedeam. Aşa că le-am luat frumos, pe toate 30 şi le-am pus într-o cutie, cutie pe care am pus-o în lada unei canapele. Acolo zac de ceva vreme, în ideea că poate... cândva... voi mai avea nevoie de ele.

Exact azi s-a întâmplat asta. Am primit un mail în care nişte cunoscuţi strângeau haine vechi şi jucării pentru o casă de copii din Vrancea. Nu e primul mail de acest gen, însă e primul căruia îi răspund. Pentru că fix atunci mi-am adus aminte de cutia mea cu motociclete, iar primul gând ce mi-a trecut prin cap a fost: Gata, le dau! Ce atâtea nostalgii, nu's bune! Hai sa fim serioşi, n-or să mai iasă din cutia aia, nu le voi mai expune eu vreodată prin bibliotecă sau birou, acolo or să putrezească. De ce să le mai păstrez? Pentru amintiri? Nu e destul.

Aşa că le-am dat. Recunosc, am păstrat una singură, o Yamaha de-a lui Valentino Rossi, de pe vremea când îl avea pe Fiat drept sponsor şi un costum oribil cu roz, bleu şi vernil. De restul se vor bucura începând de mâine nişte băieţi orfani. Şi dacă printre ei se va găsi măcar unul care să le etaleze, să le expună, să le cureţe cu periuţa, să organizeze curse cu ele, să adoarmă cu ele în pat şi să se viseze Vale Rossi când va fi mare... eu sunt fericită.



luni, 6 decembrie 2010

Dragă Moş Nicolae...

 
Dacă îmi pun aceste cizmuliţe la uşă... sau la geam... sau lângă pat, unde îţi e ţie mai uşor să vii... primesc şi eu ceva?





Ce prostii vorbesc eu aicea? Adu cizmele!!! Mayala Reya Type Z... numa' vreo 200 de dolari. Pentru un Moş ca tine... n-ar trebui să fie o problemă! Te face pe tine o pereche de cizme? Hai teeeee roooooggggg! Te rog eu din tot sufleţelul meu amărât. Zi tu că nu sunt frumoase!
 

vineri, 3 decembrie 2010

Despre... vreme!

 
Nu am găsit un subiect mai bun de conversaţie. De fapt am o temă în cap, dar nu am voie să vorbesc despre ea, pentru că e prea devreme, este obsedant, enervez şi îmi iau capace. Crăciuuuun!!!! Crăăăăciiiuuuuun! Au pardon, la dracu' mi-a scăpat. Deci, ziceam... de vreme...

Acu' două zile plec io dimineaţă de acasă... şi prin dimineaţă vreau să spun vreo 1 şi ceva P.M., împreună cu jumătatea mea mai bună, îmbrăcaţi oarecum bine, la palton cu blană, cizmuliţe şi manşon. Drumurile urmau să ni se despartă pentru vreo 2-3 ore, dar urmau să ni se intersecteze mai apoi. Şi cum mergeam noi aşa agale, pe lângă Parcul Circului, admirând maşinile îngheţate artistic, s-au gândit drumurile astea ale noastre să ne unească pe vecie, prin puterea amintirii şi a hohotelor de râs.... Pe la clădirea aceea nouă din faţă de la ISPE, în timp ce păşeam ţanţoşi la braţ pe trotuarul suspect de lucios, elegantul meu companion începe să mă anunţe că i-au cam îngheţat urechile. Spun "începe", pentru că nu a apucat să termine şi nici eu nu am apucat să deschid gura să îi fac morală, că eu i-am zis să-şi ia căciulă, dar el, noooo, că nu e aşa frig, şi el e bărbat, rezistă... Când... am avut o revelaţie, am călătorit în timp 1 secundă şi ne-am trezit fix la orizontală... în timp ce maşinile circulau de jos în sus, clădirile atârnau în lateral, iar ceilalţi oameni, ciudat, mergeau pe pereţi, ca în Inception.
Eram tot la braţ, parcă aveam şi o discuţie însă ceva nu era în regulă. Ne-am dumirit repede şi am început, precum Bambi, să ne adunăm gionoatele de pe jos, ridicându-ne strategic întâi cu fundul în sus, cam cum făceam eu când aveam 1 an şi învăţam să merg. Partea interesantă era că deşi îmi găsisem un oarecare echilibru, nu mi-l puteam menţine, din cauză de râs. Şiţi voi expresiile alea cu "mă crăcănez de râs" şi "mă tăvălesc pe jos de râs". Eh, pun pariu că undeva în negura istoriei, un cetăţean le-a inventat după ce a păţit realmente la propriu acelaşi lucru, iar eu, la mii de ani distanţă, riscam să mă mai tăvălesc încă o dată pe jos, de data asta de râs, ca să am de ce să mă ridic şi eventual să mă mai lăţesc o dată. Bine că m-a potolit companionul cu un scurt "potoleşte-te muiere!"... deşi am râs pe înfundate încă o jumătate de oră după alunecoasele evenimente, ceea ce l-a adus la disperare şi a concluzionat: "Slavă domnului că nu am căzut numai eu, că nu suportam să râzi de mine jumătate de oră pe ceas!"

De la 1 decembrie, sunt în fibrilaţii. Fă curaţenie, bagă florile în casă, strânge decoraţiunile de toamnă din casă, aranjează-le frumos în pungi, şiiiiiiiii adu în casă iarna. Mi se suflă din stânga... "ai grijă ce scrii!!!" Dar nu scriu despre Crăciiiiuuuuuun, yeeee, Crăăăăăăciuuunnn! Nu, scriu de... iarnă. Chiar dacă deja am schimbat lenjeria de pat şi am pus una roşie cu brăduţi şi moşi, am pus perdelele roşii de Crăă.. pardon, de iarnă... în bucătărie mi-am scos şorţurile, prosoapele, manuşile, farfuriile, castroanele, cănile de Crăăăc.... de sezon!
Singurul lucru de care încă nu m-am atins este bradul. Da, bradul! Am brad artificial şi nu mi-l aduce Moşu' pe 24, că e târziu şi nu mă satur de el. Aşa că am negociat la sânge apariţia bradului după Moş Nicolae, eu vreau chiar pe 6, însă conform legilor negocierii (cine dracului le-a mai inventat şi pe-astea) am obţinut mijlocul perioadei, adică 11-12 decembrie. Deci mai am între 8 şi 9 zile până atunci. O să rezist eroic, însă nu garantez integritatea psihică a convieţuitorilor mei. Azi am ascultat 10 ore numai Christmas Carols, pentru că altfel nu puteam să fac ciorbiţă de perişoare şi chifteluţe... nu aveam spor!

Afară e cald, adică... e mai cald, s-a topit gheaţa, iar balconul meu izolat de primărie cu termopane şi polistiren, bălteşte de apă, pentru că aşa se fac lucrurile în România. Se numeşte treabă de mântuială, bătaie de joc, durere în cur, pe sistemul:  E gratis, comentezi? Zi mersi că măcar ai un geam acolo de doamne ajută, să-ţi închidă balconul, dacă nu eram noi, dădeai zăpăda cu lopata. Ce contează că ploaia intră pe la toate încheieturile, cu toată spuma poliuretanică şi siliconul de pe margini.

Ehhh, ce vremuri!

miercuri, 1 decembrie 2010

Sfântul Andrei şi Dracul KDD

 
Sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul pe meleagurile noastre, oamenii i-au atribuit, de-a lungul timpului, legende mitologice pline de fantezie.

Ziua de 30 noiembrie este cunoscută în popor şi ca "Ziua Lupului", când forţele malefice încep să acţioneze neîngrădit, lupii stau la pândă iar strigoii ies din morminte şi se luptă cu cei vii. De aceea, în noaptea Sfântului Andrei au loc o serie practici interesante de apărare dar şi de magie, dintre care unele se păstrează şi acum.
 
Aşa că să detaliem nişte superstiţii pe care le-am găsit la un rapid google.

1. În Moldova, există obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă dintr-o lingură de făină de grâu, una de apă şi una de sare, pe care o mănâncă la culcare. Băiatul pe care-l visează că le aduce apă în somn se spune că este viitorul lor soţ. Io zic să pună mai multă sare, ca să aibă şanse mai mari să i se facă sete. Şi dacă nu merge aşa, se poate încerca cu alcool. Se ştie din bătrâni că fetele bune sunt alea care beau apă dimineaţa...

2. În alte regiuni, fetele îşi ghicesc ursitul cu ajutorul parilor de la gard. Astfel, noaptea pe întuneric ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roşie. A doua zi merg să vadă cum le va fi alesul. Dacă parul este drept şi neted, viitorul soţ va fi tânăr şi frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt şi noduros, soţul va fi bătrân şi sărac, iar de va avea coaja groasă, va fi bogat. Aş putea să adaug că dacă lemnul e tare şi uscat, cel mai probabil ursitul este şi foarte potent, iar dacă fibra este moale şi măcinată, avem de-a face cu un ursit impotent şi probabil cu puţa mică... asta dacă şi coaja este netedă... 

3. Pentru ca să se afle cât de rodnic va fi următorul an se pun boabe de grâu într-o strachină cu apă. Cât de des va răsări grâul, atât de bogată va fi recolta. P-asta o ştiam dar am uitat aseară să pun. Nu-i bai că oricum nu aveam rezultate bune, îl mâncau pisicile înainte să aflu cum va fi recolta de muşcate şi regina nopţii de pe balcon... 

4. În această zi nu se dă de împrumut ori în dar căci vei păgubi. Eh, pe dracu, în principiu păgubeşti oricum, nu contează ziua în care dai în dar... 

5. În unele sate din Oltenia copiii taie mlădiţe din meri, cireşi sau vişini şi le pun în apă ca să înmugurească până la Sfântul Vasile, când fac din ele sorcove. Şi p-asta o ştiam şi am uitat s-o fac, aşa că Dracul KDD a scăpat de sorcovit anul asta. Şi dacă are draci pe coadă îl sorcovesc oricum cu făcăleţul, deci nu-i musai să rup crengi. 

6. Pentru a se feri ograda de lupi şi de strigoi, se ung cu usturoi parii gardului, pragul uşilor, clanţele şi fântânile. Preventiv mai bine ungi direct gâtlejul cu nişte mujdei ţărănesc cu pui la rotisor, sau fasole bătută sau nişte chiftele frumos mirositoare, şi nu numai că scapi de strigoi şi lupi, rezolvi şi jumate de suflare omenească pe o rază de jumătate de kilometru. Nu înţeleg totuşi de ce pisicile au dormit aseară în sufragerie... Hmmm...

7. Se mănâncă diverse usturoi şi plăcinte îndulcite.
Vedeţi???? Exact ce ziceam!!! Deci am dreptate!!!!

8. Este o noapte când animalele vorbesc deoarece Sfântul Andrei este patronul lor, dar cine le aude este în pericol  moarte.
Acuma... am o dilemă. Io vorbesc deja cu Taku şi Bushy în pisicească... mai ales când avem diverse dispute şi chestii de împărţit, ceea ce înseamnă că ele sau io sunt în pericol de moarte. Io zic mai curând că ele, dacă le mai prinde dracu' suite pe masa de bucătărie sau cu botul în acvariu.

9. În ziua de 30 noiembrie nu se lucrează, nu se coase şi mai ales nu se împrumută şi nu se dă nimic din casă. Cei care nu respectă sărbătoarea se înbolnăvesc şi vor atrage pagubă asupra lor.
De acord!!!!! În plus, nu se spală vase, nu se dă cu aspiratorul, nu se dă cu mopul, nu se duce gunoiul. Ah, iubesc ziua asta! Am voie să nu fac ce nu fac nici în rest dar mă simt vinovată....

10. Tot împotriva strigoilor, care ies de prin morminte şi îi molipsesc pe oameni cu diferite boli, bătrânii obişnuiau să ungă lucrurile cu 9 fire de usturoi, mâncând fiecare om din casă câte un fir.
De soacră-mea am scăpat anul asta şi fără usturoi, în principiu pentru că i l-am dat pe trogloditul de fie-su înapoi la pachet şi cu moţ. Aşa că nu mă mai bântuie, slavă domnului! 

11. În alte zone, se crede că strigoii sug sângele oamenilor. De aceea, toţi membrii familiei se ung cu usturoi pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile mâinii. O daaaa, aşa e! Uneori strigoii iau chip de om, de soacre în special, se fac fraţi cu sfinţii până trec puntea, îşi achiziţionează apă sfinţită, mir şi tămâie, apoi se duc pe la călugări să facă vrăji împotriva nurorilor. Alea mai deştepte (la nurori mă refer) bagă nişte fasole cu usturoi, şi dacă nu le doboară pe sus, în cateva ore sigur le doboară pe jos. 

12. În Bucovina, înainte de Sfântul Andrei, femeile nu torc – „ca să nu toarcă lupii în casă”, iar de Sfântul Andrei nu mătură şi nu scot gunoiul din casă, nu se piaptănă (pieptenele reprezintă în basme pădurea) pentru a nu aduce lupul prin apropiere. Nu torc, garantez, toarce Taku pentru toţi, de nu se mai satură şi într-o zi o să doarmă pe balcon şi o să-l mănânce lupii.

A 13-a superstiţie v-o zic eu. Dacă aveţi vreun Andrei pe acasă, ţineţi bine de el, că nu numai că vă va aduce apă noaptea la pat, dar vă va duce şi gunoiul, vă va mânca şi usturoiul şi plăcintele îndulcite. Tot el vă scapă şi de lupi, şi de troglodiţi şi de soacre... iar dacă aveţi grijă constant ca glicemia lui să fie mare, vă garantez vrăji nocturne şi magii nebănuite.

La Multi Ani!
 

duminică, 21 noiembrie 2010

Jumătate de an...

 
E noiembrie. Nici un eveniment. Nici o ocazie. Şi totuşi la mine printre florile de ghiveci, a crescut o glastră cu ceva special. Este atât de frumoasă că i-am făcut multe multe poze... şi vă arăt şi vouă două:




Apoi mi-am amintit că, deşi nu este nevoie de o ocazie ca să primesc aşa ceva, în noiembrie se fac 6 luni. Jumătate de an de linişte, de înţelegere, fără soacre nebune şi isterice, fără neamuri parvenite cu pretenţii, jumătate de an de sinceritate şi siguranţă, de atenţie necondiţionată şi răsfăţ maxim. Jumătate de an de când (încă neoficial) sunt iar Domnişoara S., statut pe care vreau să-l păstrez cât mai multă vreme posibil. Aşa m-am născut, mă defineşte şi nu vreau să mă mai schimb niciodată. Nu vreau să mai fiu "definită" niciodată ca "soţia cuiva", "Doamna X". Am zis!

Deocamdată admiraţi frumuseţea şi vă rog să vă aduceţi aminte şi de sora ei... ceva mai specială... de atunci...
 

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

L-am găsit!!!!

  
Până la urmă s-a dovedit a fi oala cu cotoarele pentru peltea... De şurubel vorbesc. Da. Evident că era acolo, messy job finding it! Dacă era în mazăre, îl găseam repede, dacă era în dulceaţă, îl găseam când o puneam în borcane. Da el nuuuu, era fix în maglavaisul pentru peltea, pe care l-am stors prin tifon, după care a rezultat o masă fructoasă cremoasă căcăcioasă, prin care mi-am preumblat mâinile, în căutarea şurubelului, fir-ar el al naibii.
 

vineri, 19 noiembrie 2010

Din categoria... "Ce-ai mai făcut de data asta?"

 
Episodul 1

Pleacă KDD la cumpărături, eu rămân acasă din cauză de diverse treburi. Vine omul incărcat de la Kaufland, duce gunoiul, apoi îmi prezintă speech-ul pregătit pentru produsele cumpărate în afara listei. Stabilim meniul zilei, ne apucăm de treabă...
Eu: "Ştii ce am făcut?"
El: "Ia uimeşte-mă!"
Eu: "Ştii farfuriile noastre alea două de sticlă transparentă, de la Ikea? Alea care îţi plac ţie?"
El: "Da, ce-i cu ele?"
Eu: "Ştii, una nu mai e. Am spart-o din greşeală!"
El: "Haidi măh, la dracu', şi îmi plăceau farfuriile alea. A fost din greşeală sau nu ştiai cum să-mi spui ca vrei să mergem la Ikea?"
Eu: "Din greşeală, îţi jur!"
El: " Bineeee..."

Episodul 2

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă din cauză de obsesie Sims 3 World Adventures. Între timp, ca să nu-mi iau cafteală pe spinare, mă apuc şi eu de ochii lumii să fac puţină curăţenie prin bucătărie. Vine acasă, mâncăm...
Eu: "Ştii platoul ăla mare mare de ceramică de la Korund?"
El: "Nu-l ştiu, dar presupun că nici nu o să-l mai ştiu vreodată... nu?"
Eu: "Aaaaaa, nu, cum să nu, ba da, uite-l, l-am spart doar în 4 bucăţi, io zic că se lipeşte. Mi-l lipeşti tu te rog? Şi oricum e un platou, când servesc diverse pe el, pun frunze de salată decor, şi nu se vede crăpătura. Plus că îi adaugă un aer mai vechi, mai nobil, mai valoros. Merge?"
El: "Mă doare capul, nu mai pot!"

Episodul 3

Pleacă KDD la cumpărături. Eu rămân acasă să fierb dulceaţa de gutui şi pelteaua şi să fac o mâncare de mazăre. Vine acasă... îmi aduce ouă să fac şi frigănele... până să mă apuc de ele... zic:
Eu: "Ştii capacul ăla mare universal de sticlă, căruia i-am înşurubat eu azi mai bine mânerul?"
El: "Ooo, Doamne, ce-ai mai făcut? Lasă-mă să ghicesc, trebuie să uit de capacul ăla nu?"
Eu: "Aaaaa, nu, nu l-am spart. E ok... dar ştii... mânerul de care apuci să nu te frigi, e fixat pe partea cealaltă cu un şurubel... pe care doar ce îl fixasem... şi nu ştiu cum, era capacul pus pe o oală, şi când am ridicat, am rămas cu mânerul în mână, ceea ce mă duce cu gândul că şurubelul de pe partea cealaltă a căzut într-o oală. Ceea ce mă aduce de fapt la problema de bază, şi anume... În care oală a căzut şurubelul: în oala în care fierb dulceaţa, în oala în care fierb cotoarele pentru peltea, sau în aia cu mazăre? De ce mă întreb asta? Pentru că eu nu mai stiu pe care oală era capacul când am apucat de el."
El: (râsete cu lacrimi) "Nu mai pot, m-ai înnebunit, io zic să stai liniştită poate dărâmi blocul sau ceva. De acum în colo când vin acasă, te întreb direct: Ce-ai mai făcut de data asta? Ce-ai mai spart, ce-ai mai distrus? Ca să nu-ţi mai pierzi timpul cu introduceri şi explicaţii. E bine aşa?"

The End
 

marți, 9 noiembrie 2010

Întrebare retorică...

 
Cum reacţionezi atunci când un prieten aflat în vizită la masă, la tine acasă... după câteva ore considerând el că i s-a făcut foame iar, se duce pur şi simplu la frigider, îl deschide şi se autoserveşte?

Vă întreb pentru că eu nu am mai păţit aşa ceva până acum şi habar nu am cum se reacţionează în astfel de cazuri! După umila mea părere, poate nu foarte avizată, maxim de familiaritate permis între două persoane, chiar şi prieteni, este autoservirea din frigider după o întrebare prealabilă. Adică ceva de genul, prietene, mi s-a cam făcut foame, ai ceva de mâncare? Evident, eu ca gazdă aş avea două opţiuni, ori mă duc şi îi pregătesc omului ceva... ori dacă mi-e lene sau am încredere maximă în persoana respectivă... îi zic: "Du-te şi tu în frigider şi vezi ce găseşti." Eventual îi dau indicaţii unde e pâinea, ca să nu stea să o caute.

Şi dacă, să presupunem, cineva ar face aşa ceva... care ar fi cauza? E proastă creştere, lipsă de educaţie, bădărănism şi nesimţire înnăscute? Nu dau cu paru'... zic şi io... sau poate omu' se simte atât de apropiat de mine, like family şi mă iubeşte atât de tare, încât s-a simţit exact ca la el acasă. Ceea ce e frumos, nu? Însă de ce nu se simte ca acasă, să spele şi vasele, aragazul şi poate să dea şi cu mopul?


Întreb şi eu...
 

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Lansare blog nou

Dragii mei, sunt mândră să vă anunț lansarea celui de-al doilea blog al meu, un blog oarecum culinar, spun oarecum, deoarece pentru moment va conține numai diverse dulciuri și prăjituri, pe care le scot la vânzare. Deocamdată voi publica poze mai vechi, cu torturi și prăjituri preparate de-a lungul vremii, iar pe măsură ce voi mai primi comenzi, voi adăuga (sper eu) poze din ce în ce mai bune. Oricum, important este să gustați o dată și vă garantez că veți deveni clienți fideli.
Micul meu magazin virtual se numește La Cucina della Principessa, unde vă aștept cu drag să vă delectați și poate să comandați ceva bunătăți... Mi se șoptește din culise că deja aș avea două comenzi, așa că mai bine mă pun pe treabă și las vorbăria pentru altă dată.

Hai cu  diabetul, neamule!

Din copilărie...


Știți ce am mâncat eu azi? Nici dacă vă dau o sută de indicii, nu nimeriți. Bine, excludem variantele pornografico-sadistice ale lui Iațcu, ce va avea o plăcere nebună să NU nimerească varianta corectă... 
Mă situam eu așa în impas culinar... în ceea ce privește deserturile mai ales... și cum am pe cap un copil deghizat în adult, care bate din picior la fiecare 2 zile și întreabă: Ce prăjitură mai faci? Eu ce mănânc dulce acum? Îmi scade glicemia și mor, o să mă ai pe conștiință... fă ceva dulce repede, până nu leșin! ... îți vine să te iei cu mâinile de cap și să te prefaci moartă. Am făcut tot felul de torturi, de prăjituri sofisticate, fine și elegante, cu care am impresionat diverși degustători... așa că în seara asta era cazul de ceva simplu, surprinzător de simplu, cu parfum de epocă ceaușistă, răsărit fix din copilăria mea... (era să zic "de mult apusă" dar ar fi păcat să vă mint)... și anume... tanananaa... măr ras cu biscuiți.

Unii au așa ceva în alimentație de pe la 5 luni, eu nu știu de la cât l-am avut, dar îmi amintesc foarte bine că aveam 5-6 ani și mâncam porția fratelui meu abia născut... apoi la grădiniță de abia îl așteptam... apoi ultima oară cred că am mâncat așa ceva, când aveam puțin peste 15 ani. Țâfnosul meu, la fel, ultima amintire pe care a putut-o găsi era undeva pe la 8-10 ani... deci nu văd aici nici un motiv pentru care doi adulți aflați în prag de 30 de ani, să nu poată să se delecteze cu probabil cel mai delicios desert posibil... desertul copilăriei.

Se face și repede. Se rad ionatanele rapid (cu tot cu coajă... că acum avem dinți), se amestecă cu zahăr, apoi se zdrobesc biscuiții și se pun împreună. Se omogenizează bine, se iau doua linguri și se începe dezmățul. Cine pișă ochii primul, spală vasele.

Noapte bună dragi copii!


vineri, 5 noiembrie 2010

Pitbulitza la rugby


Am trăit s-o văd și pe-asta. După ce am epuizat fotbalul și la oină încă nu am ajuns, m-am reprofilat pe rugby. Oricum mă cam săturasem de pițipoancele alea de la fotbal, care varsă lacrimi de crocodili dacă se lovesc la un degețel și se tăvălesc în chinuri la cel mai mic contact cu iarba. Și nu vorbesc neapărat de campionatul nostru autohton, mă refer și la Il Calcio, Primera Division sau chiar Premier League, cu care sunt bombardată în ultima vreme. Probabil că Universul a aranjat să ajung pe la niște semifinale de Cupa de Rugby... să văd acolo cu adevărat ce înseamnă sport dur. Și am văzut... Grivița cu Baia Mare.
Niște namile 4x4, rași în cap, cu niște tricouri mulate pe ei (care mie cred că mi-ar fi venit cămăși de noapte până în pământ) care urlau unii la alții, se trânteau, se tăvăleau, se placau, își zdruncinau organele interne și creierii, se amestecau bine de tot... și n-aveau nici pe dracu. Un pâs nu auzeai! N-am înțeles eu foarte bine de ce făceau ei grămezile alea, când de fapt mingea era la un singur băiat care o dădea la mama dracu'... la un alt băiat, asupra căruia se năpusteau vreo 7-8 namile d-alea, îl puneau jos de nu se mai vedea săracu' de sub amestecătura aia (meleu îi zice... am aflat)... apoi ca prin minune, de dedesubt de undeva, țâșnea mingea iar și o luau de la capăt. Apoi un nene d-ăla cât șifonierul meu din dormitor, făcea o magie și reușea să fixeze mingea ovală în iarbă, cu ovalul în sus, fără să se miște....
Complicat joc. Duminică mă duc din nou și mă voi documenta intens, trebuie să știu și eu să recunosc o fază importantă ca să țip, sau să știu când să vociferez și să admonestez arbitrul că nu a văzut o infracțiune importantă, sau să dau indicații jucătorilor când pasează, ceea ce probabil îi va ajuta la eseuri, că eu văd mai de sus situația, ei sunt acolo ocupați în gramadă și nu văd lucrurile în ansamblu cum le văd eu (observați că jargonul specific deja mi l-am format... e un pas important).
Interesant de menționat este că au mici, bere, vin fiert, intrarea este liberă și toată lumea este binevoitoare să-și explice ce se întâmplă în teren. Deși momentan mă depășește total, am reținut totuși că rugby-ul este un sport de golani jucat de domni, spre deosebire de fotbal, care este un sport de domni, jucat de golani. Hmmm... Voi aprofunda această teorie, la Steaua cu Timișoara. Cică îi bate Steaua sigur, așa am auzit.

duminică, 24 octombrie 2010

Eat, pray, love ... alt titlu mai original n-am găsit...

Mi-am achiziționat de curând cartea scrisă de Elizabeth Gilbert... mânată mai curând de review-urile proaste primite de filmul cu același nume. Nu pot să mă pronunț încă, probabil voi merge să văd și filmul, din curiozitate măcar, deși mulți din cei care au citit cartea sunt de părere că filmul este mult mai slab, kitschios și nu reușește să prindă esența poveștii. Vom vedea!
Am citit deja mai bine de două treimi și pot să vă spun că prima parte, cea cu Italia, a fost cea mai grea încercare. Tipa petrece patru luni în Roma și în împrejurimi în căutarea plăcerii, plăcere care îi aduce 12 kg în plus. Odios! Cu fiecare frază în care descria locuri pe unde am fost și eu și m-am plimbat, pe unde am simțit lucruri asemănătoare cu lucrurile simțite de ea... mă apucau toții dracii de burtă și mă chinuiau amarnic! Numai când vedeam că iar zice ceva de gelato, sau de diverse tipuri de spaghetti... sau de cum a fost ea la meci în galeria lui Lazio, sau de cum își compunea topul celor mai frumoase fântâni din Roma... mă tăvăleam în chinuri și scoteam cele mai groaznice și oribile zgomote scoase de vreun umanoid vreodată.
Deci dacă ai fost în Roma, ți-e dor de ea atât de mult încât te doare carnea pe tine... cu siguranță nu este o idee bună să citești cartea asta. Îți faci sânge rău degeaba, umpli role întregi de șervețele cu lacrimi și te alegi și cu insomnie. Mai bine stai în banca ta și vezi un documentar despre Lagos de exemplu.

Până la urmă a fost și o parte bună în toată suferința asta... bucătarul meu personal mi-a gătit niște Carbonara, poate poate îmi mai trece supărarea și nu mi se mai înnoadă lacrimile în barbă.


Mi-e greu să cred că mai există cineva pe planeta asta să nu fi mâncat carbonara, însă la cum am observat că se prepară acest fel în Ro, parcă aș reveni asupra declarației de mai sus. Să ne înțelegem. Ingredientele din carbonara sunt urmatoarele: spaghetti (sau alte paste lungi, ca tagliatelle sau bucatini), guanciale (un fel de șuncă scoasă de pe burta porcului sau de pe spate, ce conține și mușchi și grăsime „nobilă” cum îi zic italienii), ouă, ulei de măsline, sare, piper și niște pecorino pe deasupra (un fel de parmezan făcut din lapte de oaie).
Mai nou, în bucătăria romană, se înlocuiește guanciale cu pancetta, care este mai puțin grasă, iar pecorino cu parmigiano, că e din vacă și are o aromă mai acceptabilă. La o adică, romanii pot să varieze după propriul plac, doar ei au inventat rețeta.
Ceea ce mă deranjează însă este obiceiul românilor de a înlocui guanciale sau pancetta cu kaizerul afumat, ouăle cu smântâna... și mai nou până și spaghettele cu penne sau alte paste scurte. Pai, prietene, aia nu mai e carbonara... Hai să trecem cu vederea partea cu kaizerul, că mai greu găsești pancetta pe aceste meleaguri... merge și partea cu parmigiano, pe-ăsta îl găsești. pecorino nu. Plus că o faci la tine acasă, să zicem că e problema ta, dar când o servești în restaurant, e o rușine. De ce este o rușine? Pentru că asta dovedește faptul că ești un bucătar incompetent... și nu pentru că nu cunoști rețeta... ci pentru că nu ești în stare să o faci.
Să mă explic. Secretul în carbonara este oul (unii bucătari italieni nu pun toate albușurile, păstrează doar o parte din ele). Oul în conbinație cu spaghettele scurse și încă fierbinți, amestecate energic și ținute pe foc câteva minute, se transformă efectiv în cremă. O cremă spumoasă care leaga spaghettele între ele și le dă savoarea aia specială. Numai că dacă nu ești atent și temperatura este prea mare, oul se incheagă și se brânzește. Exact ca la sosul de „boules de neige”, pentru cine cunoaște problema.
Din această cauză bucătăria americană a înlocuit ouăle aprope de tot cu smântână. Aia nu se taie, nu se brânzește, e mai cremoasă... gata, ai făcut carbonara! Până la urmă... fie la ei ei acolo... dar noi, NOI! care ne mândrim că am muncit în Italia și am adus valută în țară, noi care am tocit punțile vapoarelor de croazieră, tocmai noi românii, care aproape am invadat Italia, la dracu', tocmai noi copiem făcăturile americane și nu suntem în stare să facem o carbonara ca la mama ei acasă?
Așa am făcut și cu pizza... douăsutedemilioane de ingrediente pe metru pătrat, amestecături haotice de gusturi și nici una să se apropie măcar un pic de ideea italiană de pizza. La dracu', ei au inventat-o! Nu americanii grași și leneși, ce o manâncă la TV, alături de o bere răsuflată. Mă bucur totuși, deoarece am văzut că începe să se modifice mentalitatea asta... Probabil vin românii deșteptați din Italia și își deschid mic localuri în care încearcă să reproducă spiritul local. Dacă o țin tot așa, poate se schimbă și celelalte rețete. Poate voi ajunge să mănânc o carbonara adevărată fără smântână, undeva în România.

Până atunci mă duc să mă delectez cu niște fussillini cu sos de ton în care am pus de fantezie un micuț gogoșar foarte roșu cules de pe la mamaie din grădină... gogoșar care s-a nimerit să fie iute și eu să nu știu... Aaa nu, problema nu era de rețetă, că oricum necesita niște peperoncini drăcoși, problema era că m-am scărpinat pe la nas după ce l-am tocat... Adicăăă... s-a-nțeles!

miercuri, 13 octombrie 2010

Dulceaţă de coarne

Nu ştiu de ce în ultima vreme am tendinţa să încep posturile cu „eu am impresia că sunt inteligentă”, pentru ca apoi pe parcursul articolului să demonstrez grav că nu e aşa. Ca argument, avem chiar şi postarea de faţă... în care flagrant, nu mă dezmint.

Sigur, trebuie să vă amintiţi de Dulceaţa de vişine a prietenei mele de la Milano. Eee, fix în aceeaşi categorie mă aflu şi eu, nu-s mai deşteaptă, ba din contră, mai insistentă.
Fusei la piaţă zilele trecute şi, ce văd eu la o băbuţă în găleată, ceva ce îmi doream de ceva săptămâni să mănânc? Coarne!!! Evident trebuie să dau explicaţii speciale, pentru cei ce nu ştiu, mai exact pentru Iaţcu, care este obişnuit numai cu un anumit tip de coarne. Dragul meu, coarnele de care vorbesc eu sunt astea:



Coarnele fac parte din categoria fructelor de pădure, cresc în copăcei numiţi corni, sunt coapte când sunt de culoare roşu închis spre grena, sunt foarte astringente dar în acelaşi timp dulcege. Veselă nevoie mare că am găsit coarne (am uitat să menţionez că se găsesc foarte rar) mi-am luat un kilogram, însă băbuţa respectivă văzându-mă aşa încântată, mi-a pus mai mult în pungă. Deja mă vedeam înotând în coarne, băgând în mine ca sparta.
Problema era că nu erau foarte foarte bine coapte şi erau destul de acrişoare... aşa că mai mult de un pumn nu puteai să mănânci, că te strepezeai de tot. Eh, şi uite-mă pe mine, holbându-mă adânc la un castron plin de coarne... şi întrebându-mă... ce Dumnezeu fac cu ele.

Dau un Goagăl, găsesc diverse, compoturi, băutură alcoolică (cornată), gemuri, dulceţuri... nu mă puteam hotărî. Zic, eh, nu fac cornată că e scump în draci alcoolul, compot nu prea mă omor, iaaa să fac eu dulceaţă, că sună mai bine aşa, mai exotic. Gata, iau coarnele, mă documentez şi mă pun pe treabă.

Primul pas: Scosul sâmburilor
Dacă în viaţa dumneavoastră oamenii tind să vă caracterizeze drept impulsiv, nerăbdător, nevrotic cu tendinţe psihopatice... recomandarea mea este să NU vă apucaţi de scos sâmburii de coarne. E mai bine şi pentru dvs şi pentru cei din jur. Dar, este doar părerea mea. Acu' dacă insistaţi totuşi să vă apucaţi de treabă, şi să scoateţi sâmburii de la 1,3 kg de coarne, ca în final să obţineţi 600 de grame de pulpă, în aproximativ 3 zile, cu în medie 4 ore pe zi de muncă... eu sincer nu răspund pentru orice consecinţă ar putea avea această acţiune. Nu consider înţelept să mergeţi la puşcărie pentru omor din culpă, motivând la tribunal: „Nu ştiu domnule judecător, mi-am pierdut minţile, scoteam sâmburii de coarne de 10 ore deja neîntrerupt şi mi-am pierdut cumpătul, am înfipt cuţitul în soacră-mea”.
Dacă totuşi printr-o minune ajungeţi la finalul pasului 1, nu aţi pătat de sânge gresia, nu v-aţi sinucis şi coarnele nu sunt la gunoi împreună cu punga, cuţitul şi farfuria şi cu baba aia nenorocită care v-a vândut fructele, vă felicit, puteţi trece la pasul 2.

Pasul 2: Căutatul reţetelor
Aveţi vecini, aveţi prieteni, mame, bunici, cărţi de bucate, google. Trăim în era informaţiei, este imposibil să nu găsiţi o reţetă, nu e ca şi cum aţi comunica prin fum ca indienii. Aşa că, documentaţi-vă... ca să fiţi siguri de diagnostic măcar. Unii zic, 500 g fructe la 1 kg de zahăr, alţii zic, nu, că iese prea dulce, trebuie 500 g fructe la 500 g zahăr. Vă gândiţi bine, ştiţi că fructele sunt cam acre, parcă tindeţi să înclinaţi către prima variantă... mai ales că şi Radu Anton Roman scrie clar că dulceaţa conţine mai mult zahăr decât fruct. Exact când aproape v-aţi hotărât, mai găsiţi pe-un blog o variantă... 500 g fructe la 250 zahăr!!!!! Aoleo! Suni prietenii, vecinii, mama, bunica, mai obţii douăşcinci de păreri alambicate, te enervezi, închizi telefonul, închizi netul, te baricadezi în bucătărie şi te arunci... fie ce-o fi!

Pasul 3: Sosul de dulceaţă
Iei un kilogram de zahăr, îl pui în 300 g apă şi pui la fiert. Te aşezi lângă aragaz pentru supraveghere, şi ca să nu te plictiseşti, iei un pliant de la vreun supermarket şi mai studiezi ofertele. Aveţi grijă totuşi să nu le studiaţi prea în amănunt, pentru că apa din zahăr se poate evapora toată şi puteţi rămâne doar cu zahărul aproape caramelizat în cratiţă, trăgându-vă agitat de tot părul, încercând vocalize şi întrebându-vă în cate secunde ajunge cratiţa jos la parter, dacă dvs locuiţi la etajul 10. După ce depăşiţi acest moment critic, puneţi alt pahar de apă în zahăr şi reluaţi procesul. Când începe să se lege şi să curgă în firicel subţire nu în picături (am citat din maică-mea)... răsturnaţi şi fructele acolo şi lăsaţi-le deoparte 10 minute.

Pasul 4: Fiertul dulceţii
Asta e simplu. Dacă e bună oala, nu se lipeşte... oricum fructele au tendinţa să se ridice la suprafaţă, deci rămâne sosul la fund, deci n-are ce să se lipească... însă nu strică să staţi prin preajmă, că face spumă şi se umflă, şi poate da în foc... şi deja mi-e teamă că vecinii de la parter vor avea şi un aragaz aproape nou. După vreo 30-40 minute faceţi testul farfuriuţei şi dacă s-a închegat, stingeţi focul. Luaţi borcanele, spălate şi uscate, le umpleţi cu dulceaţă, le lăsaţi deoparte, şi de abia când s-au răcit de tot, puneţi capacele, etichetaţi corespunzător şi depozitaţi departe de dăunători naturali, cum ar fi copiii, soţii, iubiţii sau mamele în vizită.

Dulceaţa mea a ieşit cam închegată, pentru că, obsedată fiind de acasă de la mama, să nu-mi curgă de pe felia de unt, am fiert-o probabil un pic cam mult. Se poate drege chestiunea, cu zeama de la jumătate de lămâie, fiartă din nou... se mai lichefiază... dar să dea Dumnezeu, la cât am muncit la ea şi câţi nervi mi-a făcut... dacă o mai scot eu din borcanele alea. Chit că o mănânc cu bormaşina şi cu dalta, aşa o las. Las' că o să-mi iasă mai bine la anul, mai am timp să exersez până ajung bunicuţa aia simpatică, ce toată ziua face prăjituri, biscuiţi şi dulceţuri.

Şi trebuie să mai exersez şi la partea cu „simpatică”. Poftă bună!

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cine e Oreste?

Deși mă consider o persoană destul de inteligentă... mai am din când în când scăpări, momente în care plec pe arătură... de care nu pot să spun că mă rușinez, mă amuz în cel mai bun caz. Eh, interesant este pentru ceilalți, care săracii nu mai știu de unde să mă ia, se tot întreabă...

Într-unul din aceste accese febrile de căutare a adevărului absolut și a esenței universale (nu știu ce înseamnă astea dar sună bine) îmi făcusem un obicei din a urmări emisiunile dar mai ales blogul domnului Oreste Teodorescu. Folosec această exprimare ca să îmi arăt clar respectul meu etern. Eeee, cum spuneam, proaspăt reîntoarsă de la Roma, încercam să mă pun la zi cu evenimentele și, într-unul din rondurile mele obișnuite de citit bloguri, ia uite ce găsesc la domnul Oreste Teodorescu... În ziua de 1 septembrie, orele 12, el ne scrie despre Armaggedonul care a început deja (trecem deocamdată peste faptul că se scrie de fapt cu doi “d” și nu cu doi “g”). Citez:

Sa patrundem mai profund tainele...In Vechiul Testament sunt pomenite 1290 de zile de cosmar pentru intreaga omenire. Versetul 40, cap.XI al Cartii lui Daniel este clar: "De la vremea cand va inceta jertfa necurmata si de cand se va aseza uraciunea pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Ferice de cine va astepta si va ajunge pana la 1335 de zile!Iar tu, du-te pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, daca ajungi la sfarsitul zilelor". Daca introducem in ecuatia Armaggedonului data sfarsitului din calendarul Mayas 21.12.2012 si scadem cele 1335 de zile obtinem data de 25 martie 2009 ca inceput al Razboiului vazut si nevazut dintre bine si rau. Asadar, Armaggedonul a fost calculat sa dureze aproximativ 3 ani si jumatate.

Interesant. Păi hai să vedem, nu? Deschidem Goagăl și scriem simplu: Vechiul Testament. Primul link ce vă apare este Biblia ortodoxă în română. Îl căutăm frumos pe Daniel, cap. XI, versetul 40... și găsim așa:

"La sfârşitul vremii se va război cu el regele cel de la miazăzi şi se va năpusti împotriva lui regele cel de la miazănoapte, cu care de război, cu călăreţi şi cu multe corăbii. El va veni în ţările pe care le va cotropi şi le va străbate."

Ha? Ce face mă? Păi și aia cu 1335 de zile de unde e? Evident ne gândim logic, că poate domnul Oreste a greșit la typing, normal, nu e grav, se mai întâmplă, căutăm cap. IX sau poate X, sau poate era alt verset. Nici un rezultat. Ne enervăm atunci puțin, și dăm un search general pe tot Vechiul Testament, search care să conțină numărul 1335 scris așa sau pe litere. Not found. Cu alte cuvinte acel citat, nu este din Biblie, repet, NU este din Biblie, deși domnul Teodorescu așa susține.
Nu vă impacientați, am căutat și în alte variante de biblii, nu că ar fi prea multe... nu există nicăieri fraza aceea.

Mai departe... în articol... scrie așa:

Ioan profeteste si sfarsitul Romei,ca bastion al puterii: "In ultima persecutie a sfintei Biserici Romane, pe tron va fi Petru Romanul, care-si va pastori mioarele in mijlocul a numeroase incercari. Dupa trecerea acestora, orasul de pe sapte coline va fi distrus si Judecatorul cumplit va judeca poporul".

Care Ioan? Ioan Botezătorul? Ioan Apostolul? Unde? În Apocalipsă nu? Păi hai să căutăm. Deschidem iar Biblia, de data asta la Noul Testament și căutăm pe acolo, că nu avem direcțiuni clare. Nu veți găsi nimic vă garantez eu. Însă datorită faptului că sunt încăpățânată, am încercat să găsesc textul ca atare și l-am găsit de fapt, ca aparținând Sfântului Malachy, care a compus lista de papi și a făcut celebra profeție legată de Petru Romanul, ca ultim papă al Romei. Textul de mai sus n-are nici o legătură cu nici un Ioan, este probabil luat din cartea lui Peter Bander... sau chiar din Profeții, citez:

"In the last persecution of the Holy Roman Church, Peter the Roman will hold the see (lit. "sit"),
who will pasture his sheep in many tribulations:
and when these things are finished, the city of seven hills will be destroyed,
and the terrible judge will judge his people."

Deci ne-am lămurit încă o dată.

Pe finalul articolului avem altă bombă:

Aici daca ne referim la a treia profetie de la Fatima, obtinem o viziune cel putin interesanta. Maica Lucia care a primit mesajele de Sfanta si Pururea Fecioara Maria a consemnat ultima viziune spunand ca atunci cand nu va mai fi loc pe peretele unde sunt reprezentati toti papii de la infiintarea Sfintei Biserici si pentrul noul pontif, va fi sfarsitul lumii. Oricine viziteaza bazilica San Pedro Fuori le Mura din Roma poate constata ca ultimul tablou il infatiseaza pe Benedict al XVI-lea, actualul suveran, dupa care se termina zidul...

Păi moi, je, myself and I, tocmai fuserăm la Roma. Nu există nici o San Pedro în Roma. Până la coadă Pedro înseamnă Petru în spaniolă! Ce treabă are Roma? Dar hai să trecem peste asta, pentru că mi-am dat seama rapid că de fapt este vorba de San PAOLO, după descriere. Eu vin acum și corectez grav fraza și vă zic că de fapt oricine vizitează basilica San Paolo, poate constata că ultimul tablou îl înfățișează pe Benedict al XVI-lea, actualul Papă, după care mai sunt opt spații libere. Pe mine nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, că doar eu nu sunt celebrul domn Oreste Teodorescu, dar aveți aici dovada, plus că puteți oricând să dați o fugă până acolo.

Plus de asta am făcut ceva cercetări de atunci și nu am găsit nici o legătură între Basilica San Paolo și Maica Lucia, cea de la Fatima. Nu există nici un document scris de mânuța ei care să spună ceva referitor la această biserică. De fapt nici nu am găsit sursa acestei profeții, dar asta este altă poveste, prefer să mă rezum strict la ce pot demonstra.

Domnul Oreste Teodorescu mai are și alte articole din aceeași serie, probabil dacă îmi dedic ceva timp, sigur reușesc să găsesc inadvertențe și acolo, însă nu cred că mai merită efortul. I-am dat niște mesaje lui Oreste, în care i-am semnalat aceste scăpări și mă așteptam la niște lămuriri, în oricare direcție ar fi fost ele. Adică, băi Pitbulitzo, ești proastă, uite, astea sunt sursele mele, nu te-ai documentat bine, mai citește... ori, îți mulțumesc pentru sugestii, voi verifica și eu și dacă e nevoie, o să fac corecturile necesare. Oaaaa, dar cum am putut să gândesc așa ceva? Inteligența sa nici nu a catadicsit să-mi răspundă... pfff, dar cine sunt eu?

Cu siguranța nu voi mai urmări absolut nimic din ceea ce face acest domn, și nu pentru că m-am simțit lezată de faptul că nu mi-a răspuns, departe de mine. Voi evita contactul cu informațiile ce provin de la acest om, deoarece sunt convinsă acum de falsitatea lor (este cuvântul bun?) Pun la îndoială tot ceea ce spune și ce face, deoarece furnizează informații neverificate, complet neadevărate, din surse îndoielnice, care lansează niște idei fantastice... nu mă interesează în ce scopuri, că nu am chef acum de teoria conspirației.

Îmi pare rău că nu sunt un blogger foarte citit, mi-ar fi plăcut să afle mai multă lume lucrurile astea, să-și pună întrebări, să se apuce să verifice singuri informațiile și să nu mai halească găluști servite de acest „formator de opinie”, cum se crede el a fi.

Sau poate... proștii au nevoie să creadă căcaturile astea? Sursa.