duminică, 1 martie 2015

Procida, insula pierdută în care fugi de acasă


Nu știu cât e de pierdută, dar cu cât ar fi mai mult, cu atât mai bine, să rămână așa să nu o mai găsească nimeni. Pentru că atunci când o să locuiesc eu în Capri și o să mă cert cu KdD, o să trântesc ușa de la intrare, o să mă sui în barcă și o să fug în Procida. Am decis. O să am și un apartamențel numai al meu, micuț, cu verandă și cu poartă neacoperită... ca să poată să îl plouă artistic pe KdD atunci când vine cu flori să ne împăcăm. Nu, el nu o să vină cu barca, aia e la mine, el vine cu traghetto Caremar.


*nu, nu am făcut eu poza asta, logic, eu am ajuns acolo cu vaporașul, ne concentrăm și noi puțin?

Așadar Procida, o bomboană de insulă. 3,7 km pătrați, fără să includem prelungirea Vivara, că oricum e rezervație naturală și mai mereu închisă. Zic ăștia pe wikipedia că are 16 km perimetru, dar mi se pare mult rău, cred că au socotit-o și pe aia mică, altfel nu imi explic. Dacă iți iei o sticlă de apă la tine poți să faci jogging în jurul ei și nu obosești. Are 11.000 de locuitori, cam la limită pentru crizele mele de mizantropie...  de la 10 mii în sus apar atacurile de panică... dar să zicem că e suportabil având în vedere că sunt foarte puțini turiști extrasezon.

Alte emoții negative nu văd să îmi provoace, vulcanii din erupțiile cărora s-a format acu' 17.000 de ani sunt complet stinși, cuminți, tăcuți, ba chiar cică complet sub apă. Deci uzi! N-avem de ce să ne ingrijorăm. Până și zona vulcanică de 15 km pătrați din care face parte, numită Campi Flegrei, e destul de amorțită. Doar niște vulcănei adormiți, niște revărsări hidrotermale și rabufniri de gaze: vezi Solfatara din Pozzuoli, unde se zice că ar fi sediul central al zeului Vulcan (aka Hefaistos, că mie îmi plac mai mult ăia greci).

De istorie nu v-aș zice, că nici eu nu am prins nimic, îmbârligătură mai ceva ca la Capri. Pe scurt, știm de existența insuliței de prin secolul 17 î.e.n... și bineînțeles nu numai noi știm ci și grămezi de nații barbare invadatoare: goți, vandali, apoi sarazini. Mai târziu... în funcție de cum bătea vântul la Napoli, așa adia și prin Procida: ori cu normanzii, sau poate cu șvabii, chiar cu aragonezii, habsburgi sau burboni. Ciorbă de potroace. Noroc că în secolul 19 s-a unit Italia și s-au calmat lucrurile. Oricum nimeni nu știe de unde vine numele, doar ipoteze neconfirmate, ca să o lămurim și p-asta.

Acum după ce v-am spus o gramadă de lucruri neinteresante, ajung și la Anno Domini 2014 (era să scriu Ano, ca să aibă ce să comenteze Italianca) când Principessa Pit a călcat delicat cu gheata pe pontonul din Marina Grande. Să nu vă ducă în eroare numele, numai Grande nu e.




Nu, e clar, nu e grande, dar e mozzafiato. Vă jur, rivalizează cu aia din Capri, însă nu e așa glamour, e mai... rustică, mai mică, mai naturală, mai veche, mai brută, mai... neturistică. Adică, mai... aproape de perfecțiune! Fiind octombrie, singurii turiști rătăciți erau de fapt în stop scurt în drum spre Ischia... numai noi ne-am trântit bagajele în fața birourilor de la MI.RA Tour, nerăbdători să ajungem în apartamentul închiriat pentru (din păcate) doar 2 nopți. A venit rapid o gagicuță simpatică foc, călare pe un scuter la fel de mic ca ea, dar care cântărea mai puțin decât aparatul dentar cu floricele pe care nu am înțeles de ce îl purta. Ne-a făcut repede formalitățile apoi a chemat un nene trecut bine de a doua tinerețe să ne conducă și pe noi și mai ales pe bagaje la vila cu apartamente. Noi nedumeriți. Pe hartă nu numai că părea, dar chiar era extrem de puțin de mers până acolo, să zicem 200 metri pe o alee îngustă. Gagicuța, nu, nu, nu și nu, vă ducem noi! Nu am avut cum să ne extragem din situație, așa că ne-am pus pe așteptat și până la urmă nu ne-a părut rău. Chiar dacă a trebuit să ocolim jumătate de insulă, evitând arterele pietonale, măcar ne-am plimbat cuuuu, ta-daaaaaaa:

 

APE!!! Și nu orice ape, ci un ape microtaxi. Deci după normal taxi, expres, avion, autobuz, metrou (subteran și suprateran), vaporaș... cum vă explicam în episodul anterior, ne-am trezit în al șaptelea mijloc de locomoție pe ziua aceea! Ieee! Nici nu știam ce sentimente să avem față de creatură, zic mamă ne pun aștia să dăm din picioare în stil The Flintstones. mai bine nu stăm pe aceeași parte că ne răsturnăm. Dar nu, am ajuns întregi la apartament și ca orice femeie care se respectă, m-am dat jos din... corcoduș și am miorlăit că mai vreau o dată.

Apartamentul de altfel superb (ca să trecem repede la alt subiect așa cum trecem pe lângă vitrinele cu pantofi scumpi), bucătărie dotată cu orice îți trece prin cap, un salonaș mic cu canapea și un dormitor cam de 2 ori mai mare. Deci oamenii au ințeles. Au înțeles că nu ai ce să cauți în sufragerie când ești în vacanță, ci mai curând te interesează dacă sunt draperii la dormitor. Erau. Și pat serios, de oameni cu intenții sănătoase, nu două alăturate. Solid. Forjat. Treabă profesionistă.

Ăsta e momentul când tragi aer in piept, te trântești cu avânt, te întinzi din toate balamalele și te gândești: aaaaaah, sunt în vacanță! Ce facem mai întâi? Și sunt atât de multe și nu știi cu ce să începi, dar cum se apropia seara, ne-am rezumat la găsirea unui supermarket cu sezon deschis la vânătoare de fripturi și sticle de vin, apoi o plimbare până la Farul din Punta Pioppeto.


Vă pun o hartă dar nu se înțelege mare lucru din ea. Ideea era că am rămas tot in nord, pe partea cu portul și dacă am fi știut să ne grăbim un pic, am fi găsit o poziție mult mai bună de urmărit apusul. Așa ne-am mulțumit cu jumătate de cer sângeriu dar cu o superbă panoramă asupra Marina Grande în noapte.


Romantic, ce să mai... mai ales că eu eram să irosesc chiloții de câteva ori la ce întuneric era... și ce vegetație sălbatică... și ce zgomote ciudate... și ce far părăginit... Să vă explic, am fost și a doua zi pe lumină acolo, cam despre asta de vorba:


Am bâjbâit cu lumina de la telefon și ne gândeam că fix așa încep de obicei filmele de groază, doi tineri romantici în căutare de aventură, căsăpiți bestial de vreo creatură. Cum ziceam, romantic. Dar, dacă vă scriu acum, e clar că am supraviețuit, cel puțin în varianta asta de realitate, de alea paralele nu vreau să îmi imaginez nimic.

N-a supraviețuit în schimb friptura și sticla de vin. După care am rupt patul... la figurat vorbind, pentru că eram atât de obosită de nici nu știu cum am putut să duc toată agitația asta. Dar na, zilele de sclavie diferă de zilele de vacanță, așa cum diferă legile fizicii în vid față de cele în gravitație.

Mâine explorăm Procida, toată ziua în toată splendoarea ei, evident păstrez ce e mai bun la sfârșit, chiar înainte de următoarea noastră destinație.

-  va urma -
   

duminică, 1 februarie 2015

București - Procida, în 7 pași simpli


Știți ce îmi place mie cel mai tare când plec în vacanță? Da' tare de tot, de nu mai pot, mor! N-o sa ghiciți niciodată. Trezitul de dimineață! Atât de tare mă dau în vânt după astfel de activități - nici nu știu cum să le zic... matinale? nocturne? zombie poate? ora 3 le are pe toate! - încât voi investi serios în cercetarea teleportării. În alți ani nici nu mă mai complicam, făceam bagaje lângă o farfurie de cartofi prăjiți și o sticlă de vin, apoi plecam direct la aeroport.
De data asta însă, KdD fiind deja plecat, am încercat să fiu cuminte. M-am băgat în pat la 10, am adormit la 12 și m-am trezit evident la 3. Bagaj făcut, mâncat ceva rapid ca să nu facă grevă familia de șoareci, locatari ai stomacului meu, derulat încă o dată (a nuștiucâta oară!!!) lista cu ce trebuia să mai iau, buletin checked, bilet avion checked, așadar arrivederci, ci vediamo! Sărit în taxi, prins 783-ul de aeroport, la 5 deja făcusem controlul de securitate și așteptam îmbarcarea.

Era prima dată când zburam la Napoli. De obicei plecam din Roma. Lângă mine o famelie de colorați mirositori. Cu tot cu plozi, unii bebeluși. Nici unul nu știa să citească și învârteau biletele între ei că nu știau care al cui e. Splendid. Și eu care mă plângeam de țăranii de pe ruta Roma... Retrag! Noroc că jumătate din avion era gol și m-am refugiat undeva în spate unde am băgat somn serios.

Cât am zburat deasupra norilor a fost bine. Aproape de Napoli însă, când am început coborârea, grămezi grămezi de nori, unii mai fioroși ca alții. Nu știu ce imagine vă faceți voi, dar nu erau din ăia pe care stau ingerași supraponderali cântând la harpă. Săracul avion parcă era pe un roller coaster invizibil și pentru prima dată am văzut stewardese panicate. Vă jur am crezut că nu mai ajung... și de fapt nu mi-era frică de prăbușire, ci efectiv nu mai suportam starea aia de rău. Vă spun, Eistein are dreptate, percepția timpului e relativă, poate părea o veșnicie dacă faci pipi pe tine și nu nimerești cheia în broască... Dar, dacă stau acum și scriu, înseamnă că am aterizat până la urmă. Și da, primul drum a fost la baie.

Ora 7 în Capodichino e sumbră rău. Știi că ai ajuns în Napoli după abundența ș-urilor, gunoaielor și operelor de artă de pe ziduri. Noroc că sunt fată descurcăreață și știu regulile de bază: a se evita românii și țiganii, a nu se scoate harta în public, a se merge hotărât ca și cum ai o direcție cunoscută. Dacă urmezi aceste simple indicații, ieși cu bine din zona aeroportului și ajungi la stația de autobuz. De asemenea e bine să ai mărunțiș la tine, că dacă te duci să schimbi o hârtie de 100 euro pentru un bilet de autobuz la o benzinărie izolată... te poți trezi cu 5 euro mai puțin la rest și trebuie să parlamentezi în limbajul semnelor ca să îi recuperezi.

Din păcate, în timp ce așteptam autobuzul U182 în Maddalena, nu am putut să mă țin de prima regulă, întrucât m-am trezit cu șatra de țigani lângă mine. M-am întors inutil cu spatele ca să mă fac că plouă, chiar vroiam să ridic telefonul și să vorbesc la el în engleză, latină sau pakistaneză... dar fusesem reperată și deja asaltată cu întrebări. Din fericire mergeau în altă parte însă tot am numărat secundele și minutele până a venit autobuzul, când... stupoare! Deși nu era ce le trebuia lor, s-au suit și ei, fix lângă mine, continuând să mă întrebe unde e Stazione Centrale și ce treabă am eu în Napoli. După jumătate de oră în trafic, 10 stații și o mie de priviri ascuțite de la napoletani, a dat domnu' și am scăpat de ei... însă onoarea, la revedere, a rămas nereperată.

În Piazza Cavour râdeam în sinea mea, cum ar fi să mă întâlnesc cu ei și la metrou. Evident era imposibil. Dar m-am uitat în jur, ca să fiu sigură. Am coborât liniștită, doar ca să descopăr că am scăpat de țiganii noștri doar ca să dau de țiganii lor. Specie hibridă de italian de sud, cu cocalar de-al nostru, îmbrăcat din cap până în picioare cu fake-uri și iPhone, gălăgioși și plini de gestică. Nu știu unde dracului se duceau, păreau liceeni, studenți, undeva pe acolo, au coborât toți la Campi Flegrei, așa că am mai avut și eu câteva stații de liniște până ajungeam la Pozzuoli unde urma să mă întâlnesc cu al meu prinț pe cal alb. Între timp trenul ieșise la suprafață și mergea pe marginea falezei, nu vă spun ce priveliști, ce aer, ce apă, ce soare,. Îmi trecea și oboseala, și răul, și jena și tot.

Când am pus piciorul pe peronul gării Pozzuoli Solfatara eram ca nouă. L-am căutat cu privirea pe KdD și preț de 2 minute până l-am găsit, am avut numai imagini violente cu ce i-aș fi făcut dacă nu era acolo. Așa fac femeile, când le apucă dragul și dorul. Dar spre norocul lui, mă aștepta, și zâmbea și îi era așa de dor de mine... că s-a pornit o briză, și mi-a fluturat părul (deși era prins, ciudat!) și am alergat așa în slow motion spre el cu fusta fluturându-mi (pardon, eram în blugi) iar el m-a ridicat în brațe și m-a răsucit până mi-au amețit pantofiorii roșii de lac cu toc (trecem peste faptul că eram în adidași și că nu putea să mă ia în brațe că aveam bagaje și erau grele). Angajații de la TrenItalia cântau la viori, le țineau isonul vrăbiuțele, ceasul gării ticăia în ritmul inimilor noaste, bla bla bla, din-astea, știți voi.

Și am mâncat cele mai bune chipsuri ever, fix acolo în gară, la ce foame aveam. Băgam cu două mâini și totuși  puteam să și vorbesc. Am turuit 20 de minute, KdD n-a scos o vorbă. Apoi am respirat. Uimitor de cât de mult timp se poate lipsi omul de oxigen. Hm!

Aparent în Pozzuoli nu e nimic de văzut sau am nimerit noi prost. La Anfiteatro Flavio intrarea era 8 euro ca să vezi niște chietre mult mai puțin spectaculoase decât Colosseo. Am făcut niște poze prin gard și am mers mai departe. Zic hai să mergem să vedem Domul, e o zonă arheologică unde se pot vedea chestii și intrarea era 4 euro, așa scria pe net. Nu scria însă și că tot situl era închis, se făceau lucrări de restaurare. La vulcanul Solfatara chiar nu mai aveam timp să ajungem, fiind în celalalt capăt al orașului... așa că am mai vizitat ce am mai vizitat (sic!, noi și cu pisoiul de pe acoperiș) apoi ne-am trântit pe prima bancă de pe Lungomare cu un gelato imens în mână... pe mână... pe față... pe blugi.




Da, în zare este Capri. Mai aproape de atât nu voi fi fost de data aceea...
Dar să trecem rapid peste momentul de nostalgie/tristețe... pentru că avem în față o vacanță ce se va dovedi absolut superbă, atât de superbă încât mă simt puțintel vinovată față de iubirea vieții mele Capri. Șșșșt!

Dacă am văzut cum stă treaba cu Pozzuoli, am abandonat spiritul aventurier, ne-am băgat într-o bodegă unde am zăcut la o pizza și o bere până s-a făcut timpul să mergem în port cu un mic popas la supermarket. Pardon, eu am făcut popas pe o bancă în Parco di Villa Avelino, că doar nu credeați că am mers eu la supermarket. Hahaha! Moi je suis princesse și în vacanță. S-a dus KdD.

Ajungând la finalul episodului de astăzi, sunt aproape convinsă că nu ați înțeles câteva lucruri simple: ce căutam noi în Pozzuoli, spre ce ne îndreptam și de ce nu ne duceam acolo unde ne duceam direct din Napoli. Atașez hartă:


Ca să vă lămuresc. Punct de destinație: Isola di Procida. Am fi putut pleca și din Napoli, dar dacă era marea agitată? Vomitați voi în locul meu? Nu mai bine scurtam călătoria pe mare la jumătate, parcurgând distanța aceea pe uscat, până în Pozzuoli? E clarissimo acum?

Așadar să recapitulăm: taxi, expres, avion, autobuz, metrou, vaporaș și.... în episodul următor veți afla ultimul mijloc de locomoție pe ziua respectivă, în premieră chiar și pentru noi (deci nu e bicicletă cum v-ați gîndit!)

Vă las cu Portul din Pozzuoli văzut de pe vaporaș. Next stop, Procida!



     

luni, 26 ianuarie 2015

Câte puțin din anul 33

 
Unii zic că anul 2014 a fost un an de căcat. Nu știu din ce puncte de vedere privesc ei, dar din locul unde stau eu, să zicem că... mai bine că s-a terminat. Deja am stabilit că va rămâne în analele cuplului Pitbu' & KdD drept anul în care ne-a trecut glonțul pe la ureche, dar dacă am reușit sa fac 33 de ani și nu am murit, consider asta drept o mare realizare. Alții au fost răstigniți și n-au mai apucat 34... Nu vă pot spune ce revelații, ce creieri rearanjați, ce și câți ochi larg căscați a dobândit Pitbu'...astea le țin pentru mine bineînțeles, însă s-au întmplat și chestii foarte mișto în 2014-le ăsta. Adică ce? Io nu merit ceva frumos pentru cât am suferit? Și ce o face mai fericită pe subsemnata decât o vacanță în Italia mea iubită, alături de bărbatul de care este îndrăgostită? ... probabil doar două vacanțe...

Prima a venit la scurt timp după externare, încă eram cu bandaje și zemuri și prafuri si diverse medicamente, scăpasem doar de antibiotice... dacă înțelegeți unde bat. Apoi, puteam să fiu și moartă, nu aș fi lipsit pentru nimic în lume de la examenul de 3 Dan kendo al jumătății mele mai sportive. Așa că împachetată și împudrată am plecat la Sofia pentru cîteva zile de schimbat aerul, apa și patul. Cu aerul nu știu ce să vă zic, bulgarii se pare că împart cam același oxigen cu noi... apa în schimb e atât de nașpa încât trebuie să te sacrifici și să bei bere. Pentru o hidratare corespunzătoare, se recomandă alternarea Zagorkăi cu Kamenitza, iar eu am fost cuminte și m-am hidratat. Nu se întorcea bine KdD de la supermarket, că trebuia să plece din nou. Iar patul, ce pot să spun, așa e firea lucrurilor, paturile din hotel au parte de chestii mai speciale decât alea de acasa. D-aia e bine să le alternezi și p-astea cât mai des, ca pe bere.

Când făceam pauză de... bere, mai asistam și la antrenamente de kendo. De aici în colo, pierd 80% din cititori. Vă rog reveniți totuși după două paragrafe, ok? I will keep it short, Cum spuneam, stagiile de kendo, antrenamentele in general pot fi extrem de distractive, mai ales dacă știi ce să urmărești, la ce să fii atentă. Din păcate pentru mine, se taie filmul în momentul în care anumiți cetățeni încep să-și dea zekken-urile jos, cum ar fi rămân cu dinaintea goală... iar alți cetățeni, colegi de-ai lor, vin și le lipesc niște numere pe lateralele tare-ului. Brusc atmosfera capătă un aer prea serios, moment în care tensiunea mea 9 cu 6 devine mai întâi normală, de oameni, nu de zombie, pe la 11 cu 7, apoi când se aliniază examinații, urcă direct in 22.

Ala e semnalul că trebuie să ies afară dacă nu vreau să fac un infarct. Și nu că asta ar fi problema cea mai mare, se poate întâmpla să mai transmit și vibrații metafizice parapsihologice negative și examinatului... iar asta nu-i bun deloc. Nț! Cel mai bine se ia loc pe băncuță afară, se zice un Tatăl nostru chiar dacă ești ateu, o mantră de reiki, un exercițiu de concentrare zen, iar când îți dai seama că te chinui degeaba și nimic nu funcționează, ceri o țigare deși te-ai lăsat de fumat și începi să faci ture prin fața dojo-ului mai ceva ca bărbații în fața maternității.

Izbăvirea și opritul din tremurat vine o dată cu KdD având colțurile gurii agățate de urechi și diploma de 3 Dan în brațe. Maxim poți să întrebi dacă e fetiță sau băiat dar oricum nu se prinde nimeni de glumă. Adevăr vă zic, nu trăiți voi finalele campionatelor mondiale de fotbal, cum trăiesc eu competițiile lui KdD și mai ales examenele de grad. În 2017 probabil va trebui să-mi iau preventiv niște pastile de inimă.

Astea pot avea dublu rol. Se pot administra și jumatății mai puțin cheltuitoare, în caz că văd ceva interesant prin magazine... io știu, un breloc, un magnet... o rochiță cu 2-3 cifre... în euro. Un fleac!

Data viitoare vă zic de vacanța mare, aia adevărată, pentru suflețelul meu romantic. Asta dacă nu v-am pierdut deja cu povestirile mele despre kendo.


vineri, 2 ianuarie 2015

De inceput de an...

 
M-am trezit dis de dimineață. Nu pricep cum de am confundat spitalul cu hotelul. Aparent nu te poți trezi când te-ai săturat de somn ci când încep vizitele. Adică pe la 6-7.

Avusesem o noapte... să-i zicem scurtă. Că dacă m-aș apuca să o descriu, mi-ar lua trei articole. Da, avusesem norocul teribil să fiu singură în salon, celelalte două rămăseseră peste noapte la terapie intensivă... însă nu de companie umană duceam eu lipsă. Ba chiar aș putea spune că mă săturasem până în gât de o familie de țânțari care avea chef de socializat. După ce m-am luat singură la palme, am reușit să mai împuținez din ei, iar ceilalți probabil ai fugit de frică, însă somnul a venit doar spre dimineață.

Somn este impropriu spus, poate o serie de gâfâieli scurte dublate de pierderi de cunoștință cauzate de strânsoarea corsetului de bandaje. O rochie largă, un cal și o șa laterală mai erau de trebuință și puteam să mă autointitulez prințesă. Râdeți voi, râdeți, dar după 12 ore de respirat la 25% din capacitatea pulmonară... îți vine să omori pe cineva. Nu, nu, nu pe asistenta Loredana. Pe ea nu. Cu ea aveam alte idei. Necurate idei. Dacă eram bărbat, o ciupeam de fund. Merita... la ce fund avea!

Cel mai mișto a doua zi este că toată lumea face caterincă de tine. E ca o eliberare așa. Până și tu faci caterincă de tine. Te bucuri așa de tare că n-ai cancer și că ai ieșit întreagă din sala de operație, încât maschezi asta cu cele mai tâmpite glume. Și prietenii tăi la fel. Îți aduc banane și te roagă să le mănânci cu talent. Fac poze cu tine deșirată și descompusă. Dacă nu ești cuminte, le punem pe facebook, haha! Și își amintesc și ce iaurt îți place. Campina, din ăla cremos. E veselie maximă. Haide mă, așa ceva nu ni se poate întâmpla nouă.

Până și doctorii intră în starea aia tâmpită. Îți fac complimente și aluzii fine. Cine are cei mai frumoși sâni din țară? Să auzim? Cine? Pitbulitzaaaaaa! Dar să nu ne audă... știm noi cine.

Care „știm noi cine” cu ce credeți că se ocupa? Păi se ocupa cu ținutul de promisiuni, pentru că prințesa lui își exprimase dorința expresă să fie scoasă din spital ca Zarije Destanov și cum nu a găsit suficient de repede lăutari disponibili, a trebuit să improvizeze.

Așadar Pitbulitza voastră s-a externat cu un mp3 player, după cum merită:



Și ploua așa de frumos afară. Și era sufocant de cald și bine. Și nu mă deranja deloc să-mi umplu plămânii cu aerul jegos de București. Totul era perfect.

Până am ajuns acasă și am citit rețeta.

Trei săptămâni pe antibiotice!

Trei săptămâni fără alcool.

Jale și potop.

Calvarul de abia acum începea!

Noroc că am una bucată unică de KdD care își lasă paharul de vin pe masă și pleacă din cameră total liniștit, una bucată Văru' Iațcu, lăsat de alcool post pancreatită, una bucată mademoiselle Corinne care îmi făcuse plinul cu gin tonic... preoperator, una bucată asistentă personală disponibilă la orice oră, fizic și telefonic, pentru momentele de sevraj. Cruntă perioadă, vă jur!

Mă duc să îmi mai pun puțin Tawny Porto. Ce viața grea domne! Grea! Loredanaaaa!

P.S. M-am luat cu altele și am uitat de fapt ce vroiam să vă întreb. Ce facem noi cu o cicatrice cheloidică de vreo 5 cm, cu ramificații, urâtă cu spume, care iese din sutien însă nu și dintr-un decolteu decent? Eh, o tatuăm?



 

sâmbătă, 27 decembrie 2014

De sfârșit de an...

 

M-am trezit dis de dimineață. Să fi fost 6, poate chiar mai puțin. Oricum nu conta, nu dormisem mai deloc, studiasem intens umbrele de pe tavan. Când s-a pornit alarma, mi s-a oprit inima și mi s-a infipt ceva în stomac. Era ceva amar, am simțit în gât... și deși nu aveam voie să beau apă, am clătit repede cu o gură.
M-am îmbrăcat, mi-am luat băgăjelul făcut cu atenție de cu o seară înainte: pantaloni de pijama, bluză decoltată cu acces, papuci, mi-am curățat oja de pe unghii și mi-am împletit părul la spate.

Era luni. Oamenii se duceau la muncă, forfotă, agitație. Parcă stătea să plouă, soarele era ascuns, nu vroia să mă vadă. Eu mă duceam la tăiere.

M-am așezat pe un fotoliu în sala de așteptare, încercând să mă pregătesc pentru când o să mă aud strigată. Știam că o să dureze, dar nimeni nu știa cât. Atâtea formalități, atâta pregătire... Femei care veniseră după mine, se duceau înaintea mea. Oare erau cazuri mai grave? Sau poate iau cazurile ușoare la început și păstează ce e mai greu la sfârșit?

Salonul începea să se golească. Rămăsesem eu și KdD cu laptopul în brațe lângă o priză, care încerca din răsputeri să se comporte ca și cum eram la o terasă și beam bere. Și tocmai când credeam că m-au uitat sau că au mai studiat puțin analizele și ecografiile și și-au dat seama că nu e nimic, dar au uitat să-mi spună... mi-am auzit numele.

- Doamna S.? Mergeți la garderobă, vă schimbați și veniți la internare.

Am pășit în camera mică pe post de garderobă ca și cum aș fi fost o prințesă la operă. Mi-am lăsat haina de blană și manșonul, cizmulițele cu toc și tiara... și mi-am pus pantalonii de pijama și bluza aia nenorocită, cu acces. Mă simțeam al dracului de goală, dar cred că eram tare frumoasă... sau poate curajoasă și demnă... de tot holul s-a întors să se uite la mine.

Am refuzat totuși să îmi las lucrurile acolo. Eu nu eram ca celelalte. Eu îl aveam pe KdD și știam că dacă vreau să fug la noapte, mă va aștepta la poartă cu hainele mele. Eu nu eram ca celelalte.

Simona tot îmi zicea la telefon: nu te mai stresa atât. Oricum mai devreme de 11 nu intri. Și stai să vezi cât te mai ține pe blocul operator. Să nu uiți să faci pipi. Apoi s-a terminat și rahatul de baterie, eu eram deja în salon, iar KdD afară. Acum ce fac?

Aștepți.

M-am așezat pe un scaun de vizitator, lângă patul care urma să fie al meu. Bătea soarele. Acum ce fac? Mi-era foame, mi-era sete și îmi venea să fac pipi. Oare să mă duc să fac pipi? Dacă vin să ma ia și nu mă găsesc? Mai aștept un pic.

Rând pe rând, unele plecau... altele veneau. Eu așteptam. Și când iar am crezut că s-au răzgândit, m-a chemat doctorul meu în cabinet. Am vorbit un timp... cu el și cu alți doctori. S-au mai cerut păreri... s-au schimbat priviri.

Câți ani ai? 33. Și nu ai copii.... Nu. Hai să mai facem totuși o ecografie, poate se vede mai bine. Cheamă-l pe X, dacă nici ăla nu vede, nu știu ce să mai fac. Am 30 de ani de chirurgie și nu am văzut o tumoră așa ciudată. Fată, tu te-ai pregătit cum ți-am zis? Ai 50% șanse. Te-ai pregătit pentru... da? Hai să semnezi actele. Uite aici scrie exact ce vom face, iar în funcție de ce vom descoperi, putem să facem asta și asta. Ești de acord cu mastectomia? Daca nu, scrie „refuz” și semnezi.

Nu știu ce să scriu. Ce să scriu? Fie ce o fi... refuz.

S-a văzut ușurare pe fața lui. Stai liniștită fată, că îți fac treabă frumoasă, ai să vezi. Dar trebuia să fie alegerea ta, nu am voie să te influențez. E frumos, îți promit că îl las frumos.

Apoi a urmat un blank. Multe gânduri. Mama care venise să dea milităria jos din pod cu personalul medical. Iar gânduri... 50% șanse. Putem dracului să terminâm cu circul ăsta o dată? Mai rău decât să știi că ai cancer, este să știi că ai 50% șanse și să mai dureze câteva ore până afli. Flip a coin.

Am văzut-o de departe. Era o asistentă ce nu se potrivea în peisaj, sigur nu era de pe secția de internare. Avea alte culori pe ea, avea bonetă și mască de gură. Și venea spre mine.

Doamna S.? Veniți cu mine, vă voi însoți în blocul operator, unde vom face pregătirile pentru operație. Am scos aerul din plămâni și m-am abținut să nu plâng. Cine sunt eu? Am căutat disperată pentru ultima dată privirea lui KdD în timp ce treceam pe lângă holul de așteptare, vroiam să îi transmit atât de multe într-o secundă. Nu l-am zărit, însă am văzut-o pe mama biciund 3 asistente. I-am dat telefonul: mami, mă duc acum. Zi-i și lui.

Și m-am dus. Am făcut și pipi, cum mi-a zis Simona. Apoi m-au drogat cu ceva foarte mișto, până am văzut dansatoare de hula pe tavan. Râdeam singură ca vaca în preoperator.

Apoi iar blank. Prima voce pe care am auzit-o a fost a unui brancardier care m-a mutat de pe masa de operație pe masa mobilă. Băi fato dar grea ești!!! Și m-am enervat și am strigat în sinea mea „bine măăă, o să slabesc”. Toată lumea râdea... cred că totuși strigasem pe bune. S-a trezit, e bine!

Apoi iar blank. Deschid ochii. Reanimare. Tuburi. Lichide. Bip bip bip. Panică. Apoi aud vocea maică-mii pe hol. Urla la asistente. Alea că nu aveți voie doamnă aici, ea nu că vă omor pe toate dacă nu îmi spuneți ce s-a întâmplat cu fii-mea. Când a scos biciul s-au potolit toate. Acu' avea voie peste tot.

- Ești bine, ești bine da? Nu e cancer. E totul la locul lui, da? Ești bine. Hai ca mă duc să-l chem pe KdD și să mai țip la niște asistente.

A plecat cu fanfara după ea. Am închis ochii, aș fi vrut să dorm... ceva cred că îmi băgau ăștia iar pe venă...

Doar o secundă. Când i-am deschis, l-am văzut pe KdD, mă căuta. Când m-a găsit, am zâmbit (cred). Acum știam că sunt bine.

   

joi, 31 iulie 2014

Pitbu' e la dietă!


Dragii mei, până aici mi-a fost! S-a terminat gata! S-a dus totul! Nici eu nu mai știu ce caut în viața mea și de ce! Sunt la dietă!

Am suferit cumplit... am suferit inexplicabil de mult când tata îmi zicea „biscuite în dungă”, sau să nu mă întorc în profil, că mă pierde din ochi. Am suferit toată copilăria mea, ce a fost trăită sub superba poreclă de Mowgli.. parte din cauza siluetei, parte din cauza excepționalei frizuri cu care am fost binecuvântată până am ajuns la vârsta la care am putut să pun piciorul în prag și să-mi las cosițe. Am îndurat cu stoicism: „Auschwitz”, „schelet ambulant”, „ia o cărămidă în ghiozdan că bate vântul afară”... iar mai târziu când am depășit 1,70 și vârsta legală... am ajuns la supremul „femeia șnur”.

Când „prietenele” mele (glumesc, eu nu am prietene) se plângeau și țineau cure cu o gaură de covrig pe zi, eu băgam o șaorma mare și 2 beri la orele mici ale dimineții... și... nici un rezultat. Tare ipocrită cred că m-au categorisit muierile alea și tare mult am sughițat și mi-am găsit frigiderul plin de carne... acu' m-amuz... da' atunci... Dacă aș fi știut eu mai devreme că cea mai bună metodă de îngrășat nu este ceafa de porc ci... măritatul... probabil că aș fi făcut-o mai devreme (mă refer la măritat). Dacă aș fi știut cât de ușor e să o iei pe panta aia și să nu te mai oprești, probabil nu aș mai fi făcut-o deloc (tot la măritat mă refer).

Pornind de la premiza celor 50 de kg standard cu care mă etalam pe la 20 și ceva de ani, anul de grație 2008 (ăla cu măritatu', aveam vreo 27) m-a găsit undeva pe la un natural 55, hai 56. La mama acasă era bine, mâncam din doi în paișpe, asta dacă mă prindea să mă vadă la față, la birou ciuguleam dacă reușeam, iar seara sigur hălăduiam pe undeva, deci o dietă echilibrată, ce să mai! După 2008 n-a mai fost la fel, deja găteam eu, nu mama și nu doar pentru mine. Poate eu mă rezolvam cu o salată de vinete cu roșii, dar Mortu' vroia două pulpe de pui și un kil de cartofi la o singură masă... așa că dacă găteam asta pentru el, băgam și eu de poftă... că miroase nu? și ce? eu sunt mai proastă? Deja serile erau „în famelie”... cu cine spaniolești pe la 9-10, week-enduri cu prietenii la masă cu 3 feluri și desert...

Și uite așa încet încet, în 2 ani, nici nu am simțit când m-am înmulțit cu 10 kile. Nu îmi explic nici până în ziua de azi cum de n-a văzut KdD când m-a cunoscut ce gabarit am... ori dragostea chiar e oarbă, ori ochii mei sunt fermecători și magici și nu se uita decât în adâncul lor. Doamne fere' să-și fi mutat privirea! Am niște poze din perioada aia, le-am pus poster pe perete... pentru motivare, unde mai pui că eram și total nesimțită și purtam pantaloni cu talie joasă și bustiere. Absolut grotesc!

Mare noroc am avut cu KdD și cu a lui cultură gastronomică mediteraneeană. Cine știe câtă aș fi fost astăzi dacă nu mă... întrerupea el. Și totuși oricât m-aș chinui, la 55 nu mai pot să ajung... mă chinui pe la 59, mai bat un 57 cu greu și cu laxative, important e să fie sub 60. Ceea ce mă aduce la punctul culminant al articolului.

Dragii mei, am fost la un amic acasă, amic ce deține un cântar electronic extrem de neprietenos, și deși am utilizat tehnici de manipulare (balansat în față pe vârfuri... astfel am aflat că merge numai la cântare mecanice), tehnici de inducere în eroare (stat într-un picior sau în mâini) tehnici de intimidare mecanică (amenințat cu datul de pereți)... cântarul a refuzat categoric să mărturisească mai puțin de 61 kg. De nervi am băut juma' de sticlă de Ciociosan și am plănuit o aspră răzbunare. DIETĂ!!!

Din păcate dieta a trebuit să înceapă o săptămână mai târziu, deoarece între timp am fost invitați la Văru' Iațcu la Răcari, la casa de vacanță, câteva zile decât, zile în care ne-a ținut pe grătare cu grătare, asezonate cu grătare. Noroc că am fost eu femeie și m-am gândit la roșii, castraveți și ardei copți...

Unde rămăsesem? DIETĂ!!!

Între timp a fost și ziua maică-mii... adică tort, și nu orice, un cheesecake la rece cu toping de piersici... dar a trecut și asta.

Acum, DIETĂ!!!

Doamne ajută, Blonda e plecată în Străinezia și se întoarce cu blue cheese și bere englezească, iar eu mă gândesc numai la o tartă cu pere și gorgonzola.

 Vai și amar de capul meu! ... dietă... :(

 

marți, 22 iulie 2014

Aventuri profesionale într-o piramidă (Blonda, Pitbu' si urâtul)!


Am așteptat ceva vreme să scriu articolul ăsta, nu din voință proprie ci de dragul cuiva. I-aș fi putut face rău indirect, și cum dedesubt nu se afla la momentul respectiv nici o plasă de siguranță, am preferat să amân până reușește să se elibereze. Vă explic eu în detaliu mai încolo.

Se făcea că mă întorsesem de ceva vreme din Italia și nu prea reușeam să-mi găsesc job. Ce vroiam eu era din ce în ce mai prost plătit și greu de găsit, ceva sub pregătirea mea nu aș fi acceptat decât pe bani mai mulți... așa că așteptam să pice ceva tocmai potrivit. Ceea ce s-a și întâmplat, prin niște cunoștințe care m-au recomand mai departe la alte cunoștințe și am fost chemată la un interviu.

Veselă, pregătită ca o floricică, m-am prezentat regulamentar. Am trecut peste faptul că la telefon persoana (bărbat) m-a luat din prima cu „tu”... am pus-o pe seama faptului că eram recomandată de o persoană apropiată, o fi fost tinerel, nu le au aștia cu convențiile sociale, eh! Jobul e job, nu mai contează detaliile. La interviu am trecut și peste faptul că același tip de la telefon era îmbrăcat prea casual pentru gustul meu... deși, dacă stau să mă gândesc nu prea a fost un interviu în adevăratul sens al cuvântului, tipul era mai mult interesat să se audă vorbind, să povestească tot felul de chestii total inutile pentru mine în acel moment, ca în final să-și ceară scuze că nu e așa coerent, pentru că băuse mult cu o seară în urmă și mahmureala nu-i dădea pace. Excelentă informație de oferit la un interviu, unui potențial viitor angajat. A chemat-o apoi pe șefa lui să mă vadă și ea, care mi-a pus 2-3 întrebări personale, mi-a admirat machiajul discret și bine făcut, apoi m-a declarat angajată. Scurt pe doi!

Bucuroasă că am găsit job am ignorat semnele de întrebare. Domne', nimeni nu-i perfect, tre' să fim toleranți!

Firma de care vorbesc se numește Carbon Solutions Global. Înființată în 2012, avea practic câteva luni de funcționare, iar noi suntem cu povestirea în primăvara lui 2013. Aflasem că activează pe piața voluntară a creditelor de carbon, de care nu știam mare lucru dar urma să mă documentez, reducerea emisiilor de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră, amprentă de carbon, proiecte ecologice, energii alternative, save the planet kind of shit. Frumos, cuvinte frumoase, idei frumoase, totul frumos. Aveam vreo 8 colegi simpatici, mai puțin tipul de la interviu, sediu mișto, zona liniștită iar postul meu era foarte interesant, urma să ofer suport pentru clienți, scris articole, traduceri, și altele, na, fiind o firmă în dezvoltare.

Mi-a luat fix o săptămână să aflu de fapt pentru cine lucrez.

Superba firmă Carbon Solutions Global era de fapt o firmă paravan pentru o schemă piramidală, pe nume Bblue, care funcționa în sistem de calcul binar (nu vă explic eu aici că mă doare mintea și nu mai termin articolul). Firma mamă era din Ungaria (am înțeles că pe acolo intră majoritatea schemelor piramidale în România), iar patronii ei mai încercaseră în 2010 o altă schemă, care se numise Botanoo, dar după 2 ani a căzut, nefiind alcătuită foarte profesionist. Din câte am cercetat, Botanoo nu avea firmă paravan, deci nu prezenta prea multă siguranță sau credibilitate, mergea strict pe racolat proști să marcheze banul, aveau oameni plasați în diverse județe care făceau „întâlniri de afaceri”, bloguri multe pe internet care lăudau această oportunitate și cam atât.

În principiu, erai păcălit să cumperi chipurile „credite de carbon”, banii urmând să fie investiți în proiecte verzi, care în momentul în care generau profit, generau și certificate de carbon, iar tu îți primeai banii înapoi, cu 50% profit în 6 luni (!!!!!) Aflai mai târziu că de fapt cumpărai un instrument financiar imaginar, creat de firma Carbon Solutions Global, numit COU, care nu avea nici o valoare în sine și care nu putea fi vândut în altă parte, și că de fapt cele 6 luni, erau 12 sau poate deloc... în funcție de câți proști se mai înscriau în piramidă sub tine sau nu. Din experiența Botanoo, băieții au învățat multe, cum să acopere găurile, cum să îți explice că de fapt stai așa... ca acel COU nu e credit de carbon, e mai mult un serviciu de retragere al unui credit, și de fapt aveți grijă, că este ilegal să promiteți oamenilor să plătească bani ca să aibă beneficii financiare ulterioare prin racolarea de noi membri... dar aflai că poți câștiga bani dacă „îți dezvolți afacerea”, dacă „îți construieși o rețea” sau dacă „te implici în departamentul de vânzari recomandând produsele și serviciile”... în condițiile în care această firmă nu producea absolut nimic și nici nu oferea vreun serviciu real.

Aveau și au în continuare trei „proiecte” pe hârtie, în spatele cărora ascund activitatea de joc piramidal. Astea sunt mișcarea Zero CO2, o campanie de imagine pe facebook, cu like-uri cumpărate și un site steril, pe domeniu .cc, cu numele bine ales ca să se confunde cu alte mișcări similare, care promovează importanța compensării amprentei de carbon, te trimit la calculatorul acestei amprente de pe site-ul Carbon Solutions Global, unde, după ce oferi informațiile necesare, ți se spune suma exactă cu care poți sa te compensezi. Apoi alegi proiectul unde vrei să se ducă banii tăi, proiecte probabil reale, ei se duc la Gold Standard, cumpără creditul pe tona de CO2 cu 8 dolari, și ți-l revând ție cu 25. Veți spune păi da, așa se fac afacerile, cumperi din engros Dragonul Roșu papuci cu 1 leu bucata și vinzi pe Magheru la fițe cu 100 de lei bucata. Numai că toată perioada în care am lucrat eu acolo, plus perioada lucrată de Blonda în plus, nu cred că am văzut 5 compensări la un loc, și alea amărâte, pe sume mici. Au compensat site-ul avocatnet contra reclamă gratuită, au mai compensat vreo două evenimente organizate de  Fundația „Mai mult verde”, apoi i-au obligat pe toți proprietarii de afacere bblue să-și compenseze amprenta personală de carbon. Aceasta este marea activitate profesională a firmei Carbon Solutions Global. Oare ce profit au din vânzare credite de carbon? Acoperă măcar chiria spațiului? Nu cred că o mai acoperă din moment ce au renunțat la sediul de 800 euro pe lună și s-au mutat în gazdă la avocatnet în Apaca.

S-au apucat de vândut copăcei Pawlonia mai apoi. Pe tot internetul, la orice distribuitor, îi găsești cu 4 euro bucata, Carbon Solutions Global îi vinde cu 11 euro. Pentru că sunt jmecheri... De fapt și ei tot de la distribuitorii ăia îi cumpără și își mai adaugă ceva la preț. Eu am văzut o singură comandă de la un prost băgat în bblue, care probabil nu știa să dea search pe google și să-i găsească mai ieftini. În rest nu au vândut un singur copăcel, dovadă în plus că toate aceste activități gen amprenta de carbon, copăcei Pawlonia, zero co2, sunt activități legitime însă nefuncționale puse acolo doar de fațadă, în spatele cărora de fapt activează bblue.

Se folosesc abil de manipularea cuvintelor și imaginilor, „certified by Bureau Veritas”, și pleci cu impresia că li s-a făcut un audit sau ceva și sunt legitimi, când de fapt doar acel calculator al amprentei este certificat, un amărât de soft pe care pot și eu să-l cumpar de undeva ca pe Microsoft Office, apoi mi-l pun și pe site porno dacă doresc și mă autointitulez certificată de un organism de încredere.

Mă rog, e mult de povestit, mi-e că vă plictisesc cu detalii financiare și juridice pe care eu le-am studiat săptămâni întregi cu ajutorul lui KdD, ca să înțeleg pe deplin cum funcționa păcăleala, și nu e ușor. Important este că oamenii erau bine acoperiți, aveau tactici foarte bine puse la punct, bănuiala mea este că sunt de meserie „piramidiști” altfel i-ar fi prins legea până acum. Mulți oameni care fuseseră „cheie” în Botanoo, erau „cheie” și acum în Bblue și uneori (culmea!) păcăleau aceiași oameni... sau poate nu îi păcăleau, poate știau că e joc piramidal, și sperau ca de data asta să meargă, să se înscrie printre primii, să câștige bani. Până și sigla o reciclaseră, Botanoo avea laba unui picior făcută din frunze, Bblue are aceeași lăbuță făcută din picături de apă.

Era foarte ciudat că google nu dădea nici un rezultat când îi căutai pe patronii acestei firme, nu știa absolut nimeni de ei deși pe site-ul propriu aveau niște descrieri mai pompoase și decât Kim Jong Un, CV-uri impresionante, realizări profesionale de care nu a auzit nimeni, ei fiind în principiu niște puțoi de douăzeci și ceva de ani. Informații neverificabile aruncate din top, legate de presupuse afaceri la nivel înalt în China, sedii sociale la adrese inexistente sau neverificabile în țările străine (îmi amintesc de un țepuit din sistem care se apucase să facă niște investigații și l-a trimis pe fiu'su la Londra să verifice sediul filialei, ca să descopere de fapt acolo o firmă care oferea sedii sociale fictive contra sumei de 80 de lire pe an), multă demagogie și manipulare prin articole pompoase (doar eu le făceam sau le traduceam, deci știu, nu?).

În doi ani de zile de când funcționează, la sediu au avut loc NUMAI întâlniri de afaceri pentru bblue, nu pentru promovare Pawlonia, nu pentru amprente de carbon, ci numai și numai prezentări intense de grup sau individuale ale oportunității de afaceri bblue. Evenimente pompoase cu bilet de intrare 50 de lei (mai ceva ca la muzeu) unde aveau loc întâlniri de genul Amway, unde veneau „oameni de succes” din rețea și te învățau cum să îți dezvolți și tu afacerea, care se lăudu cu cifre de zeci și sute de mii de euro din bonusuri lunare. Știți despre ce vorbesc, dacă nu ați asistat măcar o dată în viața voastră la așa ceva, ați trăit degeaba. Am văzut și scene cu oameni inteligenți care îi trimiteau în pizda mamii lor cu schema lor piramidală și plecau nervoși din sală, am văzut și țepuiți care veneau să facă scandal la sediu, cu avocați și amenințări, pentru că nu-și mai puteau recupera banii, bineînțeles fără succes.

Acum să vă povestesc despre „organigramă”. Un patron, chinez stabilit în Ungaria, un CEO puțoi, ungur, o babetă cochetă care afirmă că a fost director pe la Oriflame Ungaria, dar nu am găsit nici un fel de referință pe tot internetul  (până și despre mine, dacă mă caut, găsesc mai multe informații). Apoi mai sunt vreo 8 oameni middle management, toți în Ungaria, deși afirmă că au filiale în Anglia, Slovacia, însă sunt toate fictive. Mai sunt câțiva trepăduși tot prin Ungaria, cu toții vreo 12 (conform secțiunii „Echipa noastră” de pe site și din cunoștințele mele)... dar pe departe cea mai interesantă pentru discuția de față este filiala pe România, unde am lucrat și eu cu drag și spor.

La începutul firmei în 2012, a fost o echipă de care eu doar am auzit. Veniseră din vechile structuri Botanoo, nu știu mai nimic de ei, știu că erau conduși de unu' Alexandru Saiu, care s-a certat cu conducerea, ceva nu i-a plăcut lui (nu știu ce) că a plecat cu surle și trâmbițe, încercând chiar să dărâme sistemul. Lui i se atribuie un blog „denigrator” creat imediat după furtună în care este dezvăluit „the bblue scam”. Din această veche echipă ar fi rămas doar tipul care m-a chemat la interviu, a cărui poreclă larg răspândită era „Bogdan Puță Mică” (am înțeles că se bazează pe celebrul Tratat de Pulologie scris de Radu Alexandru). El cică s-ar fi dezis de șeful lui, încercând să-și salveze jobul, și a sfârșit prin a-i lua locul.

Deci îl avem pe acest Bogdan Puță Mică, șef de șef, plin de aere și importanță, tot un puștan de douăzeci și ceva de ani, apoi mai avem 5 tipe, studente sau absolvente, în sistem internship, un tip pe IT, un alt Bogdan, mai în vârstă, care pe lângă faptul că era băgat în afacerea piramidală, se mai ocupa de chestii administrative, contabilicești... și subsemnata. Asta era configurația când am ajuns la ei, în echipa proaspătă. În nici 2 săptămâni, patru din cinci interne au plecat, fie că și-au dat seama de schemă și au reușit să se lipească în altă parte, fie că au fost date afară de Bogdan Puță Mică. Deci am rămas eu, cu Blonda, singura internă care a fost angajată cu contract permanent, și de dragul căreia nu am scris acest articol mai devreme, și tipul pe IT. Cinci oameni cu totul.

La ceva timp după, Bogdan P.M. a fost chipurile promovat și chemat la sediul din Ungaria ca Marketing Manager, iar celalalt Bogdan a rămas in charge pe România. Zic „chipurile” pentru că nu pricep pe ce baze l-au luat acolo, având în vedere că el este un incompetent, ceea ce a și dovedit stând acolo. L-au expediat pachet înapoi după câteva luni. Mă bufnește râsul numai când îmi amintesc. Cică a fost alegerea lui, că nu știa maghiară și ei nu vorbeau în engleză cu el. Haha! O păsărică din Ungaria mi-a șoptit că a fost în prag să fie concediat când și-au dat seamă că numai gura e de el, dar li s-a făcut milă, că e așa implicat și plin de vervă și până la urmă au decis să-l trimită înapoi în Ro, să-și folosească energia la revitalizat schema bblue.

Să revenim. Chiar înainte să plece în Ungaria, a zis că echipa trebuie mărită, așa că a angajat doi oameni. O tipă pe social media și un tip care nu știu exact ce făcea. Oricum noi toți practic vindeam aer, vorbeam despre aer, totul era în aer. În afară de câteva traduceri, eu nu făceam absolut nimic la birou, și nu pentru că nu voiam, ci pentru că efectiv nu aveam ce, eram plătiți doar ca să existăm și să ne facem că muncim. Ne uitam la filme pe super televizorul de 130 cm diagonală folosit în „prezentările de business”, studiam italiana sau dormeam (aveam niște canapele). Evident ne căutam toți joburi și ne bucuram în același timp că primim bani de la niște escroci ca să stăm degeaba. Tipul respectiv a stat 2 săptămâni apoi a invocat niște probleme de familie și n-a mai venit... dar era destul de curios în legătură cu sursele de profit ale firmei, și deși nu am vorbit deschis despre asta, cred că și-a dat seama. Cealaltă gagică a stat și ea cam o lună și jumătate, până am aflat că are o altă ofertă de job și ar fi vrut să o refuze... am stat de vorbă cu ea, i-am arătat descoperirile noastre, i-am băgat mințile în cap... dusă a fost!

Apoi am urmat eu. Concediată. Pe motiv că mi se restructurează postul. Dar cred că se săturase Puță Mică dar și Bogdan celălalt să îi tot iau peste picior și să mă cert cu ei atunci când încercau să ne impute nouă greșelile lor, sau când își asumau anumite idei de-ale noastre ca și cum ar fi fost de fapt ale lor. Nu am putut să scriu imediat despre superba firmă, pentru că Blonda lucra încă acolo și depindea foarte mult de banii ăia. Dar pentru că acum și-a găsit în final alt job și și-a recuperat toate sumele de la ei, am decis că e momentul. A mai fost o perioadă și Oana pe marketing dar s-a lămurit repede și a plecat... la fel și Agnes, venită chiar cu relații de la cineva din Ungaria, a plecat și ea la fel de repede cum a venit, tipul de la IT a fost și el concediat mai târziu.... apoi la nici 3 săptămâni după plecarea Blondei, tipa care o înlocuia a fost și ea concediată. Cu scandal, cu sunat la ITM a reușit să-și primească banii, sau cel puțin așa mi-a zis.

Acum în firma Carbon Solutions mai lucrează Bogdan Puță Mică, manager peste nimeni. Ah, ba nu, și-a adus un subaltern, un tip cică la fel de infect caracterial ca el și o biată internă, ca Blonda pe vremuri. Sper totuși să nu îi facă și ei ce îi făcea Blondei, să le zică celor din Ungaria că o plătește cu 600 de lei, însă să-i dea doar 300 pe motiv că a lipsit două zile, iar de restul 300, să-și ia niste blugi de pe Asos, "pocket to myself" cum singur se exprima față de ele. Cine să-l toarne? Și sper ca ea să nu muncească de pe laptopul personal, iar în loc de salariu să primească deosebita onoare de a lucra pe un laptop de la firmă. Ca asta înseamnă la el bonus.

Deși personajul îmi provoacă silă profundă, mi-am rezervat câteva ore la un pahar de vin cu Blonda și cu KdD să-l analizăm și am ajuns la concluzia că omul e sociopat. Să vedem de ce și să fie clar, aduc argumente numai din experiențele mele sau ale Blondei.

* Minte de îngheață apele. Ba chiar minte prost. Ignorând total că eu și cu Blonda suntem în același birou și suntem femei și vorbim... mie îmi spune una, apoi ei îi spune alta și toate astea în scris pe skype ca să existe și dovezi. Când îl strângem cu ușa să ne explice, se dă lovit. Te minte chiar și în față despre ceva ce a spus în urmă cu ceva vreme și acum nu mai recunoaște. Și chiar dacă există dovezi... gen arhivă skype, îți zice pe față că nu îl interesează, s-a schimbat schimbarea și face cum vrea el acum.
* Ego supradimensionat și ușoare tendințe de megalomanie... însă nu am reușit să ne prindem dacă el este conștient că lucrează pentru o schemă piramidală sau chiar crede în minciunile pe care le debitează oricui face greșeala să-l asculte, despre fabuloasa firmă Carbon Solutions care va schimba lumea, care salvează stratul de ozon, balenele, pădurile și mentalitățile... în timp ce trage cu poftă din țigară.
* Scrupule = zero. Nu are nici un fel de problemă să-și asume meritele altcuiva. Are cineva o idee bună? Perfect. Din momentul în care a scos-o pe gură, nu mai este a lui, e a lui Bogdan Puță Mică, cu care se va lăuda mai departe la șefii lui din Ungaria, în timp ce îi ține cu o mână de buca din stânga și cu o mână de buca din dreapta. Apoi va avea grijă în diverse discuții, prezentări, să menționeze subtil despre cum fuma el trabuc și bea whiskey like a boss împreună cu CEO-ul companiei.
* Preocupare pentru problemele altor oameni = zero. Se leagă cu scrupulele de mai sus. Se folosește de oameni la modul cel mai abject, apoi îi aruncă și nici nu vrea să-i mai plătească. Sunt convinsă că de fapt văzuse ceva interesant de cumpărat pe un site și nu știa de unde să facă rost de bani. Ia să mai tai eu salariul lui X că nu mi-a plăcut mie cum mi-a vorbit, oricum ăia din Ungaria nu au de unde să știe, salariile sunt jumate la negru, cine știe exact câți bani se duc pe sub registrele contabile?

Ar fi fost bine să fie un caz izolat. Însă personajul sociopat Bogdan Puță Mică este parcă desprins din manualul corporatistului. Caracteristicile sociopatiei sunt sancționate la nivel social, nimeni nu vrea să aibă în cercul de prieteni un astfel de personaj, însă în mediul corporatist, este criteriu la angajare. Cu cât ești mai sociopat, cu cât ești mai dispus să calci pe cadavre, să minți, să vorbești mult despre nimic, să fasonezi bucal dosurile șefilor, să te adaptezi cameleonic și să-ți schimbi direcția după cum bate vântul, cu atât ești mai în cărți să avansezi în cercurile superioare ale corporației. Cuplați asta cu faptul că profesional e zero și se bazează numai pe furat idei și papagal convingător, aveți în față un om de succes în societatea actuală.

Încercați să respectați un astfel de personaj. Un personaj care face frecvente greșeli de exprimare în scris sau verbal, în limba lui maternă româna, care insistă să pună statusuri pe facebook într-o engleză vai mama ei, și exprimată și ortografiată prost. Cum să respecți un astfel de om, care crede că șefia este un drept al lui și nu are nici o responsabilitate față de subalterni? Cel mai tare mă distra când îl întrebam de ce întârzie salariile și el ridica din umeri și zicea... „ce treaba am eu? eu vă dau salariile? nu e problema mea!” în condițiile în care singura legătură cu sediul central din Ungaria era el.

Oricum, multă vorbă pentru nimic. Nu mă aștept să pice schema Bblue pentru că am scris eu un articol. Proști vor fi mereu și dacă pot fi prostiți, de ce nu? Ba chiar le acord ăstora de la Carbon Solutions toată stima mea că sunt în stare să profite de cel mai mare defect al omului, prostia. Ce mă deranjează este că s-au băgat pe un domeniu de care mie chiar îmi pasă, îl murdăresc cu escrocheriile lor, iar când va veni o firmă legitimă să ceară bani pentru investiții în diverse chestii ecologice, nu vor mai primi susținere din scepticism și frică, pe sistemul Ionică și lupul. Dacă vindeau pastă de dinți ca Amway, ciuperci miraculoase parapsihologice ca Ganoderma sau călătorii ca Swiss Halley, mă durea fix în partea dorsală. Fiecare își dă banii unde vrea. Dar să mă minți să cumpăr aer și să cred că fac ceva bine pentru planetă, dar de fapt îi bag în buzunarele unor deștepți, asta nu îmi mai convine.

Mai mult am scris articolul acesta pentru că domnul sociopat Puță Mică a fost auzit dând din el bășini mirositoare de manager ratat, în care se lăuda cu proiectele lui următoare pentru care trebuie să-și facă echipă de 9 oameni, iar eu vreau să mă asigur că oamenii inteligenți care vor veni la interviu, nu vor ajunge să și lucreze acolo. Bănuiesc că oricine face o mică cercetare înainte despre firma unde urmează să lucreze. Așa că, dacă sunteți disperați că nu găsiți job și nu vă deranjează să munciți pentru o schemă piramidală care prostește oameni, sunteți invitații mei. Veți fi păcăliți la salariu, vi se va spune ceva la interviu și altceva veți descoperi în ziua de salariu... și ce poți să faci? Ai semnat contract pe salariul minim pe economie, restul îl iei la negru, cum dovedești cât ți s-a promis? Bineînțeles, asta dacă îl iei, dacă nu întârzie sau dacă nu i s-a pus pata lui Bogdan Puță Mică pe tine si luna asta îți dă mai puțin.

Vei suporta aroganța, nesimțirea și meschinăria unui incompetent, despre care îți vei da seama că este un fals destul de repede și nu îl vei suporta mult. Blonda are record pentru că efectiv nu reușea să-și găsească job deși se ducea la interviuri și își căuta zilnic. Dar și când și-a găsit, dusă a fost și ea. Acum chiar muncește la birou, nu doarme pe tastatură sau pe facebook, dar nu îi pare rau.

Acum voi credeți ce vreți. Puteți să considerați că sunt eu frustrată pentru că am fost concediată. Sincer mă interesează ca de obicei fix deloc. Google este mare, surse de informare și verificare există, iar dacă alegeți să nu credeți ce vă spun, cu atât mai bine, înseamnă că vă meritați soarta. Am încredere în selecția naturală.

Succes!